Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile din noul Cod de Procedura Civilă care stabileau obligativitatea formulării şi susţinerii cererilor şi concluziilor în recurs numai prin avocat.

 

DECIZIA nr.462
din 17 septembrie 2014
referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.13 alin.(2) teza a doua, art.83 alin.(3) şi art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă

Publicată în M.Of. nr.776 din 24.10.2014.

Augustin Zegrean – preşedinte
Valer Dorneanu – judecător
Toni Greblă – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Puskás Valentin Zoltán – judecător
Tudorel Toader – judecător
Andreea Costin – magistrat-asistent

Cu participarea în şedinţa publică din 16 septembrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.13 alin.(2), art.83 alin.(3) şi art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ion Trebuian, Stoian Onoriu şi Dimitrie Crivinanţu în Dosarele nr.2270/115/2013, nr.5103/108/2013 şi nr.5582/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Gheorghe Ibriş în Dosarul nr.4906/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Mihai Chiţu în Dosarul nr.4576/86/2013 al Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.107D/2014.
2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 3 iulie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a părţii Onoriu Stoian, când, în temeiul dispoziţiilor art.14 şi art.53 alin.(5) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus conexarea Dosarelor nr.200D/2014, nr.263D/2014, nr.383D/2014 şi nr.496D/2014 la Dosarul nr.107D/2014, care este primul înregistrat, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată. Prin aceeaşi încheiere, având în vedere imposibilitatea constituirii majorităţii prevăzute de art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr.47/1992, Curtea a hotărât redeschiderea dezbaterilor pentru data de 16 septembrie 2014, dispunând citarea părţilor din dosare. Dezbaterile de la această dată au avut loc în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a părţii Onoriu Stoian şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la această dată, când Curtea a dispus, în temeiul art.57 şi art.58 alin.(3) din Legea nr.47/1992, amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 17 septembrie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

Curtea,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr.2270/115/2013, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.13 alin.(2), art.83 alin.(3) şi art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Ion Trebuian într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe prin care s-a respins cererea acestuia de obligare a Inspectoratului de Poliţie Caraş-Severin la plata despăgubirilor în sumă de 6000 euro, echivalent în lei la data plăţii, acordate pentru invaliditate de gradul al III-lea, în temeiul art.4 alin.(2) din Hotărârea Guvernului nr.1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor.
4. Prin Încheierea din 11 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr.5103/108/2013, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.13 alin.(2), ale art.83 alin.(3), precum şi ale art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Onoriu Stoian, într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ.
5. Prin Încheierea din 26 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr.4906/118/2013, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.13 alin.(2) şi art.83 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Gheorghe Ibriş într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă cererea acestuia de obligare a primarului municipiului Constanţa de a-l primi în audienţă.
6. Prin Încheierea din 15 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr.5582/30/2013, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.13 alin.(2), ale art.83 alin.(3), precum şi ale art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Dimitrie Crivinanţu într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ.
7. Prin Încheierea din 9 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr.4576/86/2013, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.13 alin.(2) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Mihai Chiţu într-un dosar având ca obiect soluţionarea cererii acestuia de eliberare a unor copii ale unor acte administrative.
8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare al fiecărui cetăţean, întrucât lipsa posibilităţilor financiare, care împiedică apelarea la serviciile unui avocat, nu ar trebui să ducă la anularea cererii de recurs făcută în termen. Consideră că dispoziţiile legale criticate înfrâng voinţa părţii de a se apăra singură, drept fundamental garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar interpretarea art.452 raportat la art.451 din Codul de procedură civilă, în sensul condiţionării acordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, prin ataşarea împuternicirii avocaţiale la dosar, constituie o încălcare a art.21 din Constituţia României şi a art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
9. Aşadar, orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar reprezenta o nesocotire a acestui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală. Pe plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie. Acest drept impune obligaţii în sarcina legiuitorului şi executivului, iar statul este ţinut să acorde oricărei persoane toate facilităţile rezonabile de drept şi de fapt, pentru a accede la instanţă.
10. Se mai arată că accesul liber la justiţie presupune posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit la o instanţă de judecată, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime. Totodată, se susţine că deşi dreptul de acces la justiţie nu este absolut şi nu presupune caracterul gratuit al justiţiei, totuşi se încalcă principiul proporţionalităţii atunci când se stabilesc taxe judiciare de timbru exorbitante care depăşesc posibilităţile financiare ale justiţiabilului. Astfel de situaţii au fost analizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că pot conduce la încălcarea art.6 din Convenţie.
11. În susţinerea excepţiei, de asemenea, se invocă şi Deciziile Curţii Constituţionale nr.953 din 19 decembrie 2006, nr.347 din 3 aprilie 2007 şi nr.467 din 22 aprilie 2008 prin care s-a statuat că, în sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, precizarea din alin.(2) al art. 21, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească. De aceea, imposibilitatea depunerii unei plângeri la instanţa judecătorească competentă îngrădeşte accesul direct la justiţie.
12. Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr.107D/2014, în opinia majoritară exprimată, apreciază că excepţia este întemeiată. Dispoziţiile legale criticate încalcă art.20 şi art.21 din Constituţie. În acest sens reţine că cele trei articole din Codul de procedură civilă criticate instituie obligativitatea angajării unui avocat atât pentru redactarea cererii de recurs, cât şi pentru exercitarea şi susţinerea recursului, lipsa avocatului în cele trei etape fiind sancţionată cu nulitatea recursului de dispoziţiile art.83 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Or, aceste dispoziţii contravin, în opinia majoritară a instanţei de recurs, dispoziţiilor constituţionale care garantează accesul liber la justiţie reglementat de art.21 din Constituţie într-o manieră necondiţionată. Maniera necondiţionată de reglementare din Constituţie rezultă din împrejurarea că în privinţa liberului acces la justiţie Legea fundamentală nu face trimitere la legea organică şi la posibilitatea ca acest drept să fie exercitat în anumite condiţii, spre deosebire de alte drepturi şi libertăţi fundamentale reglementate în cadrul acesteia, pentru care legiuitorul constituant a înţeles să folosească sintagma „în condiţiile legii”. Mai mult decât atât, angajarea unui apărător este reglementată de Constituţie ca un drept (art.24 din Constituţie), însă dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă au transformat acest drept într-o obligaţie care, în situaţia nerespectării, conduce la blocarea accesului la justiţie, fără posibilitatea acoperirii nulităţii, potrivit art.177 alin.(2) din Codul de procedură civilă, de vreme ce exercitarea căii de atac şi redactarea motivelor de recurs trebuie realizate în termenul legal. Instanţa de recurs apreciază că art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează un drept efectiv, însă această exigenţă nu pare a fi respectată de Codul de procedură civilă, întrucât prin transformarea acestui drept în obligaţia de a fi asistat/reprezentat de un avocat, precum şi prin modul de reglementare de către Codul de procedură civilă, justiţiabilul este luat prin surprindere – de cele mai multe ori după împlinirea termenului de recurs, când se invocă excepţia nulităţii -, după ce, în primă instanţă, şi eventual în apel, i s-a permis să se apere singur. Legat de acest aspect, instanţa susţine că dispoziţiile art.425 alin.(3) teza finală din Codul de procedură civilă prevăd inserarea în dispozitivul hotărârii supuse căii de atac a menţiunii instanţei la care se depune cererea, omiţând a atrage atenţia părţii interesate asupra nulităţii recursului în cazul în care acesta nu va fi exercitat, redactat şi apoi susţinut de către avocat.
13. Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarele Curţii Constituţionale nr.200D/2014 şi nr.383D/2014, şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că obligativitatea redactării recursului prin avocat şi a reprezentării în recurs numai prin avocat a fost edictată tocmai având în vedere specificul acestei căi de atac, în care sunt examinate exclusiv modul de aplicare şi de interpretare a dispoziţiilor legale, odată cu modificările aduse recursului prin noul Cod de procedură civilă şi eliminarea fostului art.3041 din Codul de procedură civilă din 1865. Raportat la aceste modificări legislative, recursul a devenit o cale de atac cu un formalism pronunţat, care implică stabilirea clară a cazurilor de recurs pe care recurentul înţelege să le invoce şi motivarea lor adecvată. Eventuala invocare a resurselor financiare ale recurentului nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care acesta are posibilitatea de a solicita acordarea ajutorului public judiciar şi desemnarea unui avocat în vederea exercitării căii de atac potrivit dispoziţiilor art.13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Accesul liber la justiţie nu echivalează cu accesul la toate procedurile în mod nereglementat şi în orice mod, cu ignorarea cerinţelor de bună administrare a justiţiei.
14. Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că normele de procedură cuprinse în art.13 alin.(2) şi art.83 alin.(3) din Codul de procedură civilă nu încalcă drepturile constituţionale prevăzute de art.21 şi art.24. Arată că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită doar pentru motive de nelegalitate şi în condiţii strict şi limitativ prevăzute de lege. Scopul edictării dispoziţiilor legale criticate este acela de a se asigura o protecţie ridicată a intereselor justiţiabililor şi a calităţii actului de justiţie.
15. Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că, având în vedere marja pe care o au statele membre, în lipsa oricărei aparenţe de restrângere nerezonabilă sau disproporţionată a dreptului de acces la justiţie, dispoziţiile art.13 alin.(2) din Codul de procedură civilă nu încalcă nici art.20 şi art.31 din Constituţie şi nici art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar organizarea unui sistem judiciar care impune ca ultima cale de atac introdusă la o instanţă superioară să fie formulată doar prin avocat este comună mai multor sisteme judiciare ale statelor membre ale Convenţiei menţionate. Măsura în discuţie urmăreşte un scop legitim, având în vedere caracteristicile instanţelor superioare care examinează recursuri în casaţie, adică numai probleme legate de interpretarea şi aplicarea dreptului incident, procedura având în acest caz un formalism şi o tehnicitate ridicate. Pentru aceleaşi considerente, măsura este şi una proporţională, mai ales că Statul român a reglementat şi asistenţa juridică gratuită. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa – Hotărârea din 12 martie 2002, pronunţată în Cauza Raitiere împotriva Franţei, Hotărârea din 6 iunie 2002, pronunţată în Cauza Mafille împotriva Franţei şi Hotărârea din 21 mai 1998, pronunţată în Cauza
Béláné Bocsi împotriva Ungariei, a apreciat că cerinţa ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat nu contravine Convenţiei.
16. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
17. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Obligativitatea asistării şi/sau reprezentării părţilor în faţa instanţei de recurs fie de către avocat, fie de către consilierul juridic, instituită de normele criticate, reprezintă concretizarea la nivel legislativ a obligaţiei statului de a asigura garantarea dreptului la apărare în aplicarea art.24 alin.(1) din Constituţie.
18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
19. La dosarul cauzei, în data de 25 iunie 2014, a fost depus din partea Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în calitate de amicus curiae, un punct de vedere în sprijinul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. La solicitarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti a transmis, la data de 27 iunie 2014, Curţii Constituţionale un punct de vedere prin care susţine constituţionalitatea textelor din Codul de procedură civilă care consacră obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic. De asemenea, la data de 1 iulie 2014, Uniunea Naţională a Barourilor din România a transmis Curţii Constituţionale punctul de vedere al Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale, prin care se arată că aceasta susţine studiul elaborat de către Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Curtea,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile art.13 alin.(2), art.83 alin.(3) şi art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă. Din analiza dosarelor cauzelor, Curtea reţine că, în realitate, se critică doar dispoziţiile art.13 alin.(2) teza a doua, art.83 alin.(3), precum şi art.486 alin.(3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat, texte asupra cărora urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins:
– Art.13 alin.(2) teza a doua: „În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”;
– Art.83 alin.(3): „La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2).”;
– Art.486 alin.(3): „Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile”.22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art.16 privind principiul egalităţii în faţa legii, art.21 privind accesul liber la justiţie, art.24 privind dreptul la apărare, art.31 alin.(2) privind dreptul la o informare corectă, art.52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art.124 alin.(2) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art.6 privind dreptul la un proces echitabil şi art.13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, Curtea reţine că autorii excepţiei invocă normele de referinţă din Constituţie, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele legale criticate reglementează obligativitatea reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligativitatea redactării cererii de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat. În aplicarea acestor reglementări cu caracter de principiu, legiuitorul a prevăzut că recursul şi motivele de recurs se depun cu respectarea obligaţiei referitoare la reprezentare, întâmpinarea se redactează şi se semnează de avocatul intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul recurentului.
24. În privinţa încălcării art.21 din Constituţiei referitor la accesul liber la justiţie, Curtea reţine că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art.129 din Constituţie potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art.126 alin.(2) din Constituţie potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. De aceea, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (Decizia nr.482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1200 din 15 decembrie 2004).
25. În continuare, Curtea reţine că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art.21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.356 din 27 aprilie 2005).
26. În consecinţă, Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul „est modus in rebus”, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr.40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.229 din 16 martie 2004). În aceste condiţii orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr.266 din 7 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală şi revine Curţii Constituţionale competenţa de a analiza caracterul proporţional al condiţiei suplimentare impuse (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr.39 din 29 ianuarie 2004 şi Decizia nr.40 din 29 ianuarie 2004, precitate).
27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a recursului, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art.21 din Constituţie.
28. Curtea reţine, totodată, că prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea constată că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art.21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală.
29. Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, îi revine Curţii Constituţionale sarcina de a analiza, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013), dacă limitele impuse prin intervenţia legiuitorului acestui drept – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. Astfel, în cele ce vor urma, Curtea va analiza dacă limitările aduse dreptului de a ataca prin recurs hotărârile judecătoreşti din perspectiva accesului liber la justiţie au un scop legitim şi sunt proporţionale cu acel scop.
30. Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară -indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.
31. Curtea constată că, astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit proiectul Codului de procedură civilă, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia îl reprezintă impunerea unei rigori şi discipline procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, şicanator, sau informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs. Prin urmare, legiuitorul, pe de o parte, a urmărit asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi, pe de altă parte, asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Această regulă corespunde noii viziuni asupra recursului reglementat ca o cale extraordinară de atac, potrivit căreia condiţiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalităţii. Prin urmare, Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim.
32. În continuare, Curtea urmează să examineze dacă prevederile legale criticate sunt adecvate scopului urmărit. Instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligaţia redactării cererii de recurs, precum şi a exercitării şi susţinerii recursului numai prin avocat este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale.
33. Cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, Curtea constată că potrivit art.126 alin.(2) din Constituţie legiuitorul este singurul în drept să stabilească procedura de judecată, aşadar să aleagă procedura potrivită în raport cu scopul legitim urmărit. În speţă, scopul legitim urmărit este buna administrare a justiţiei prin creşterea calităţii actului de justiţie în procedura recursului, astfel încât reprezentarea şi asistarea prin avocat este, de principiu, conformă acestui scop. De aceea, Curtea apreciază că opţiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalităţii sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit. Însă, Curtea reţine că, pentru motivele ce se vor arăta în continuare, această măsură, astfel cum a fost reglementată, nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual.
34. Astfel, referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea constată că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.
35. În acest context, Curtea reţine că prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale subiective. Astfel, condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, ca şi condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport de cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei.
36. Curtea reţine că o atare condiţie, în sine, este excesivă, depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac, astfel cum s-a prevăzut la par.26 din prezenta decizie. Legiuitorul trebuie să se preocupe de aplicarea riguroasă a principiului „est modus in rebus”, întrucât instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică, de principiu, asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. De aceea, dacă legiuitorul prevede obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului, trebuie să reglementeze un mecanism de natură a permite realizarea scopului legitim urmărit la standardul calitativ propus, fără a impune o sarcină excesivă părţilor, indiferent de natura acesteia. În acest sens, Curtea reţine că prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte costurile sau sancţiunile procedurale, după caz.
37. Cu privire la costurile financiare pe care le implică această procedură în sarcina cetăţenilor, Curtea reţine că potrivit art.486 alin.(2) teza întâi din Codul de procedură civilă, la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, al cărui cuantum este stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.392 din 29 iunie 2013. Aceasta prevede la art.24 alin.(1) că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art.488 alin.(1) pct.1-7 din Codul de procedură civilă, iar în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material [art.488 alin.(1) pct.8], pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei. În aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, se taxează cu 100 lei. La fel se taxează şi cererile: pentru exercitarea recursului împotriva hotărârilor prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat; prin care s-a luat act de renunţarea la dreptul pretins sau la renunţarea la judecată; prin care se consfinţeşte învoiala părţilor, se taxează cu 50 lei [art.25 alin.(2)]. Cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situaţiile, cu 100 lei.
38. Aşadar, Curtea reţine că prin aplicarea textelor de lege criticate, pe lângă cheltuielile ocazionate de plata acestor taxe, cetăţeanului i s-a impus obligaţia formulării şi susţinerilor cererilor în recurs prin avocat, ceea ce presupune noi cheltuieli – suplimentare – în sarcina sa.
39. Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze în ce măsură aceste cheltuieli care nu fac obiectul plăţii serviciului justiţiei prestat de către instanţele judecătoreşti pot intra sub incidenţa ajutorului public judiciar, astfel cum acesta este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008, precum şi sfera cetăţenilor care pot beneficia de acest ajutor. O atare analiză este necesară pentru a se putea determina dacă statul a reglementat o procedură de asistenţă judiciară corespunzătoare cu noile cerinţe procedural civile impuse în vederea garantării accesului efectiv la calea de atac a recursului (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iulie 2012 pronunţată în cauza Muscat împotriva Maltei, paragraful 46).
40. Curtea constată că obligaţia reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului prevăzută de Codul de procedură civilă a fost corelată cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.327 din 25 aprilie 2008, aprobată prin Legea nr.193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.723 din 24 octombrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele ale art.71-73 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestor reglementări, orice persoană fizică poate beneficia de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. Ajutorul public judiciar se poate acorda separat sau cumulat şi nu poate depăşi în cursul unui an suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară. Sumele reprezentând ajutorul public judiciar se acordă în întregime de către stat în situaţia persoanelor al cărui venit mediu net lunar pe membru de familie (în ultimele două luni) se situează sub 300 lei, şi în valoare de 50% în situaţia în care venitul se situează sub 600 lei. Potrivit art.13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008, ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate acorda în urma unei noi cereri care se adresează instanţei a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de atac. Termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune în termen de cel mult 10 zile înscrisurile doveditoare. De asemenea, ajutorul public judiciar acordat sub forma asistenţei prin avocat în etapa procesuală imediat anterioară recursului se extinde de drept pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi pentru exercitarea şi susţinerea acestuia.
41. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că acordarea ajutorului public judiciar se referă la persoane care nu pot face faţă din punct de vedere financiar cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procedurilor judiciare şi ale căror venituri se încadrează în limitele de venit prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008. Prin urmare, este evident că ajutorul public judiciar vizează „persoane aflate în dificultate materială” şi se acordă „numai în acele situaţii în care cheltuielile certe sau previzibile periclitează întreţinerea solicitantului şi a persoanelor aflate în întreţinerea sa. Situaţia materială se apreciază în raport cu sursele de venit ale solicitantului şi ale membrilor familiei, precum şi cu obligaţiile periodice pe care aceştia le au” (a se vedea, în acest sens, Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/2008). Aşadar, Curtea constată că ajutorul public judiciar priveşte o categorie redusă de cetăţeni, având în vedere şi faptul că, pe lângă limitele de venit stabilite, se poate beneficia de acest ajutor numai într-o anumită limită în cursul unui an, limită ce se referă la toate formele de ajutor public judiciar, şi nu doar la asistenţa juridică prin avocat necesară pentru îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a recursului. Or, obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor, chiar şi asupra celor ale căror limite de venit nu se încadrează în prevederile ordonanţei de urgenţă şi care nu dispun întotdeauna de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Astfel, ajutorul public judiciar nu îşi găseşte incidenţa şi aplicarea în privinţa cvasi-majorităţii cetăţenilor, ceea ce echivalează cu reducerea corespunzătoare a patrimoniului lor, fără ca această reducere să reprezinte contravaloarea unui serviciu prestat de autorităţile statului. De aceea, ajutorul public judiciar nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului. În consecinţă, ţinând cont de cele arătate, Curtea constată că ajutorul public judiciar nu este un instrument apt să surmonteze şi să corecteze inechităţile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor legale criticate, din moment ce calea de atac a recursului se închide definitiv pentru aceşti justiţiabili.
42. În consecinţă, aceste cheltuieli obligatorii se alătură celor efectuate cu plata taxei judiciare de timbru rezultând o sarcină disproporţionată pentru cetăţeni, sarcină care, de altfel, se poate reflecta şi asupra bugetului de stat. Or, de principiu, o asemenea sarcină financiară fiind suportată de justiţiabil, creează un cadru juridic de natură a-l descuraja pe acesta să apeleze la serviciul justiţiei.
43. Aşadar, concluzionând, Curtea, având în vedere faptul că dreptul de a obţine asistenţă juridică nu este un drept absolut, constată că sfera persoanelor care beneficiază de acest sprijin este redusă în mod semnificativ prin limitele impuse de legea specială, în condiţiile în care calea de atac a recursului este deschisă tuturor persoanelor care au un interes în a o promova, interes care nu ar mai putea fi valorificat având în vedere costurile promovării unei asemenea proceduri. Curtea reţine că statul nu a reuşit să implementeze un mecanism coerent şi eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a recurge la calea de atac a recursului. În acest context, Curtea apreciază că în vederea atingerii standardului de creştere a calităţii actului de justiţie pe care legiuitorul şi l-a propus, trebuie stabilite remedii corelative obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a nu îngreuna situaţia procesuală şi financiară a acestora. În acest sens, statul are obligaţia de a reglementa măsuri pozitive pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului de acces liber la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979 pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraf 25); în consecinţă acesta trebuie să prevadă un mecanism de asistenţă judiciară pentru a asigura accesul efectiv la instanţă, atunci când este reglementată obligativitatea asistenţei prin avocat (a se vedea, în acest sens, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979 pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraf 26 şi din 25 iunie 2013, pronunţată în cauza Anghel împotriva Italiei, paragraf 51).
44. De asemenea, în timp ce accesul liber la justiţie aparţine persoanei care se consideră vătămată, dreptul la apărare aparţine oricărei persoane, inclusiv intimatului din procesul civil, atunci când este promovată calea de atac a recursului. În această situaţie, implicit intimatul, care nu are interes în exercitarea acestei căi de atac, are obligaţia de a încheia un contract de asistenţă juridică cu un avocat în vederea redactării şi depunerii întâmpinării, situaţie în care şi acesta poate beneficia de ajutor public judiciar, în condiţiile legii speciale.
45. Prin urmare, deşi teoretic statul permite accesul la justiţie, practic persoana interesată nu se poate adresa judecătorului. Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979 pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraf 25).
46. Mai departe, Curtea trebuie să ia în considerare că excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate în dosare legate de materia contenciosului administrativ. În această materie, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, Curtea observă că, potrivit art.7 alin.(3) din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Așadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului. Prin efectul dispoziţiilor legale criticate în materia contenciosului administrativ se ajunge la situaţia în care părţile care sunt lipsite de calea de atac a apelului să fie obligate să formuleze recursul numai prin intermediul unui avocat (cu excepţiile prevăzute de lege, în cazul persoanelor care au studii juridice).
47. Mai mult, întrucât termenul de formulare a recursului în materia contenciosului administrativ este de 15 zile de la data comunicării, faţă de termenul de recurs de 30 de zile din dreptul comun, obligaţia prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă o cerinţă nerezonabilă impusă cetăţeanului, în contextul în care, în termenul menţionat, acesta trebuie să găsească resursele financiare sau să depună diligenţele necesare, respectiv formularea unei cereri însoţite de toate înscrisurile doveditoare ale veniturilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/2008, pentru a putea exercita calea de atac a recursului.
48. Aşadar, legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce privește stabilirea căilor de atac, însă acesta nu poate ignora aplicarea art.21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie, pentru că în caz contrar acesta ar deveni un drept iluzoriu şi teoretic.
49. De asemenea, Codul de procedură civilă a prevăzut situații în care anumite hotărâri judecătorești pot fi atacate doar cu recurs, cum ar fi hotărârile pronunțate în cazurile expres prevăzute de lege: renunţarea la judecată (art.406), renunţarea la căile de atac (art.410), hotărârea de suspendare (art.414), hotărârea de perimare (art.421), hotărârea de recunoaştere a pretenţiilor (art.437) sau hotărârea de consfinţire a tranzacţiei (art.440). Nici în aceste cazuri condițiile impuse prin dispoziţiile legale criticate nu sunt justificate, deoarece în asemenea situaţii partea care formulează recurs urmăreşte, în fapt, să supună controlului de legalitate hotărârea atacată, iar pentru aceasta instanţa de recurs trebuie să-şi manifeste rolul activ.
50. În concluzie, Curtea constată că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art.21 şi art.24 din Constituţie.
51. Astfel cum a remarcat Curtea la paragrafele 44 şi 50 din prezenta decizie, dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent. Însă, dispoziţiile legale criticate încalcă art.24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.246 din 7 aprilie 2014), şi din perspectiva recurentului din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în
procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu-şi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.482 din 9 noiembrie 2004).
52. Mai mult, Curtea reţine că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil.
53. De altfel, Curtea Constituţională remarcă faptul că asupra problemei specifice supuse dezbaterii în cauzele de faţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut o poziţie nuanţată, determinată de necesitatea respectării art.6 par.1 din Convenţie. Astfel, prin Hotărârea din 22 martie 2007, pronunţată în cauza Staroszczyk împotriva Poloniei, instanţa de la Strasbourg a statuat că modul în care art.6 par.1 din Convenţie se aplică în cazul curţilor de apel sau de casaţie depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză şi trebuie ţinut cont de întregul sistem juridic intern şi de rolul Curţii de Casaţie în cadrul acestui sistem. Având în vedere natura specială a rolului Curţii de Casaţie, care este limitat la a analiza dacă legea a fost aplicată în mod corect, Curtea de la Strasbourg a acceptat că procedura din faţa Curţii de Casaţie poate să fie mai formală (paragraf 126). Astfel, cerinţa ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat calificat în faţa Curţii de Casaţie nu poate fi, prin ea însăşi, contrară art.6 din Convenţie. Cerinţa este compatibilă cu caracteristicile unei curţi supreme ca cea mai înaltă curte care examinează apelurile/recursurile din punctul de vedere al legii, acest lucru fiind o caracteristică legală comună în statele membre ale Consiliului Europei (paragraf 128). În acelaşi sens, Curtea s-a pronunţat şi prin Hotărârea din 25 iunie 2013, în cauza Anghel împotriva Italiei, paragraf 54. Totuşi, Curtea de la Strasbourg a subliniat că o interpretare strictă a regulilor procedurale îl poate priva pe reclamant de dreptul de acces la justiţie. Acest drept poate fi afectat atunci când regulile încetează să mai servească principiului securităţii juridice şi unei bune administrări a justiţiei, formând un fel de barieră ce îl împiedică pe justiţiabil să supună cazul său pe fond de către o curte competentă (Hotărârea din 5 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Omerović împotriva Croaţiei, nr.2, paragraf 39).
54. Așadar, având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluția legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiție și a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.
55. Curtea învederează faptul că îi revine legiuitorului sarcina, ca în temeiul art.147 alin.(1) din Constituţie, să pună de acord cu Legea fundamentală şi cu prezenta decizie întreaga reglementare procesual civilă a recursului, având în vedere că dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă referitoare la obligativitatea persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia sunt contrare accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare.
56. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
Decide:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Trebuian, Onoriu Stoian şi Dimitrie Crivinanţu în Dosarele nr.2270/115/2013, nr.5103/108/2013 şi nr.5582/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Gheorghe Ibriş în Dosarul nr.4906/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Mihai Chiţu în Dosarul nr.4576/86/2013 al Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art.13 alin.(2) teza a doua, art.83 alin.(3), precum şi în art.486 alin.(3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat, sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 17 septembrie 2014.

Sursa: Curtea Constituţională a României

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: