Actiunea în evacuare. Deosebirea fata de actiunea in revendicare.

Acţiunea în revendicare, fondată pe art. 480 C.civ. este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acţiune reală deci, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Spre deosebire de acţiunea în revendicare, acţiunea în evacuare, reglementată prin art. 1410 şi urm. C.civ., este specifică raporturilor juridice de locaţiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa pe timp determinat a unui bun individual determinat şi neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

Dreptul real de proprietate nu poate fi apărat decât pe calea acţiunii în revendicare, nicidecum pe calea acţiunii în evacuare.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2102 din 17 martie 2005

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentinţa civilă nt. 5762 din 17 noiembrie 2003, a admis acţiunea reclamantei S.C.”B.M.”-SRL şi a dispus evacuarea pârâtului S.C. de pe terenul şi din saivanul prevăzute hotărâre.

Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă, prin decizie nr. 539/A din 17 martie 2004, a respins ca nefonat apelul pârâtului.

În esenţă, instanţele au reţinut că reclamanta este proprietara terenului şi saivanului, astfel că se impune evacuarea pârâtului care având posesia, consideră inadmisibilă acţiunea în evacuare.

Prin recursul declarat, pârâtul susţine căeste inadmisibilă acţiunea în evacuare.

Recursul este întemeiat.

Reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune având un obiect clar determinat, anume evacuarea pârâtului dintr-un imobil, teren şi construcţie, precizat ca atare, în mod expres, şi în apel, prin întâmpinare, arătând că nu a înţeles să utilizeze calea acţiunii în revendicare.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că evacuarea cerută se impune prin aceea că a dobândit proprietatea imobilului, prin contract de vânzare-cumpărare, iar acesta a fost ocupat fără nici un titlu de către pârât, care se opune la restituirea lui,.

Între obiectul pricinii şi motivarea acţiunii există o vădită contradicţie, prin obiect acţiunea fiind de evacuare, iar motivarea aparţinând acţiunii în revendicare după natura dreptului şi scopul urmărit.

Cele două acţiuni, de drept comun, prezintă însă deosebiri esenţiale.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acţiune reală, deci, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Spre deosebire de acţiunea în revendicare, acţiunea în evacuare, este specifică raporturilor juridice de locaţiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa pe timp determinat a unui bun individual determinat şi neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

Asemenea raporturi juridice au ca efect translaţiunea folosinţei unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândeşte drepturi reale asupra bunului, având obligaţia restituirii acestuia.

Cu alte cuvinte, raporturile juridice din materia locaţiunii sunt raporturi de obligaţii.

În cauza de faţă, între reclamantă şi pârât nu au existat raporturi de obligaţii derivate din locaţiune, ci raporturi de drept real constând în exercitarea fără drept de către pârât a posesiei asupra imobilului proprietatea reclamantului.

Ca urmare, dreptul real de proprietate al reclamantului nu poate fi apărat decât pe calea acţiunii în revendicare, nicidecum pe calea acţiunii în evacuare.

Cum însă reclamanta a înţeles să utilizeze calea acţiunii în evacuare şi nu pe cea în revendicare pusă la îndemâna sa, iar judecătorii nu pot schimba obiectul acţiunii, ci doar eventual temeiul juridic al acesteia (art.129 alin. ultim Cod procedură civilă), instanţele aveau obligaţia de a respinge ca inadmisibilă acţiunea în evacuare.

În consecinţă, s-a admis recursul, s-a casat decizia atacată, precum şi sentinţa de primă instanţă, iar pe fond s-a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Sursa: Inalta Curte de Casatie si Justitie

Conditiile exercitarii actiunii civile. Calitatea procesuala.

Exercitarea acţiunii civile. Condiţii.

Condiţiile exercitării acţiunii civile au o valoare generală, iar doctrina şi jurisprudenţa le-au grupat în: a) condiţii relative la persoană (interesul şi calitatea) ; b) condiţii relative la necesitatea de a acţiona într-un anumit termen.

Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a cărui sancţiune o cere, context în care reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului din care este solicitată evacuarea pârâtei.

(Secţia comercială, decizia nr.3214 din 27 mai 2005)

Prin sentinţa civilă nr.9439 din 10 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată de pârâtă, cu motivarea că litigiul se referă la evacuarea dintr-un spaţiu destinat desfăşurării de activităţi comerciale.

Tribunalul Constanţa, Secţia comercială, prin sentinţa civilă nr.1545/COM/ din 24 februarie 2004 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei F.Constanţa, invocată de pârâta SC S. SRL, cu sediu social în Constanţa şi a respins cererea, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut , în principal, că probele administrate în cauză nu dovedesc că între reclamantă şi pârâtă s-a legat un raport juridic, care să o îndreptăţească pe F.Constanţa să stea în proces în calitate de reclamantă. Calitatea procesuală, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Susţinerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu este proprietatea sa, fiind construit de fostul UJECOOP, nu au putut fi primite, întrucât nu s-au depus înscrisuri care să le confirme.

Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială prin decizia civilă nr.222/COM/24 iunie 2004 a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.1545/COM/24 februarie 2004, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia comercială.

S-a stabilit că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul din care solicită să fie evacuată pârâta se află în patrimoniul său. Autorizaţia de construcţie pe care a prezentat-o apelanta reclamantă, ca fiind dovada dreptului său de proprietate, atestă doar construcţia unui complex comercial denumit Bazar sat Vacanţă, fără însă a fi nominalizat şi imobilul pe care îl deţine pârâta în baza contractului de închiriere din 28 martie 2002, cu o durată de 10 ani. Rezultă că între complexul comercial Bazar sat Vacanţă şi spaţiul închiriat de pârâtă, denumit Restaurant B. H. sunt construcţii distincte ce pot fi identificate în mod separat. Obiectul cauzei fiind cererea de evacuare, reclamanta nu a reuşit să facă dovada calităţii de locator.

Împotriva deciziei civile nr.222/COM/ din 24 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,Secţia comercială, reclamanta a declarat recurs, criticând hotărârea judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, că a fost interpretat greşit actul dedus judecăţii, s-a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, invocând ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art.304 pct.7,8,9 şi 10 C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare motivată în fapt şi în drept, prin care a cerut respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport cu criticile formulate în cererea de recurs, a constatat că acestea sunt neîntemeiate şi a respins recursul ca nefondat.

Este de necontestat că prin cererea de chemare în judecată, a fost solicitată evacuarea pârâtei din imobilul situat în Satul de vacanţă, Bdul. A.L., municipiul Constanţa, cu motivarea că Biroul executiv. a emis Decizia nr.43/2001 iar Consiliul de administraţie a emis Hotărârea nr.3A/2002 prin care s-a anulat Hotărârea nr.317. De asemenea, potrivit acestor hotărâri s-a stabilit că imobilele din patrimoniul indivizibil al cooperaţiei de consum aflate pe raza Municipiului Constanţa să fie retrocedate către Federalele Judeţene care le-au construit. Conformându-se acestor hotărâri, Biroul executiv Constanţa a emis Decizia nr.10/25 februarie 2002 prin care s-a anulat Decizia nr.205/1991, astfel că patrimoniul Satului de vacanţă a reintrat în administrarea directă a reclamantei.

Instanţele judecătoreşti anterioare, printr-o corectă şi integrală apreciere a probelor au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, soluţionând cauza prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii având ca obiect evacuarea.

Verificând hotărârea recurată sub aspectul criticilor formulate, au fost examinate toate apărările reclamantei. Amplu motivat şi bine argumentat, instanţa de apel a expus considerentele care au fundamentat interpretarea actelor deduse judecăţii, fiecare document invocat de reclamantă fiind analizat şi fiindu-i conferită semnificaţia juridică corespunzătoare.

Exercitarea acţiunii civile produce două efecte: unul de ordin procedural – investirea legală a instanţei cu soluţionarea litigiului şi totodată obligarea acesteia să-l soluţioneze, precum şi unul de ordin substanţial – iminenţa tranşării litigiului prin hotărârea instanţei. Condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii au o valoare generală, iar doctrina şi jurisprudenţa le-au grupat în: a) condiţii relative la persoană, subiectul care acţionează (interesul şi calitatea); b) condiţii relative la necesitatea de a acţiona într-un anumit termen).

Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a cărui sancţiune o cere, context în care reclamanta, cu actele existente la dosarul cauzei, nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului din care este solicitată evacuarea pârâtei. Mai mult, pârâta a făcut dovada că în calitatea sa, de chiriaş, a încheiat un contract de închiriere din 28 martie 2002 cu proprietarul C. C. Constanţa, al cărui obiect îl constituie spaţiul în suprafaţă de 438 mp. situat în municipiul Constanţa, sat V., bazar restaurant B. H., contract cu o durată de 10 ani.

Criticile formulate în cererea de recurs au fost înlăturate ca neîntemeiate, nefiind îndeplinite nici una din cerinţele art.304 C. proc. civ.

Sursa: Inalta Curte de Casatie si Justitie

Noul portal al instantelor de judecata

Din 13 decembrie 2010, justitiabilii au la indemana un nou portal al instantelor de judecata, pentru a obtine informatii despre dosarele aflate pe rol.

Noul portal poate fi accesat AICI. Pe acesta sunt publicate datele de la o serie de instanţe care nu îşi mai publică datele pe vechiul portal.

LA MULTI ANI, 2011!

UN AN NOU MAI BUN, CU LINISTE IN SUFLET SI INTELEPCIUNE, TUTUROR!

Arestare preventivă. Ultimul cuvant al inculpatului. Nulitate relativa.

Cod procedură penală: art.341, art.197 alin.2

Nerespectarea dispoziţiilor art. 341 din Codul de
procedură penală nu conduce la nulitatea absolută a
încheierii de şedinţă prin care s-a dispus asupra
menţinerii arestării preventive, deoarece din redarea
conţinutului alin.2 al art. 197 din acelaşi cod rezultă, în
mod evident că neacordarea celui din urmă cuvânt
inculpatului nu se încadrează în încălcările de lege
care atrag nulitatea absolută a actului respectiv.
(dec.pen. nr. 261/R/09 iunie 2005-CURTEA DE APEL PITESTI).

Prin încheierea din 03 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş
în dosarul nr. 272/P/2005, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii
arestării preventive luată faţă de inculpaţii T.F. şi G.M.C., în baza art. 160b
raportat la art. 3002 din Codul de procedură penală şi a fost menţinută starea
de arest a acestora.
În motivarea încheierii instanţa de fond a reţinut că, cei doi
inculpaţi au fost arestaţi la data de 10 decembrie 2004, pe o perioadă de
29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 20
raportat la art. 211 alin. 1 şi 2 lit.b), alin.21 lit.a) şi art. 239 alin.1,3,4 din Codul
penal cu aplicarea art. 37 lit.a) din Codul penal, măsură ce a fost prelungită
prin încheierile de şedinţă din 20 ianuarie, 10 martie şi 21 aprilie 2005.
S-a mai reţinut că luarea măsurii arestării preventive faţă de
inculpaţi s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 148 lit. h şi f din Codul de
procedură penală, iar temeiurile continuă să se menţină în raport de gravitatea
infracţiunilor comise, şi a inculpaţilor, care sunt recidivişti.
Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de inculpaţi care,
printre altele, au invocat că aceasta este nelegală deoarece, la data de 3 iunie
2005, când s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi
s-a dispus menţinerea acesteia, cu prilejul dezbaterilor care au avut loc, nu li s-
a acordat ultimul cuvânt, situaţie în care încheierea este lovită de nulitatea
absolută prevăzută de art. 197 alin.2 din Codul de procedură penală.
Recursurile nu sunt fondate.
Este de necontestat faptul că inculpaţilor trebuia să li se acorde
ultimul cuvânt, o asemenea obligaţie decurgând din dispoziţiile art. 341 din
Codul de procedură penală.
Dar, nerespectarea prevederilor legale menţionate nu conduce la
nulitatea absolută a actului încheiat deoarece potrivit dispoziţiilor din art.197
alin2 din Codul de procedură penală, sunt sancţionate cu nulitatea absolută
numai încălcările dispoziţiilor relative la competenţă după materie sau după
calitatea persoanei, la sesizarea instanţei la compunerea acestuia şi la
publicitatea şedinţei de judecată, cât şi cele referitoare la participarea
procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt
obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori.
Din redarea conţinutului alineatului 2 al art. 197 din Codul de
procedură penală, rezultă în mod evident că neacordarea celui din urmă
cuvânt inculpatului nu se încadrează în încălcările de lege care atrag nulitatea
absolută a actului instanţei, în speţă, încheierea de şedinţă recurată de cei doi
inculpaţi. Cel mult, se poate vorbi de o nulitate relativă, aşa cum este ea
prevăzută în art. 197 alin.1 din Codul de procedură penală, sancţiune ce nu
este de natură a atrage anularea încheierii, deoarece nu s-a dovedit că prin
încălcarea de către instanţă a prevederilor art. 341 din Codul de procedură
penală, inculpaţilor li s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse ca
nefondate.

Sursa: PORTALUL INSTANTELOR DE JUDECATA – CURTEA DE APEL PITESTI

Jurisprudenta I.C.C.J.- “Acţiunea. Modificarea, completarea acţiunii”

Codul de procedură civilă, prin art. 132, distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. Cererile  de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum : părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic  al acesteia.

Distincţia este importantă, deoarece, conform art. 132 şi art. 134 C.pr.civ., cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile pot pune concluzii.

Alfel, cererea este tardivă ca şi aceea care a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde  judecata se desfăşoară în limite precis determinate, în sensul dispoziţiilor art. 315 C.pr.civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1403 din 23 februarie 2005

 

Prin recursul declarat, reclamantul recurent  P.M. a susţinut, în esenţă, că nelegal, în fond după casarea primelor hotărâri, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 951 din 27 noiembrie 2002, în primă instanţă, şi Curtea de apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin decizia nr. 334/A din 5 iunie 2003, în apel, au respins ca tardivă cererea de modificare a acţiunii prin care a cerut, pe lângă restituirea în natură a unui imobil, preluat în mod abuziv de stat, anularea contractelor prin care apartamentele ce compuneau imobilul au fost vândute chiriaşilor.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 134 Cod procedură civilă, este socotită ca primă zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

În conformitate cu art. 132 alin. (1) din acelaşi cod, la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: 1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare nu poate fi primită.

Din textele mai sus citate rezultă că legea de procedură distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. În doctrină şi jurisprudenţă se regăsesc criterii pentru ca diferenţierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă şi uşor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, exempli gratia, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

În lumina celor ce preced, cererea reclamantului din 14 august 2002 în baza căruia a solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi obligarea intervenienţilor-cumpărători la predarea celor trei apartamente ce compun nemişcătorul, nu reprezintă o cerere de întregire a acţiunii iniţiale sau o cerere precizatoare, aşa cum eronat susţine recurentul, ci o evidentă cerere modificatoare a acţiunii, pentru că prin intermediul ei reclamantul a urmărit să schimbe două elemente esenţiale ale acţiunii introductive de instanţă: obiectul cererii (anularea contractelor) şi părţile ce urmau a cădea în pretenţii (intervenienţii, iar nu pârâţii iniţiali).

Întrucât norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) Cod procedură civilă conţine prevederi ce sunt statornicite în interesul pârâtului, ei i se conferă şi un caracter imperativ în măsura în care atât pârâţii, cât şi intervenienţii, nu au consimţit expres sau tacit la modificarea acţiunii ulterioară primei zile de înfăţişare, ci, din contra, s-au opus modificării      într-un mod neechivoc. Neefectuarea modificării la prima zi de înfăţişare, trebuia să atragă sancţiunea decăderii din dreptul de a o mai îndeplini. Este adevărat că instanţa de apel a respins cererea din 14 august 2002 ca tardivă, în loc să constate decăderea reclamantului din dreptul de a modifica acţiunea, dar o atare eroare de apreciere nu poate fi îndreptată în recursul reclamantului.

Reclamantul şi-a modificat acţiunea la data de 14 august 2002 în condiţiile în care din data de 20 februarie 2002, prezent fiind la judecată, cunoştea atât situaţia juridică a imobilului revendicat, cât şi poziţia procesuală a intervenienţilor, care, prin cererile formulate la 20 februarie 2002, urmăreau recunoaşterea judecătorească a validităţii contractelor încheiate. Cum, de la data de 20 februarie 2002 şi până la data promovării cererii modificatoare, au fost acordate de tribunal trei termene de judecată în care părţile au dezbătut, în contradictoriu, diferite aspecte de fond ale litigiului, critica adusă de recurent instanţei de apel referitoare la eronata interpretare a noţiunii de „prima zi de înfăţişare”, se priveşte ca nefondată.

Este de observat că cererea modificatoare a fost formulată de către reclamant nu numai cu mult după prima zi de înfăţişare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 Cod procedură civilă, limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.

Cu toate că excede recursului de faţă, este de observat că cererea modificatoare din 14 august 2002, prin care s-a cerut anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare (iar nu nulitatea lor absolută aşa cum greşit a apreciat instanţa de fond) nu răspundea unor cerinţe minimale impuse de art. 112 Cod procedură civilă, întrucât cererea nu cuprindea motivele de fapt şi temeiurile de drept ale anulării actelor juridice şi nici nu a expus, spre examinare, vreun motiv de anulabilitate, în condiţiile în care erau în discuţie trei contracte de vânzare-cumpărare cu părţi, obiect şi cauze distincte.

Conform celor expuse, se constată că imobilul este în stăpânirea intervenienţilor cumpărători a căror contracte de vânzare-cumpărare se bucură de prezumţia de legalitate, după cum, la rându-i, şi cumpărătorii imobilului sunt prezumaţi ca fiind subdobânditori de bună-credinţă, încât, cu îndreptăţire, acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti şi S.C. Herăstrău Nord S.A. a fost respinsă, astfel că şi ultima critică adusă de recurent deciziei dată în apel se priveşte ca nefondată.       

Ca urmare, recursul a fost respins ca nefondat.   

Sursa: Inalta Curte de Casatie si Justitie

Contract pentru achitarea in rate a tarifului de utilizare a retelei de drumuri nationale (rovinieta). Clauze abuzive.

ROMÂNIA

JUDECATORIA HATEG,

 JUDETUL HUNEDOARA

Dosar nr. (…)/240/2009

 

 SENTINTA CIVILĂ  Nr. 96 /2010

Şedinţa publică de la 28 ianuarie 2010

PREŞEDINTE: DEMIS-MARIUS SPĂRIOS

Grefier: ILINA DĂNĂU

 

Pe rol fiind soluţionarea cauzei civile privind pe reclamanta C.N.A.D.N.R. PRIN DIRECŢIA REGIONALĂ DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA împotriva pârâtului (…) având ca obiect pretenţii.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică s-a prezentat pârâtul (…), lipsă fiind reclamanta.

Procedura  legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Pârâtul a menţionat  că  nu  mai  are alte  cereri  de probe de  formulat, consideră  că nu are ce să plătească.

Instanţa, nemaifiind alte cereri de formulat şi probe de administrat,  a constatat  cauza  în stare  de judecată şi a acordat cuvântul pe fond.

Pârâtul a solicitat  respingerea acţiunii reclamantei; fără  cheltuieli  de  judecată.

Instanţa a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza în pronunţare.

J U D E C Ă T O R I A,

 Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Cererea introductivă de instanţă şi argumentele reclamantei.

Prin cererea (f.2-3), înregistrată la Judecătoria Haţeg în dosarul nr. (…)/240 din 17.08.2009, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA – prin DIRECŢIA REGIONALĂ DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA a solicitat obligarea pârâtului (…) la plata sumei de 1355,38 RON, reprezentând contravaloarea ratelor neachitate în sumă de 605,35 lei şi penalităţi de întârziere în cuantum de 750,04 lei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în fapt, că între părţi s-a încheiat, la data de 17.02.2006, contractul nr. (…), având ca obiect încasarea tarifului de utilizare a drumurilor naţionale, de la pârât, în patru rate trimestriale conform anexei la contract, însă pârâtul nu a achitat rata 4 la scadenţă, în cuantum de 605,35 lei, astfel că au fost calculate penalităţi în cuantum de 750,04 lei până la data de 30.07.2009. De asemenea, reclamanta a precizat că a încercat recuperarea creanţei pe calea procedurii somaţiei de plată, cauză ce a făcut obiectul dosarului nr. (…)/240/2009 al Tribunalului Hunedoara.

În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile art.969 din Codul civil.

În probaţiune, creditoarea a depus, anexate cererii: înscrisul denumit „situaţie sume datorate” (f.4) şi contractul nr. (…)/17.02.2006 (f.5-8).

Cererea a fost timbrată cu 119,50 lei taxă judiciară de timbru, conform ordinului de plată nr. (…)/25.08.2009 (f.12) şi 3 lei timbru judiciar.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului (f.25-26), reclamanta a arătat că: potrivit art.2, alin.(2) din contract, factura se emite de către încasator în momentul încasării sumelor; dispoziţiile care privesc suspendarea valabilităţii rovinietei-talon şi a rovinietei-ecuson nu se referă la exonerarea pârâtului de obligaţia achitării contravalorii rovinietei; prevederile art.5 alin.(1) din contract se referă la situaţia când parcul auto al beneficiarului se diminuează, fiind stipulat că în acest caz părţile încheie un act adiţional de reziliere a contractului, beneficiarul având obligaţia de a se prezenta la Oficiul Poştal care a încheiat contractul cu copia certificatului de radiere, pârâtul neîndeplinindu-şi această obligaţie; pârâtul nu este în situaţia de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, atât timp cât el însuşi nu şi-a executat obligaţiile contractuale ce îi reveneau; penalităţile au fost calculate potrivit prevederilor contractuale; creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

II. Poziţia şi argumentele pârâtului.

Pârâtul a formulat întâmpinare (f.19-20), prin care a solicitat respingerea acţiunii în pretenţii a reclamantei, ca netemeinică şi nelegală, întrucât: a plătit pentru perioada trimestrelor I-III, cât a utilizat infrastructura de transport rutier; pentru trimestrul IV nu i s-a eliberat rovinieta, astfel că este absurd să plătească ceva ce nu a folosit; în cazul în care utiliza infrastructura fără a deţine rovinietă ar fi fost pasibil de amendă contravenţională de 5000 lei; nu a folosit maşina care făcea obiectul tarifului stabilit prin contract, fiind în tratative cu o persoană pentru vânzarea acesteia; contractul poate fi reziliat oricând, prin consimţământ mutual, iar prin nefolosirea infrastructurii şi neachitarea rovinietei a considerat contractul reziliat; pe perioada neachitării ratei (ratelor) valabilitatea rovinietei se suspendă, potrivit art.3 pct.1 din contract, prevedere ce se constituie într-un pact comisoriu expres de gradul 1; penalităţile sunt calculate eronat.

III. Probatoriul administrat în cauză.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, depuse de creditoare, pe lângă cele anexate cererii introductive fiind depuse: Ordonanţa nr.1417/CA/2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara (f.27-29); cursul valutar şi modul de calcul al debitului (f.30).

IV. Aprecierea şi concluziile instanţei.

IV.1. Competenţa materială şi procedura concilierii directe.

Având în vedere practica recentă a Curţii de Apel Alba-Iulia, materializată prin regulatorul de competenţă care stabileşte că pentru soluţionarea litigiilor care au acelaşi obiect cu prezenta cauză competenţa materială aparţine judecătoriilor, întrucât contractul încheiat între părţi are natura unui contract comercial de adeziune, instanţa a reţinut cauza spre competentă soluţionare, chiar dacă, anterior, Tribunalul Hunedoara a înţeles să soluţioneze cererea de emitere a somaţiei de plată, având aceleaşi părţi, pronunţând Ordonanţa nr.1417/CA/2009, în dosarul nr. (…)/240/2009.

În ceea ce priveşte concilierea directă, obligatorie în litigiile de natură comercială, potrivit dispoziţiilor art.720¹ din Codul de procedură civilă, instanţa va reţine că aceasta a fost efectuată în cauză, prin parcurgerea procedurii somaţiei de plată, aceeaşi concluzie fiind reţinută, cu privire la această chestiune şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr.3184/30.09.2004 a Secţiei Comerciale (publicată pe pagina de internet a instanţei supreme, la adresa www.scj.ro, secţiunea „Secţia Comercială – Jurisprudenţă – Selecţii 2004”).

IV.2 Asupra fondului cauzei.

Întrucât prin cererea sa reclamanta solicită obligarea pârâtului atât la îndeplinirea unei obligaţii principale de plată, cât şi a uneia accesorii (penalităţi), instanţa va analiza pe rând aceste capete de cerere. 

IV.2.1. Obligaţia principală.

Potrivit art.129, alin.(6) din Codul de procedură civilă, „În toate cazurile, judecatorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.

Analizând solicitarea reclamantei în lumina acestor dispoziţii, instanţa reţine că se solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 605,35 lei, reprezentând contravaloarea ratei nr.4 stabilite în sarcina acestuia prin contractul intervenit între părţi. Potrivit art.2, pct.9 din contractul nr.12/17.02.2006, „Cuantumul în lei a tarifului de utilizare va fi determinat pe baza cursului valutar comunicat de Banca Naţională a României, valabil pentru ultima zi din luna anterioară datei achitării fiecărei rate. Prin curs de schimb valabil pentru ultima zi din luna anterioară datei achitării tarifului, se înţelege cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României în penultima zi lucrătoare a lunii respective.”. Aşadar, tariful de utilizare fiind stabilit prin contract în moneda „euro”, transformarea acestuia în lei trebuie să fie făcută raportat la data achitării fiecărei rate. Prin urmare, în cazul neachitării ratei, nu este posibilă stabilirea cu certitudine a cuantumului acelei rate, decât prin raportare la data achitării. Suma indicată de reclamantă drept cuantum al pretenţiilor sale (605,35 lei) a fost obţinută prin transformarea sumei de 144 euro (rata 4, scadentă la data de 16.11.2006 – f.8) în lei la cursul B.N.R. din data de 30 iulie 2009 (f.4). Ulterior, la solicitarea instanţei, reclamanta a depus la dosar (f.30) calculul debitului şi cursul euro, de unde rezultă că obligaţia principală (rata 4) are cuantumul de 527,18 lei, rezultat ca urmare a convertirii sumei în euro la cursul B.N.R. din data de 30.01.2008.

Faţă de aceste aspecte, instanţa reţine că cererea reclamantei privind obligaţia principală, nu poate fi admisă, în modul în care a fost formulată, iar instanţa nu are posibilitatea de a proceda la calculul altor sume şi în alt mod decât a cerut reclamanta.

De asemenea, instanţa mai reţine că pârâtului nu i-a fost eliberată rovinieta pentru perioada în care ar avea de plată rata nr.4 din tariful de utilizare, însă obligaţia sa de plată subzistă, potrivit contractului, deşi această perioadă a expirat, fapta de a circula pe drumurile naţionale fără a deţine rovinietă constituind contravenţie, potrivit art.8, alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.15/2002 şi fiind sancţionată cu amendă.

Prin urmare, în eventualitatea achitării de către pârât a ratei nr.4 potrivit contractului, reclamanta nu va fi în măsură să execute efectiv obligaţia corelativă care îi revine, de a elibera rovinieta pentru trimestrul IV al anului 2006.

Această situaţie – de obligare a beneficiarului la plata rovinietei chiar după expirarea perioadei pentru care ar fi trebuit să fie aceasta valabilă – nu este, de altfel, prevăzută de contractul încheiat între părţi, cererea reclamantei fiind astfel lipsită de temei. 

IV.2.2. Obligaţia accesorie (penalităţile).

În ceea ce priveşte obligaţia accesorie, de plată a penalităţilor, instanţa reţine că aceasta este întemeiată pe prevederile art.3, pct.1 din contract, care stipulează că „pentru neachitarea la termenele şi în cuantumul stabilit prin prezentul contract a sumelor reprezentând rate eşalonate ale tarifelor de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România, beneficiarul datorează Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin subunităţile teritoriale, potrivit contractului, penalităţi de întârziere calculate prin aplicarea cotei de 0,15% pe zi de întârziere asupra sumei totale datorate, în EURO, la cursul B.N.R. valabil pentru ultima zi a lunii anterioare scadenţei ratei”.

Potrivit dispoziţiilor art.1, alin.(3) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, „se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar potrivit art.4, alin.(1) şi (2) din aceeaşi lege:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”,

„(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

De asemenea, potrivit art.3, alin.(1) al Directivei nr.93/13/CEE/1993, „O condiţie contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”.

În lumina acestor dispoziţii, având în vedere că clauzele contractuale menţionate stabilesc în sarcina beneficiarului obligaţia de plată a penalităţilor în cazul în care nu achită sau achită cu întârziere rata, deşi nu i se eliberează rovinieta decât în momentul în care achită tariful de utilizare, instanţa reţine că prin această clauză se stabileşte pârâtului o sarcină disproporţionată şi neîntemeiată pe existenţa unei contraprestaţii, acesta neavând posibilitatea reală de negociere a acestui aspect, contractul fiind preformulat şi standardizat, astfel că se impune cu forţa evidenţei concluzia că ne aflăm în prezenţa unei clauze contractuale abuzive, care nu îşi are legitimarea în nicio prevedere legală sau normativă incidentă, fiind de natură a prejudicia în mod nejustificat interesele consumatorului – pârâtul din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contract, aceasta există, în acest sens statuând Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin Decizia pronunţată la 27.06.2000 în cauzele reunite C-240/98 la C-244/98, publicată pe pagina de internet a Curţii, www.curia.europa.eu, Secţiunea „Jurisprudenţă”.

Prin urmare, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, şi cererea de obligare a pârâtului la plata penalităţilor.

Date fiind cele ce preced şi văzând că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată, potrivit dispoziţiilor art.274 din Codul de procedură civilă,  

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN N UMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E:

           Respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA, prin DIRECŢIA REGIONALĂ DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA, cu sediul în municipiul Timişoara, (…), judeţul Timiş împotriva pârâtului (…), domiciliat în (…).

        Definitivă.

       Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

        Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2010.

                   P R E Ş E D I N T E,                                                GREFIER,

               DEMIS-MARIUS SPĂRIOS                              ILINA DĂNĂU

“Conventia va apartine!”

[EN]:

[FR]:

Un videoclip sugestiv, realizat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la semnarea Conventiei pentru apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale.

 

Rezolutiune contract de intretinere. Interpretarea contractului dupa intentia comuna a partilor.

ROMANIA

JUDETUL HUNEDOARA

JUDECATORIA HATEG

Dosar nr. (…)/240/2009

SENTINŢA CIVILĂ  Nr. 984/2009

Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2009

PREŞEDINTE DEMIS-MARIUS SPĂRIOS

Grefier MARCELA DANIELA RAŢIU

 

            Pe rol fiind soluţionarea cauzei civile privind pe reclamanţii (…) şi (…) împotriva pârâţilor (…) şi (…) având ca obiect reziliere contract de întreţinere.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică s-au prezentat: reclamantul (…) asistat de avocat (…) şi avocat (…), pentru pârâţi.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier , după care:

S-a procedat la luarea unui supliment de interogatoriu reclamantului (…), răspunsurile acestuia fiind consemnate în înscrisul ataşat la dosar.

Instanţa a pus în discuţie dacă mai sunt alte cereri.

Reprezentanţii părţilor au învederat instanţei că nu au alte cereri de formulat.

Instanţa, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul pe fond.

Reprezentantul reclamanţilor a solicitat admiterea acţiunii întrucât reclamanţii sunt persoane în vârstă şi bolnave, care au efectiv nevoie de întreţinere, iar pârâţii nu au asigurat această condiţie. Cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi taxa judiciară de timbru.

Reprezentanta pârâţilor a solicitat respingerea acţiunii, ca nedovedită şi menţinerea contractului de întreţinere încheiat între părţi, întrucât pârâţii şi-au respectat obligaţiile, aşa cum au fost convenite iniţial, iar  reclamanţii doresc de fapt să încheie un alt contract de întreţinere cu fiul lor. Cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.        

În replică, reprezentantul reclamanţilor, a învederat instanţei că pârâţii au fost cei care au beneficiat de ajutorul reclamanţilor cu bani şi produse agricole.

Instanţa a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza în pronunţare.

J U D E C Ă T O R I A,

 

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

1.      Cererea introductivă de instanţă.

Prin cererea de chemare în judecată (f.1) înregistrată la Judecătoria Haţeg în dosarul nr. (…)/240 din 10.03.2009, reclamanţii (…) şi (…) au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii (…) şi (…), rezilierea contractului de întreţinere nr. (…)/20.12.2009 şi revenirea la situaţia anterioară din C.F..

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că pârîţii nu îşi îndeplinesc obligaţia de întreţinere, nu se ocupă de ei, nu stau cu ei, deşi sunt bolnavi.

În drept, reclamanţii nu şi-au motivat cererea.

La cererea de chemare în judecată, au anexat copia contractului de întreţinere (f.2).

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 102 lei (chitanţele seria TS2A nr.4398278 – f.12 şi nr.4002263-f.17) şi timbru judiciar de 60 de bani.

2. Poziţia pârâţilor.

Pentru termenul de judecată din data de 27.08.2009, pârâţii (…) şi (…) au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională (f.29-30).

Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat, respingerea în totalitate a acţiunii reclamanţilor şi menţinerea contractului de întreţinere, întrucât pârâta (…) este fiica reclamanţilor iar pârâtul (…) ginerele acestora, legătura de rudenie dintre părţi manifestându-se prin sprijinul material şi moral acordat de pârâţi reclamanţilor cu mult timp înaintea încheierii contractului de întreţinere, pe când reclamanţii încă locuiau cu fiul lor (…) şi soţia acestuia, pe care însă i-au evacuat în anul 1999, în urmna unor dispute, pârâţii plătind cu acea ocazie celor evacuaţi suma de 25.987.085 lei (ROL), reprezentând îmbunătăţirile aduse de aceştia imobilului. De asemenea, pârâţii au mai arătat că de la data încheierii contractului şi până în ajnul 2009 părţile s-au înţeles foarte bine, între ele neexistând certuri sau neînţelegeri, conduita reclamanţilor schimbându-se după ce aceştia s-au împăcat cu (…), acesta fiind probabil motivul pentru care reclamanţii doresc desfiinţarea contractului de întreţinere.

Cererea reconvenţională a fost disjunsă de instanţă (f.31), formându-se un alt dosar, întrucât a fost tardiv introdusă, iar reclamanţii s-au opus judecării acesteia o dată cu cererea principală.

3.      Probatoriul administrat în cauză.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse de reclamanţi contractul de întreţinere (f.2), extras C.F. (f.18-20) şi acte medicale (f.46,47), precum şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii (…) (f.24); (…) (f.26); (…) (f.27). De asemenea, au fost luat interogatorii reclamantului (…) (f.21,50) şi pârâţilor (…) (f.22) şi (…) (f.23).

4.      Soluţia adoptată.

Analizând cauza dedusă judecăţii prin prisma probatorului administrat, susţinerilor părţilor şi legislaţiei în vigoare, instanţa apreciază acţiunea formulată de reclamanţi ca fiind nefondată, din motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Între reclamanţii (…)şi (…), în calitate de transmiţători, pe de o parte, şi pârâţii (…)şi (…), în calitate de dobânditori, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de întreţinere autentificat la Biroul Notarului Public (…)sub nr. (…)/20.12.1999, prin care reclamanţii au transmis pârâţilor nuda proprietate asupra imobilului situat în comuna S(…), sat B(…), nr.5(…), judeţul Hunedoara, înregistrat în C.F. nr. (…), nr.top.142, reţinându-şi uzufructul viager, în schimbul obligaţiei pârâţilor de a le presta întreţinerea care să constea în „asigurarea cu cele necesare traiului, acordarea asistenţei medicale în caz de boală şi înmormântare conform obiceiului”.  

Contractul de întreţinere este un contract nenumit, ceea ce înseamnă că nu beneficiază de o reglementare distinctă în dreptul pozitiv, fiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie de convenţii.

Obligaţia de întreţinere ce revine pârâţilor a fost determinată în cuprinsul contractului încheiat între părţi. În principiu, obligaţia de a presta întreţinerea este, în esenţă, o obligaţie de a face care se execută zi de zi. Cu toate acestea, părţile au posibilitatea ca, în temeiul principiului libertăţii contractuale, să stabilească modalităţi specifice de executare a acestei obligaţii.

Potrivit art.977 din Codul civil, „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. În lumina acestor dispoziţii, instanţa reţine că pârâţii locuiau, la data încheierii contractului şi locuiesc şi în prezent, în comuna Z(…), sat V(…), judeţul Caraş-Severin, iar reclamanţii locuiesc în comuna S(…), sat B(…), judeţul Hunedoara, aşadar la o distanţă care nu le permite pârâţilor să presteze întreţinerea zilnic, fapt cunoscut şi recunoscut de către reclamantul (…), potrivit răspunsului său la interogatoriu (f.50), astfel că în mod evident nu putea să fie voinţa părţilor ca pârâţii să presteze zilnic întreţinerea, ceea ce rezultă şi din faptul că pe o perioadă relativ lungă, de aproape 10 ani, nu au fost probleme între părţi cu privire la modul de prestare a întreţinerii, deşi aceasta nu era prestată zilnic, după cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (f.24 şi 26). Mai mult, din declaraţia martorei (…) (f.24) rezultă că pârâţii veneau la domiciliul reclamanţilor de câte ori aceştia îi chemau, asigurându-le şi necesarul de lemne.

Pentru ca un contract de întreţinere să fie rezoluţionat este necesar ca: debitorul întreţinerii să nu îşi fi executat obligaţiile ce îi revin şi neexecutarea să îi fie imputabilă, condiţii ce rezultă din dispoziţiile art.1020 din Codul civil.

Din probele administrate în cauză nu rezultă o neexecutare a obligaţiei de întreţinere care să fie imputabilă pârâţilor, acestora putându-li-se reproşa, eventual, doar că nu au fost prezenţi în situaţiile când urgenţe medicale reclamau transportarea imediată a reclamanţilor la o unitate medicală, ceea ce însă nu li se poate imputa ca o neexecutare a obligaţiei de întreţinere, datorită distanţei mari dintre domiciliul lor şi cel al pârâţilor. Dimpotrivă, instanţa reţine că pârâţii au depus diligenţe pentru a îmbunătăţi traiul reclamanţilor, plătind muncitori pentru a lucra terenurile acestora (declaraţie martor (…), f.27), asigurând necesarul de lemne (declaraţie martor (…), f.24) şi ajutând, în general, pe reclamanţi, la treburile gospodăreşti (declaraţie martor (…), f.26). Faptul că, în perioada aprilie-iulie 2009, pârâţii nu i-au mai vizitat pe reclamanţi, astfel cum rezultă din declaraţia martorului (…) (f.26), se datorează în mod evident deteriorării relaţiilor dintre părţi, inerentă situaţiei litigioase create prin introducerea acţiunii reclamanţilor, pârâţii declarându-se, cu toate acestea, de acord chiar ca pârâta să se mute cu reclamanţii dacă situaţia va reclama o astfel de măsură, pentru a avea mai bine grijă de aceştia (f.22).

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu rezultă, din probele administrate, niciun motiv pentru rezoluţiunea contractului de întreţinere, urmează ca acţiunea formulată de reclamanţi să fie respinsă.

De asemenea, făcând aplicarea dispoziţiilor art.274 din Codul de procedură civilă, instanţa îi va obliga pe reclamanţi la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului ales.

 Date fiind cele ce preced,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E:

 

Respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii (…) şi (…), domiciliaţi în comuna (…), judeţul Hunedoara împotriva pârâţilor (…) şi (…), domiciliaţi în comuna (…), sat (…), judeţul Caraş-Severin.

Obligă reclamanţii la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 500 lei.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2009.

           P R E Ş E D I N T E,                                                  GREFIER,

      DEMIS-MARIUS SPĂRIOS                  MARCELA-DANIELA RAŢIU

 

 NOTA: Hotararea a devenit irevocabila prin respingerea recursului reclamantilor.

 

Plangere contraventionala. Protectia mediului-un obiectiv de interes public major.

ROMANIA

JUDETUL HUNEDOARA

JUDECATORIA HATEG

 

Dosar nr. (…)/240/2009

 

SENTINŢA CIVILĂ nr.1028/2009

Şedinţa publică de la 09 decembrie  2009

Completul de judecată constituit din:

PREŞEDINTE: Spărios Demis-Marius, judecător

GREFIER: Bendea Nicoleta-Simona

 

Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind plângerea formulată de petent  (…)  împotriva procesului verbal de  constatare   a contravenţiilor  seria JR  nr. 70(…) încheiat la data de 13.08.2009 de către Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Hunedoara „Decebal”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică s-a prezentat  consilier juridic (…) pentru intimat, petentul şi martora (…).

Procedura a  fost  legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care :

Reprezentantul intimatului a depus la dosar întâmpinare  şi o serie de acte  în câte două exemplare, din care  un exemplar s-a comunicat petentului.

Reprezentantul intimatului a solicitat luarea unui interogatoriu petentului  înainte  de audierea martorei.

Instanţa a admis proba solicitată.

S-a procedat la luarea unui interogatoriu petentului, răspunsurile acestuia fiind  consemnate  şi ataşate la dosar.

S-a procedat la audierea martorei (…), sub prestare de jurământ, depoziţia acesteia fiind consemnată  şi ataşată la dosar.

Părţile nu au avut alte cereri de formulat.

Instanţa a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul pe fond.

Petentul a  solicitat  admiterea  acţiunii şi a  învederat că a intrat în arealul Parcului Retezat, iar pe partea dreaptă a drumului nu era nici un indicator ”accesul interzis”. De asemenea, a menţionat că i-a fost aplicată o sancţiune conform art. 52 din L.265/2006, dar nu era implicat în practicarea  de sporturi. Petentul a mai învederat că semnul accesul interzis era pe partea stângă a drumului şi nu a fost observat. Fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatului a solicitat respingerea  plângerii contravenţionale, menţinându-se  ca temeinic şi legal procesul-verbal atacat conform întâmpinării depuse la dosar. De asemenea a invocat HG nr.230/2003 publicată în M.O. nr.190 din 26.03.2003 menţionând că  există prezumţia că toţi cetăţenii o  cunosc. Fără cheltuieli de judecată.

Instanţa a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza în pronunţare.

J U D E C Ă T O R I A,

 

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I.                    Sesizarea instanţei.

Prin plângerea contravenţională (f.3-4) înregistrată la Judecătoria Haţeg în dosarul nr. (…)/240 din 28.08.2009, petentul (…) a contestat  procesul-verbal seria JR nr.700(…), întocmit de I,J,J, Hunedoara la data de 13.08.2009 solicitând să se dispună înlocuirea sancţiunii amenzii de 3000 lei cu sancţiunea avertismentului.

În motivarea plângerii, petentul a arătat, în esenţă, că în cursul zilei de 13 august 2009 a făcut o excursie la Cabana „Pietrele” din Masivul Retezat, urcând către cabană cu autoturismul proprietate personală, pe drumul public ce urcă dinspre localitatea Nucşoara, fără a observa indicatorul cu „Accesul interzis”, care se afla în partea dreaptă în direcţia sa de mers şi în dreptul căruia staţiona un microbuz, astfel că a fost sancţionat  de agentul constatator din cadrul Jandarmeriei Române cu amendă în cuantum de 3000 lei, potrivit art.52, alin.(3), lit.”d” din Legea nr.265/2006, sancţiune pe care o apreciază prea severă. De asemenea, petentul a mai arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea contravenţiei, întrucât scopul excursiei sale nu era acela de a practica sporturi, astfel cum cere textul legal, precum şi că a fost discriminat, întrucât pentru acelaşi gen de faptă conducătoarea autovehiculului în care călătoreau prietenii săi a fost sancţionată cu „avertisment”

La plângere, petentul a anexat, în copie: procesul-verbal atacat (f.5); un proces-verbal prin care a fost aplicată sancţiunea „avertisment” (f.6); două fotografii (f.7-8).

Plângerea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit art.36 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.

II. Poziţia intimatului.

Intimatul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Hunedoara a formulat întâmpinare (f.23-24) pe care a depus-o la dosar depusă pentru termenul de judecată din data de 09.12.2009 şi prin care a solicitat respingerea plângerii contravenţionale şi menţinerea procesului-verbal astfel cum a fost încheiat de agentul constatator, întrucât fapta a fost săvârşită de către petent, care a pătruns în aria protejată a Parcului Naţional Retezat, împreună cu un grup de persoane, cu autoturismele, deşi legea interzice astfel de fapte şi le sancţionează drept contravenţii, motivul pentru care petentului i-a fost aplicată o amendă, iar însoţitoarei sale doar avertisment s-a datorat rugăminţilor petentului, care a învederat agentului constatator că locuiesc împreună, iar plata a două amenzi ar fi excesiv de împovărătoare în raport de veniturile lor. Totodată, intimatul a mai învederat că aria supusă regimului protejat este precizată în Hotărârea Guvernului nr.230/2003, publicată în M.Of.nr.190 din 26.03.2003, existând astfel prezumţia că toţi cetăţenii o cunosc, iar întrucât procesul-verbal se bucură de prezumţia de legalitate, sarcina probei contrare revine petentului.

În drept, intimatul şi-a întemeiat, generic, susţinerile pe dispoziţiile O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului şi ale O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

În probaţiune, intimatul a anexat întâmpinării sale: raport al agentului constatator (f.25); fotografii (f.26-28); sentinţa civilă nr.120/04.02.2009 a Judecătoriei Haţeg (f.29-30).

III.               Probatoriul administrat în cauză.

Pe lângă înscrisurile depuse de părţi anexate plângerii şi, respectiv, întâmpinării, în cauză a mai fost administrată proba interogatoriul petentului (f.17, 31) şi proba testimonială, fiind audiată martora (…) (f.32), propusă de petent.

IV.              Starea de fapt relevantă, reţinută de instanţă.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine că petentul a fost sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal seria JR nr.700(…) (f.5), întocmit de agentul constatator din cadrul intimatului, la data de 13.08.2009, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.52, lit.”d” din Legea nr.265/2006 şi sancţionată de art.96, pct.21 din acelaşi act normativ, constând în aceea că în data de 13.08.2009, la ora 17⁰⁰, „a pătruns în zona ariei protejate a PARCULUI NAŢIONAL RETEZAT cu autoturismul marca (…) cu numărul (…)în faţa CABANEI PIETRELE din MASIVUL RETEZAT”.

Petentul a semnat procesul-verbal şi a obiectat, în sensul că nu a observat semnele care interzic accesul.

Potrivit declaraţiei martorei, aceasta, împreună cu petentul şi alţi 8 prieteni şi cunoscuţi s-au deplasat, cu patru autoturisme, în Masivul Retezat şi au urcat până lângă Cabana „Pietrele”, fără a observa vreun semn care să interzică accesul, iar drumul pe care s-au deplasat nu prezintă marcaje.

V.                 Soluţia adoptată.

Dreptul comun în materie contravenţională îl constituie prevederile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr.180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Aceste prevederi reglementează procedura judiciară de soluţionare a plângerilor formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în art.31-36, iar sub aspect procedural art.47 dispune că prevederile ordonanţei se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, astfel că se impune concluzia că dreptul obiectiv românesc plasează domeniul contravenţional în sfera extra-penală.

Sub aspectul sarcinii probei, în materie civilă sunt aplicabile dispoziţiile art.1169 din Codul civil, potrivit cărora „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

În materie de probaţiune, însă, Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 cuprinde dispoziţii speciale, în art.34, alin.(1), potrivit căruia „Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării”. Aceste dispoziţii conferă, aşadar, un rol activ instanţei în administrarea probelor şi verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal.

Se pune, însă, şi problema analizării aplicabilităţii în materia contravenţională a dispoziţiilor art.6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, sub aspectul garanţiilor procesuale recunoscute acuzatului în materie penală.

Această problemă a fost dezbătută în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mai multe cauze, fiind stabilite astfel, în jurisprudenţa acestei instanţe, criteriile necesare identificării noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală”, independent de calificarea dată faptei în dreptul intern.

Astfel, în cauza Öztürk împotriva Germaniei (cauza nr.8544/79), Curtea a reafirmat, prin hotărârea pronunţată la data de 21 februarie 1984 (paragraful 50), autonomia noţiunii de „penal” şi a sintetizat criteriile adoptate în hotărâri anterioare pentru stabilirea apartenenţei la materia penală a faptei sancţionate. Aceste criterii, stabilite de Curte, sunt: calificarea dată faptei în dreptul intern; natura faptei incriminate; natura şi gravitatea sancţiunii. 

În ceea ce priveşte contravenţia din procesul-verbal atacat, aceasta este sancţionată cu amendă. Analizând amenda contravenţională din perspectiva ultimului dintre cele trei criterii stabilite de Curtea Europeană a drepturilor Omului şi evocate mai sus, se constată că aceasta nu are caracterul de despăgubire pentru acoperirea unui prejudiciu, ci are un caracter preventiv şi sancţionator, iar Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa (cauza nr.61821 – Ziliberberg împotriva Moldovei, hotărârea pronunţată la data de 1 februarie 2005, paragraful 33), că în acest caz sancţiunea poate fi tratată ca  specifică dreptului penal. Această concluzie se impune, chiar dacă potrivit art.8, alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, sancţiunea contravenţională are caracter administrativ, întrucât calificarea dată de dreptul intern este relativă.

În consecinţă, devin operante în cauză dispoziţiile art.6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, inclusiv prezumţia de nevinovăţie.

Deşi de lege lata nu este stabilită în mod expres natura juridică a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi nici forţa sa probantă, Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 limitându-se a arăta, în art.15, alin.(1) că acesta este actul „încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori”, opinia majoritară a doctrinei juridice şi a practicii judiciare este în senul că acesta este un act administrativ, întrucât reprezintă o manifestare de voinţă cu caracter unilateral a unui organ administrativ, emisă în temeiul puterii publice cu scopul de a produce efecte juridice.

Fiind act administrativ, procesul-verbal  de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii contravenţionale are forţa probantă a unui astfel de act, beneficiind de prezumţia de legalitate şi temeinicie (în acest sens, pe larg în Mircea Ursuţa, „Procedura contravenţională”, „Universul Juridic”, Bucureşti 2008, p.204-229).

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind materia prezumţiei de nevinovăţie sub aspectul sarcinii probei, s-a reţinut că art.6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale nu interzice existenţa unor prezumţii de fapt şi de drept în măsura în care este respectată cerinţa proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (în acest sens, cauzele Salabiaku împotriva Franţei şi Janosevic împotriva Suediei).

Aşadar, prezumţia de legalitate de care se bucură procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu este, în sine, contrară dispoziţiilor art.6, paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, atât timp cât aceasta se păstrează în limite rezonabile, ţinând cont de gravitatea faptelor si păstrând dreptul la apărare (Cauza 28183/03, Anghel împotriva României, paragraful 60).

În concluzie, procesul-verbal de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale legal întocmit face dovada, până la proba contrarie, asupra celor menţionate în cuprinsul său, contravenientul având posibilitatea de a propune probe în apărarea sa, iar instanţa având un rol activ în administrarea probatoriului specific procedurii contravenţionale.

Prin urmare, în soluţionarea plângerii contravenţionale, instanţa trebuie să procedeze la verificarea respectării cerinţelor prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art.17 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, precum şi a celor sancţionate cu nulitatea relativă, prevăzute de art.16 şi art.19 din acelaşi act normativ, iar apoi să verifice temeinicia procesului-verbal atacat, petentul având posibilitatea să propună probe în apărarea sa.

Procedând astfel, instanţa reţine, în lumina probelor administrate în cauză, că procesul-verbal atacat cuprinde toate menţiunile obligatorii, iar amenda aplicată este cea minimă prevăzută de lege (3000 lei).

În ceea ce priveşte încadrarea legală, instanţa reţine că procesul-verbal atacat face referire la art.52, lit.”d” şi art.96, pct.21 din Legea nr.265/2006, această încadrare nefiind exactă, întrucât articolele respective fac parte din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, act normativ pe care Legea nr.256/2006 îl aprobă şi îl modifică.

Prin urmare, având în vedere că, după apariţia Legii nr.256/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.196/2005 a mai fost modificată, prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.57/2007, Ordonanţa  de urgenţă a Guvernului nr. 114/2007 şi  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2008, încadrarea corectă a faptei este în dispoziţiile art.96, alin.(1) pct.21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3000 de lei la 6000 de lei, pentru persoane fizice, încălcarea obligaţiilor „de a nu intra pe suprafaţa ariilor naturale protejate şi a nu practica sporturi în afară drumurilor permise accesului public cu mijloace motorizate bazate pe folosirea combustibililor fosili.”

Încadrarea juridică inexactă a faptei nu afectează existenţa acesteia şi nu aduce, în sine, vreo vătămare intereselor legale ale petentului, astfel că nu poate atrage nulitatea procesului-verbal.

În ceea ce priveşte temeinicia procesului-verbal, instanţa reţine că fapta a fost comisă de către petent şi, mai mult, acesta a atras după el încă trei autovehicule, în care călătoreau, în parte, cetăţeni străini (declaraţia martorei, fila 32), ceea ce conferă faptei sale un caracter agravat.

Susţinerea petentului în sensul că nu a observat semnul de interzicere a accesului nu poate fi contrazisă, însă nu este de natură a atrage atenuarea răspunderii acestuia, în condiţiile în care interdicţia de a pătrunde în ariile protejate este instituită prin lege, astfel cum s-a reţinut mai sus, iar prin Hotărârea Guvernului nr.230/2003, anexa 1, este delimitat Parcul Naţional Retezat, ca Rezervaţie a Biosferei, desemnată, în acest sens, la nivel internaţional, de către Comitetul MAB UNESCO.

Prin urmare, susţinerea de către petent a necunoaşterii zonei şi a regulilor speciale aplicabile acesteia nu poate fi privită ca întemeiată, cu atât mai mult cu cât aspectele relevate mai sus sunt de notorietate, iar protecţia mediului înconjurător este un obiectiv de interes public major.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, instanţa apreciază că, având în vedere pericolul social generic al faptei săvârşite de petent, precum şi circumstanţele agravante constând în pătrunderea în aria protejată cu un convoi de patru autovehicule, circumstanţe care sporesc pericolul concret al faptei faţă de valorile apărate de norma contravenţională, îndreptăţesc concluzia că aplicarea amenzii contravenţionale în cuantumul său minim este echitabilă, astfel că nu se justifică aplicarea sancţiunii „avertisment”.

Faţă de cele ce preced şi văzând că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată, potrivit art.274 din Codul de procedură civilă,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN  NUMELE  LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E:

 

Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul (…), domiciliat în municipiul (…),(…) împotriva procesului-verbal seria JR nr.700(…) întocmit la data de 13.08.2009 de agentul constatator din cadrul intimatului Inspectoratul de Jandarmi al Judeţului Hunedoara, cu sediul în municipiul Deva, str.Victor Şuiagă, nr.10, judeţul Hunedoara.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 09 decembrie 2009.

             PREŞEDINTE,                                                               GREFIER,

   DEMIS-MARIUS SPĂRIOS                      NICOLETA-SIMONA BENDEA

 NOTA: Hotararea a devenit irevocabila, prin respingerea recursului petentului.