[Î.C.C.J]: Interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

   

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Decizie nr. 9/2014                                      Dosar nr. 10/1/2014/HP/C

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 27/11/2014

    Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal – preşedintele completului
Eugenia Marin – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Angelica Denisa Stănişor – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Dana Iarina Vartires     – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal – judecător-raportor
Simona Camelia Marcu     – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Iancu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu   – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/C este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă Bogdan Georgescu, magistrat-asistent-şef delegat la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară, raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 22 septembrie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, precum şi punctul de vedere formulat de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, care are calitatea de recurent-pârât în dosarul în care a fost formulată sesizarea.
Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 4 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.102/119/2013, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
„a) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, presupune includerea în categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ (ca fiind persecutate din motive politice) şi a persoanelor care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor?
b) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ:
(i) presupune includerea în noţiunea de <<domiciliu obligatoriu>> numai a situaţiilor în care acesta a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau şi a cazurilor în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie?
(ii) presupune, în oricare din situaţiile de la lit. a), îndreptăţirea membrilor familiei celui vizat de măsura <<domiciliului obligatoriu>> şi care au locuit cu acesta în perioada de referinţă la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă, iar în caz afirmativ presupune existenţa acestui beneficiu doar urmare a faptului că au locuit, în perioada de referinţă, cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod distinct că au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu?”.

2. Expunerea succintă a procesului

2.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii P.L.M., C.J.S. şi P.K.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, anularea deciziilor emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la acordarea, începând cu data depunerii cererii, respectiv 28 mai 2013, a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Decretul-lege nr. 118/1990).
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât, în perioada 1951 – 1958, familia lor a fost oficial declarată chiabură, li s-au preluat bunurile, constând din terenuri agricole şi maşini agricole, au fost obligaţi la plata unor dări excesive şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, neputând părăsi satul şi fiind ţinta consătenilor, care le adresau apelative de genul „chiabur murdar”.
Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna a solicitat respingerea contestaţiei reclamanţilor, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuţia domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamanţilor, iar, din documentele depuse la dosar, rezultă că la data de 18 decembrie 1954 s-a propus radierea de pe listele cu chiaburi, întrucât au dispărut motivele menţinerii pe listele respective.

2.2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 19 din 16 ianuarie 2014, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţi şi, în consecinţă, a anulat deciziile contestate, a stabilit că reclamanţii sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi a obligat pârâta să acorde aceste drepturi reclamanţilor, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că, potrivit Notei de studiu a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C, categoriei sociale a chiaburilor i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344/1951. Astfel, în speţă, întrucât membrii familiei reclamanţilor au fost calificaţi drept chiaburi, în perioadele reţinute au avut stabilit domiciliul obligatoriu pentru a nu se putea eschiva de la onorarea obligaţiilor impuse în sarcina lor şi pentru a se evita posibilitatea organizării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim. Calitatea de chiabur a atras după sine această măsură administrativă.
Totodată, instanţa a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formaţiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, aşa-zisul stat democrat popular ducând „în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”.

2.3. Recursul declarat împotriva sentinţei tribunalului
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu conduce în mod automat la concluzia că persoana în cauză şi familia sa au fost persecutate pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2.102/119/2013.

2.4. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
La termenul de judecată din 29 mai 2014, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă de recurs, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi a amânat pronunţarea la data de 4 iunie 2014.
Prin Încheierea din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Braşov, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menţionate la pct. 1 din prezenta decizie.
Prin aceeaşi încheiere, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Încheierea din 4 iunie 2014 – Curtea de Apel Braşov a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor arătate în continuare. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, pentru motivele arătate în continuare.
Din cuprinsul textului de lege menţionat şi în raport cu ansamblul prevederilor întregului act normativ nu rezultă cu claritate dacă sintagma „pe motive politice” cuprinde şi situaţiile în care o persoană a fost persecutată, după data de 6 martie 1945, pentru că aparţinea unei categorii sociale necompatibile cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul categoriei sociale a chiaburilor.
Noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de textul de lege, nu este definită de actul normativ, astfel că nu rezultă cu claritate dacă această noţiune include numai situaţiile în care domiciliul obligatoriu a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau include şi cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Din textul de lege şi din cuprinsul actului normativ în ansamblul său nu rezultă cu claritate dacă pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii şi membrii familiei celui vizat de măsura domiciliului obligatoriu, care au locuit împreună cu acesta în perioada de referinţă, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă.
De asemenea, nu rezultă cu claritate dacă, în cazul în care sunt beneficiari ai legii şi membrii familiei celui căruia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, este suficient a se stabili că aceştia au locuit efectiv cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod suplimentar şi distinct că aceştia au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu.
Chestiunile de drept enunţate sunt noi, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.
De asemenea, sub acest aspect, problema încadrării categoriei sociale a chiaburilor (moşierilor etc.) în sfera persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 se regăseşte în practica relativ recentă a instanţelor de contencios administrativ, această problemă fiind preponderentă în judeţele Covasna şi Harghita, astfel cum rezultă atât din deciziile pronunţate în anii 2013 – 2014 de Curtea de Apel Târgu Mureş şi de Curtea de Apel Braşov, cât şi din susţinerile intimaţilor-reclamanţi potrivit cărora, recent, agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din cele două judeţe şi-au schimbat practica, în sensul respingerii cererilor de recunoaştere a drepturilor prevăzute de decretul-lege formulate de persoanele din această categorie.
Celelalte probleme supuse dezlegării decurg din cea enunţată anterior, astfel că este îndeplinită cerinţa noutăţii.
Chestiunile de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 4 iunie 2014.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunile de drept
Reclamanţii au susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept, chiar dacă relativ recent agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din Covasna şi Harghita şi-au schimbat practica, în sensul că nu mai acordă chiaburilor şi membrilor familiilor acestora, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile prevăzute de actul normativ.
Practica judiciară a Tribunalului Cluj şi a Curţii de Apel Cluj este în sensul acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi copiilor născuţi în perioada în care familia era încadrată în categoria „chiaburilor”, astfel că, în cazul reclamanţilor, care aveau vârste de 19 ani, 10 ani şi, respectiv, 9 ani, se impune concluzia că aceştia au fost efectiv lezaţi de statutul de chiabur al părinţilor, întrucât nu au putut să urmeze şcoli gimnaziale, fiind stigmatizaţi ca „pui de chiabur”, nu erau primiţi în rândul pionierilor, erau puşi în bănci separate şi nu puteau socializa cu ceilalţi cetăţeni din cauza statutului de chiabur.
Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna nu a formulat un punct de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
Dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere supuse dezlegării pe calea procedurii hotărârii prealabile sunt următoarele:
Art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990:
„Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: […]
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
În vederea dezlegării chestiunilor de drept, instanţa de trimitere a indicat şi incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 5 alin. (1), (2) şi (4), art. 8, art. 9 şi art. 11 din Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că, în cuprinsul acestor norme, sunt reglementate drepturile de care beneficiază persoanele aflate în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.
La nivelul Curţii de Apel Braşov s-au conturat două opinii jurisprudenţiale.
Potrivit opiniei majoritare, dacă se stabileşte, pe baza probelor, că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, precum şi că aceştia nu au avut voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, măsură ce echivalează cu domiciliul obligatoriu, o asemenea situaţie se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Potrivit acestei opinii, se încadrează în sfera motivelor politice ale persecuţiei şi apartenenţa la categoria socială a chiaburilor, iar calitatea de persoană îndreptăţită potrivit decretului-lege aparţine nu doar celui care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, ci şi membrilor familiei sale, cu care acesta a locuit, iar limitarea în fapt a libertăţii de mişcare prin interdicţia părăsirii domiciliului, altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor, echivalează cu măsura domiciliului obligatoriu.
Opinia minoritară este în sensul că faptul constatării persecuţiei cu privire la unul dintre membrii familiei nu poate atrage aceeaşi concluzie şi în privinţa altor persoane care fac parte din familie, fiind necesar ca vătămarea să vizeze fiecare persoană în parte şi să fie resimţită la nivelul conştiinţei individuale. În ceea ce priveşte drepturile reglementate de decretul-lege, pentru acordarea unora dintre acestea este necesară administrarea unor probe suplimentare. Potrivit instanţei de trimitere, chestiunile de drept supuse dezlegării se ridică preponderent şi actual în judeţele Covasna şi Harghita, fiind relevantă practica de la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, unde sunt conturate două orientări jurisprudenţiale.
În prima dintre aceste orientări jurisprudenţiale, se apreciază că, în cazul în care se stabileşte pe baza probelor că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, această situaţie constituie un motiv politic, în sensul art. 1 alin. (1) din decretul-lege, întrucât chiaburii au fost consideraţi o clasă politică exploatatoare, iar distrugerea acestei clase a format obiect al „politicii de clasă”. De asemenea, în aceeaşi orientare se apreciază că persecutarea reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu – conform art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ – există indiferent de vârsta pe care o avea acesta în perioada de referinţă.
În a doua orientare jurisprudenţială, se apreciază că încadrarea în categoria chiaburilor nu constituie un motiv politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că, şi dacă s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu, această măsură nu se bazează pe motive politice, ci cel mult pe realităţile sociale ale acelei perioade de timp, situaţie care excedează reglementării Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, în această opinie se arată că interdicţia de a părăsi locuinţa fără acordul autorităţilor nu înseamnă că reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în sensul decretului-lege.
Instanţa de trimitere arată că, întrucât sintagma „motive politice” nu este definită de legiuitor în cuprinsul Decretului-lege nr. 118/1990, revine interpretului legii sarcina de a stabili sfera de cuprindere a acestei noţiuni.
Astfel, s-a opinat în sensul că nu poate constitui motiv politic, ca temei al persecutării unei persoane, apartenenţa acesteia la o categorie socială necompatibilă cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum este cazul chiaburilor, moşierilor etc., întrucât, în cazul acestora, există legi speciale care prevăd măsuri reparatorii pentru toate restrângerile de drepturi şi confiscări ale averilor la care au fost supuşi (spre exemplu: Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare). Scopul Decretului-lege nr. 118/1990 este acela de a acorda reparaţii persoanelor care au suferit persecuţii întrucât s-au opus instaurării regimului comunist în România sau care au luptat împotriva acestui regim, prin diferite mijloace, după instaurarea sa. Prin urmare, situaţia foştilor chiaburi sau a moşierilor excede prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
În noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate fi cuprinsă decât situaţia când, în drept, prin act administrativ, sau în fapt, a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi situaţia când persoana în cauză a avut limitată doar libertatea de circulaţie, prin interdicţia de a părăsi localitatea fără acordul autorităţilor. În acest din urmă caz, ne aflăm în prezenţa unei restricţii a liberei circulaţii, şi nu a obligării de a avea un anumit domiciliu.
Instanţa de trimitere consideră, de asemenea, că, în cazul în care se face dovada că, din motive politice, a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu pentru unul dintre membrii familiei, drepturile prevăzute de decretul-lege nu pot fi acordate tuturor membrilor de familie care au locuit la acelaşi domiciliu, fără a se dovedi că în mod direct aceştia au fost lipsiţi de dreptul de a-şi alege în mod liber un domiciliu. De asemenea, în cazul în care se face dovada acestei ultime situaţii, titularii cererilor de acordare a drepturilor trebuie să facă dovada imposibilităţii încadrării în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională, astfel cum prevede art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990.

6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
6.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie, singura orientare jurisprudenţială evidenţiată în jurisprudenţa transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către curţile de apel este în sensul că persoanele declarate „chiaburi”, care nu aveau voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, se încadrează în ipoteza reglementată de textul de lege. Astfel fiind, beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege atât persoana faţă de care a fost dispusă măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu, cât şi membrii familiei sale, cu care a locuit împreună.
6.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie, unele instanţe au apreciat că echivalează cu măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu şi situaţia de limitare în fapt a libertăţii de mişcare, prin interdicţia părăsirii domiciliului altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor.
6.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie, într-o orientare jurisprudenţială s-a reţinut că beneficiază de drepturile prevăzute de actul normativ membrii familiei care au locuit în perioada de referinţă împreună cu persoana faţă de care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că: pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile reparatorii se acordă numai persoanei faţă de care au fost dispuse măsurile prevăzute de actul normativ, nefiind justificată acordarea drepturilor şi în beneficiul altor persoane din cadrul familiei; în accepţiunea decretului-lege, singura măsură care îi afectează pe toţi membrii familiei este măsura prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e), respectiv strămutarea într-o altă localitate.
6.4. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că problema de drept indicată la pct. 2 lit. b) din sesizare a constituit obiect al verificării de jurisprudenţă în anul 2013, vizând „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu referire la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cât un minor, lipsit de capacitate de exerciţiu, a avut stabilit domiciliul obligatoriu ori a fost strămutat în altă localitate, împreună cu familia, din motive politice, după data de 6 martie 1945”. Din verificările de jurisprudenţă efectuate, circumscrise exclusiv posibilităţii acordării de măsuri reparatorii constând în recunoaşterea vechimii în muncă, a rezultat lipsa unei practici judiciare, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă.

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi.
Nu mai puţin însă se cuvine a fi menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 678/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, reţinându-se, în esenţă, că problema dedusă controlului de constituţionalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate şi a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012.

8. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
8.1. Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi a stabilit că:
„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare”.
Soluţia pronunţată în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor menţionate din Decretul-lege nr. 118/1990 vizează dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
Întrucât nu vizează interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, sub aspectul chestiunilor de drept supuse dezlegării Înaltei Curţi în prezenta cauză, Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 nu are, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, semnificaţia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi statuat anterior cu privire la problemele în discuţie.
8.2. Din perspectiva dezlegării chestiunilor de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară relevantă în interpretarea şi aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Cu toate acestea, pentru identitate de raţiune, este oportun a fi adusă în discuţie jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, într-o chestiune de drept similară celei care formează obiectul prezentei sesizări.
Astfel, conform prevederilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999:
„Art. 1. – Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: […]
c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.”
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor citate din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, analizând situaţia persoanelor care s-au născut în perioada în care părinţii lor aveau calitatea de refugiat/expulzat/strămutat în altă localitate, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că au calitatea de beneficiar al prevederilor citate şi copiii născuţi în localitatea de refugiu a părinţilor, pentru următoarele considerente:
„În mod constant în practica Instanţei Supreme s-a reţinut că, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi reparatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, iar copiii născuţi în perioada de refugiu a părinţilor au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia ca urmare a refugiului determinat de persecuţiile din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu.
Interpretarea corectă pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că <<stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu şi a persoanelor beneficiare ţine de opţiunea liberă a legiuitorului, cu condiţia să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii identice …. Toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază de aceleaşi drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti>>.
A admite teza recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între părinţi şi copiii lor aflaţi în aceeaşi situaţie, în speţă aceea de refugiu.
Pe cale de consecinţă, atâta timp cât este necontestat faptul că s-a făcut dovada faptului că părinţii reclamantei se refugiaseră în localitatea în care reclamanta s-a născut la data de 4 aprilie 1944, în raport cu cele arătate, rezultă că aceasta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având dreptul de a i se acorda drepturile reparatorii legale pe perioada cuprinsă între data naşterii şi data de 6 martie 1945”. (A se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1.127 din 27 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe pagina de internet a instanţei – http://www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)

9. Raportul asupra chestiunii de drept
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, Înalta Curte urmând a se pronunţa, prin hotărâre prealabilă, pentru dezlegarea chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.

10. Înalta Curte

10.1. Asupra admisibilităţii sesizării
Ab initio este necesară verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a sesizării în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
În sensul celor reţinute în jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi*1), dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă din 2010 instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv:
– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
În raport cu sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor expuse în continuare:
– sesizarea a fost formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.102/119/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal;
– instanţa care a formulat sesizarea – Curtea de Apel Braşov – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ca instanţă de recurs;
– cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Braşov ca instanţă de contencios administrativ competentă potrivit art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Covasna într-un litigiu privind acte administrative emise de o autoritate publică judeţeană (agenţia judeţeană pentru plăţi şi inspecţie socială);
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul de fond vizează acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 reclamanţilor în considerarea faptului că: familia lor a fost oficial declarată chiabură; le-au fost preluate bunurile (terenuri agricole şi maşini agricole); au fost obligaţi la plata unor dări excesive; a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, neputând părăsi localitatea; au fost ţinta apelativului „chiabur murdar”;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, cel puţin din perspectiva faptului că se invocă un reviriment al practicii administrative şi judiciare în sensul că nu se mai acordă, în mod automat, persoanelor din familiile generic denumite „chiabureşti” drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pentru motivele arătate la prezentul punct) şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (conform celor menţionate la pct. 8.4).
––––
*1) Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014.

10.2. Asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării
Ca o precizare prealabilă, raportat la modul de formulare a întrebărilor de către instanţa de trimitere, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează lămurirea chestiunilor de drept numai sub aspectul interpretării dispoziţiilor incidente, iar nu şi sub aspectul aplicării acestora, competenţă ce revine exclusiv instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului în care a fost formulată sesizarea, în funcţie de circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii.
10.2.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare):
„ART. 1
(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate.”
Din interpretarea prevederilor citate, rezultă că drepturile reglementate se acordă persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de lit. a) – e) ale textului de lege. Este de notorietate faptul că, după 6 martie 1945, categoria socială identificată generic prin denumirea de „chiaburi” a avut de suportat persecuţii, sub diverse forme, impuse de regimul politic instaurat în România după data respectivă. Această împrejurare este confirmată, cu titlu de exemplu, de aserţiunile cuprinse în preambulul Decretului nr. 115/1959 pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste (publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959), în sensul că „în numeroase sate mai dăinuie încă rămăşite ale unor relaţii de producţie învechite, cum sînt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pămîntului cu muncă salariată, folosite de către elementele capitaliste chiabureşti, avînd mai mult pămînt de cît pot munci ei şi familia lor, elementele capitaliste chiabureşti, bogătanii satelor, dau ţăranilor muncitori pămînt în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină, astfel primesc în natură sau în bani, fără să muncească, o bună parte din roadele muncii altora. După ce exploatează pe ţăranii muncitori, ei exploatează şi pe muncitorii de la oraşe, cărora le vînd la preţ de speculă producţia-marfă realizată”.
Însă, simpla apartenenţă, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) – e) din decretul-lege.
În acelaşi sens este oportun a se menţiona că nu a fost identificată în cuprinsul legislaţiei ulterioare anului 1990 nicio dispoziţie care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, „chiaburilor”, în înţelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945.
Totodată, este de reţinut că persoanelor care au făcut parte din categoria socială a „chiaburilor”, în înţelesul dat acestei noţiuni în perioada regimului instaurat în România după data de 6 martie 1945, le-a fost acordat beneficiul reparatoriu ori le-a fost analizată calitatea de persoană îndreptăţită, spre exemplu, în limitele cadrului instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de reglementările aplicabile. (A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 230/2005, nr. 3.469/2006, nr. 1.682/2009 şi nr. 3.311/2010, publicate pe pagina de internet a instanţei – http://www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)
Astfel fiind, persoanele catalogate în perioada respectivă drept „chiabur” nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenţei la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condiţiile impuse de reglementările aplicabile.
10.2.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie
În esenţă, chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, şi persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulaţie.
Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (prezentată la pct. 10.1), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului.
Or, cele două noţiuni – măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertăţii de circulaţie – nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conţinut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului şi dreptul la liberă circulaţie.
În consecinţă, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că faţă de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu.
Astfel fiind, în condiţiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept „interpretatio cessant in claris”, nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.
10.2.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie
Ca o precizare prealabilă, se apreciază că reprezintă o simplă eroare de redactare referirea la lit. a) a alin. (1) al art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, în condiţiile în care contextul evidenţiază faptul că instanţa de trimitere a avut în vedere ipoteza prevăzută de lit. d) a alin. (1) al aceluiaşi articol. În aceste condiţii, Înalta Curte va analiza chestiunea de drept prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege.
În sensul celor expuse în sesizare, dezlegarea chestiunii de drept urmează a se face prin raportare la următoarele coordonate:
(i) persoană aflată în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, faţă de care a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu;
(ii) membrii familiei persoanei cu domiciliu obligatoriu, care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, indiferent de vârstă şi care solicită acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990;
(iii) circumstanţele ce se impun a fi avute în vedere pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.
Subsecvent acestei interpretări se reţine, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii de ordin material şi moral ca şi persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă.
Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecinţele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, pot fi incluşi, în mod rezonabil, soţul/soţia şi copiii. În privinţa copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile atât copiii născuţi în perioada de referinţă, copiii minori, precum şi cei care au devenit majori în perioada de referinţă, în considerarea faptului că aceştia nu aveau în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului.
Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct şi că membrii familiei (soţul/soţia şi copiii) persoanei vizate au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. În acest sens este avută în vedere, mutatis mutandis, jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentată la pct. 10.2 din prezenta decizie, în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii care reglementează o ipoteză similară, respectiv prevederile art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, însă sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă. În context sunt avute în vedere, cu precădere, cerinţele prevăzute de art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, conform cărora „Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională”.
O atare interpretare porneşte de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar şi echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de acelaşi tratament juridic ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei situaţie serveşte drept temei al solicitării beneficiului actului normativ.
În sensul celor expuse în sesizare şi al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei – soţul/soţia şi copiii, indiferent de vârstă – au avut de suferit aceleaşi prejudicii de ordin material şi moral ca persoana faţă de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu şi atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată şi nu au avut în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din decretul-lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora şi în lipsa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.
Din interpretarea teleologică coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 rezultă că drepturile reparatorii constând în modul de determinare a vechimii în muncă şi de stabilire a pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă pot fi acordate numai în măsura în care titularul cererii de acordare a acestui beneficiu, subsecvent probei încadrării în ipoteza lit. d), face dovada atât a faptului că nu a putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care avea pregătirea profesională, aşa cum prevede textul alin. (4) al art. 1 din decretul-lege, cât şi a faptului că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, îndeplinea condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă, ca premisă necesară pentru naşterea, în condiţiile legii, a dreptului la vechime în muncă ori a drepturilor de pensie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, stabileşte următoarele:
1. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a) – e) ale aceluiaşi alineat şi îndeplinesc şi celelalte condiţii impuse de lege.
2. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:
a) noţiunea de „domiciliu obligatoriu” se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie;
b) pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent-şef delegat,
Bogdan Georgescu

[Î.C.C.J]: Timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

Decizie nr. 13/2014                                      Dosar nr. 9/1/2014/HP/C

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 834 din 17/11/2014

 

Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal – preşedintele completului
Dana Iarina Vartires – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Emanuel Albu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Trestianu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Angelica Denisa Stănişor – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Cezar Hîncu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal – judecător-raportor
Liliana Vişan – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Rodica Voicu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 9/1/2014/HP/C este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă Bogdan Georgescu, magistrat-asistent-şef delegat la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013, se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007”.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse jurisprudenţa în materie comunicată de curţile de apel, raportul întocmit de judecătorul- raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 22 septembrie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, precum şi răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu se află în curs de verificare practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la chestiunea de drept supusă judecăţii. Totodată, magistratul-asistent arată că părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.

Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

   1. Titularul şi obiectul sesizării

    Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.362/87/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013) şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013 (denumite în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013) se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007”.

   2. Temeiul juridic al sesizării

    Art. 519 din Codul de procedură civilă:

    „Art. 519. – Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

   3. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

   3.1. Cererea de chemare în judecată

    Reclamantul N.P. a dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2012, dreptul de proprietate asupra unui autovehicul fabricat în anul 1999, care a fost înmatriculat pentru prima dată, la 14 mai 1999, în Bulgaria.

    Cu ocazia înmatriculării în România, reclamantul a achitat suma de 6.368 lei, cu titlu de timbru de mediu, calculat conform prevederilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013.

    Prin cererea înregistrată pe rolul Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Alexandria, reclamantul a solicitat restituirea timbrului de mediu achitat, iar prin Adresa din 7 mai 2013 instituţia respectivă i-a comunicat refuzul de restituire a taxei.

    Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 mai 2013 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice Alexandria, restituirea sumei achitate cu titlul de timbru de mediu, cu dobânda fiscală şi actualizată cu inflaţia de la data plăţii şi până la data restituirii efective.

   3.2. Hotărârea primei instanţe

    Prin Sentinţa civilă nr. 1.232 din 18 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.362/87/2013, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal a admis acţiunea şi a obligat instituţia pârâtă să restituie reclamantului suma de 6.368 lei, reprezentând timbru de mediu pentru autovehicule, cu dobânda fiscală şi actualizată cu rata inflaţiei de la data plăţii şi până la data achitării efective.

   3.3. Recursul declarat de reclamant

    Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Teleorman, a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, în numele Administraţiei Finanţelor Publice Alexandria, invocând considerentele hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele Tatu şi Nisipeanu, şi arătând, în esenţă, că nu se poate presupune că taxa prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 este afectată de viciile pentru care, în cauzele respective, a fost sancţionată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008).

    Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 noiembrie 2013, sub nr. 2.362/87/2013.

   3.4. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

    La termenul de judecată din 14 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea acestei instanţe în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate la pct. 1 din prezenta decizie.

   4. Normele de drept intern indicate în cuprinsul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Normele din dreptul intern indicate de instanţa de trimitere în cuprinsul sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt următoarele:

    Art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013:

    „Art. 4. – Obligaţia de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel:

    a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;

    b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;

    c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

    d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

    Art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013:

    „(2) Pentru autovehiculele înmatriculate în România după data de 1 ianuarie 2007, pentru care se solicită transcrierea dreptului de proprietate, timbrul se achită şi în cazul în care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”

   5. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

    Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie – Încheierea din 14 aprilie 2014 – Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că:

   – de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât temeiul de drept al achitării timbrului de mediu (a cărui restituire se solicită) este reprezentat de dispoziţiile legale respective;

   – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, faţă de intrarea recentă în vigoare a ordonanţei de urgenţă;

   – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 14 aprilie 2014.

   6. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

    În perspectiva formulării punctului său de vedere, instanţa de trimitere a avut în vedere şi a expus evoluţia legislaţiei în materia unor taxe similare, reprezentată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, precum şi jurisprudenţa comunitară apreciată ca relevantă, fiind indicate hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-402/09 (Ioan Tatu), C-263/10 (Iulian Nisipeanu), C-97/13 şi C-214/13 (Câmpean şi Ciocoiu).

    Faţă de circumstanţele cauzei cu care a cărei soluţionare fost învestită, Curtea de apel, raportat la prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 şi comparând situaţia reclamantului cu cea a unei persoane care ar achiziţiona un autoturism similar de pe piaţa internă, a reţinut că timbrul de mediu ar fi achitat în mod cert şi pentru un autovehicul care a fost înmatriculat pentru prima oară în România după 1 ianuarie 2007, deci, provenind de pe piaţa internă, inclusiv în cazul în care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.

    Prin urmare, atât cumpărătorului unui autovehicul second-hand provenind de pe piaţa internă cu primă dată de înmatriculare în România după 1 ianuarie 2007, cât şi cumpărătorului unui autovehicul second-hand provenind de pe piaţa unui alt stat membru UE cu primă dată de înmatriculare în acel stat membru UE după 1 ianuarie 2007, i se aplică obligaţia de plată a timbrului de mediu.

    În ceea ce priveşte un autovehicul second-hand cu primă dată de înmatriculare anterioară datei de 1 ianuarie 2007, instanţa a apreciat că nu există o certitudine a interpretării unitare a art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013.

    Astfel, verificând neutralitatea taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul naţional anterior instituirii taxei menţionate, întrebarea care se pune este aceea dacă art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013 poate fi interpretat în sensul că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

   7. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

    Potrivit celor consemnate în actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, părţile au lipsit la termenul de judecată din 14 aprilie 2014 şi, deşi citate cu menţiunea de a-şi exprima punctul de vedere asupra necesităţii sesizării, acestea nu s-au prezentat şi nici nu au depus la dosar vreun înscris prin care să îşi exprime opinia.

   8. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

    În urma verificării jurisprudenţei transmise de curţile de apel, Înalta Curte a constatat următoarele:

    Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 instituie o discriminare între bunurile provenite de pe piaţa internă şi bunurile provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, aflate în situaţii similare.

    Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu instituie o discriminare între autovehiculele achiziţionate din România şi cele achiziţionate dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi nu sunt contrare art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

    Într-o a treia orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

    Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că problema de drept nu formează obiectul unei verificări de jurisprudenţă în perspectiva promovării unui recurs în interesul legii.

   9. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi.

   10. Înalta Curte

   10.1. Asupra admisibilităţii sesizării

    Ab initio, este necesară verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a sesizării în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

    În sensul celor reţinute în jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi1, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ, după cum urmează:

   1 Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014.

   – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

   – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

   – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

   – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

   – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

   – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    În raport cu sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor expuse în continuare:

   – sesizarea a fost formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.362/87/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal;

   – instanţa care a formulat sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ca instanţă de recurs;

   – cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de contencios administrativ competentă, potrivit art. 10 alin. (2) teza întâi coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţei pronunţate, în primă instanţă, de Tribunalul Teleorman într-un litigiu având ca obiect un act administrativ care priveşte o taxă de până la 1.000.000 lei;

   – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât litigiul de fond vizează legalitatea refuzului de restituire a timbrului de mediu achitat în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013;

   – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

   10.2. Asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

    În esenţă, Înalta Curte a fost sesizată cu dezlegarea chestiuni de drept referitoare la aplicarea timbrului de mediu şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007, în raport cu interpretarea ce urmează a fi dată dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013.

    Dispoziţiile supuse interpretării sunt următoarele:

   – art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013:

    „Art. 4. – Obligaţia de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel:

    a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;

    b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;

    c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

    d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”;

   – art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013:

    „Art. 1. – (2) Pentru autovehiculele înmatriculate în România după data de 1 ianuarie 2007, pentru care se solicită transcrierea dreptului de proprietate, timbrul se achită şi în cazul în care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”

    Se constată că prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu instituie nicio circumstanţiere în privinţa sferei de aplicare a obligaţiei de plată a timbrului de mediu în raport cu data primei înmatriculări a autovehiculului rulat provenit de pe piaţa internă supus.

    În consecinţă, conform principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atât timp cât legiuitorul nu a introdus un criteriu de aplicare a timbrului de mediu în raport cu data primei înmatriculări a autovehiculului rulat provenit de pe piaţa internă, nici Înalta Curte, pe calea procedurii hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu poate introduce o asemenea circumstanţiere.

    Or, atât timp cât actul normativ cu forţă juridică superioară, în speţă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013, nu a introdus o asemenea circumstanţiere, nici actul administrativ cu caracter normativ, având forţă juridică inferioară, emis în aplicarea ordonanţei de urgenţă, respectiv Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013, nu pot introduce o asemenea condiţionare.

    Este adevărat că prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013 fac referire la autovehiculele înmatriculate în România după data de 1 ianuarie 2007, pentru care se achită timbrul de mediu, în condiţiile reglementate, „şi în cazul în care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”. Însă, acest text are în vedere faptul că taxele, a căror neachitare atrage obligaţia de plată a timbrului de mediu, au fost instituite prin reglementări aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 20072.

   2 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin care au fost modificate alin. (1), (2) şi (3) ale art. 2141 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule; Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

    În aceste condiţii, prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013 nu fundamentează o interpretare în sensul că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu ar fi aplicabile în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

    Această interpretare este sprijinită şi de prevederile art. 1 alin. (1) Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 88/2013, care prevăd că „timbrul de mediu […] reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 […] se aplică, potrivit prevederilor art. 4 din ordonanţa de urgenţă, autovehiculelor din categoriile M1, M2, M3 şi N1, N2, N3, autovehicule în cazul cărora în rubrica 1 «Categoria» din cartea de identitate a vehiculului este înscris unul dintre codurile: M1, M1G, M2, M2G, M3, M3G, N1, N1G, N2, N2G, N3 sau N3G”, fără a face distincţie în funcţie de momentul primei înmatriculări pe piaţa internă.

    De altfel, chiar în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 37/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, se precizează că actul normativ vizează „aplicarea unui timbru de mediu autovehiculelor, în raport cu gradul de poluare” şi „dând eficienţă deplină principiului poluatorul plăteşte, timbrul de mediu pentru autovehicule va fi plătit o singură dată de către toţi cei care achiziţionează autovehicule şi le înmatriculează, dar şi de către cei care au achiziţionat şi care nu au achitat taxa sub diferitele ei forme începând cu luna ianuarie 2007”.

    În consecinţă, data de 1 ianuarie 2007 este menţionată în cuprinsul normelor metodologice cu referire la taxa care a fost achitată în temeiul reglementărilor aplicabile începând cu data respectivă, iar nu ca reper pentru excluderea din sfera de aplicare a timbrului de mediu a autovehiculelor rulate înmatriculate anterior acestei date.

 

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

 

    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi stabileşte că:

    Dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, şi ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013, se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează şi în situaţia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piaţa internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ŞI FISCAL,
IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent-şef delegat,
Bogdan Georgescu

Sursa: Î.C.C.J.

Sistemul de rambursare a taxei pe poluare pentru autovehicule, reglementat de art.12 din O.U.G. nr.9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, este contrar dreptului Uniunii Europene

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

15 octombrie 2014

„Trimitere preliminară – Restituirea taxelor percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii”

În cauza C‑331/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 30 mai 2013, primită de Curte la 18 iunie 2013, în procedura

Ilie Nicolae Nicula

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu,

Administrației Fondului pentru Mediu,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, A. Ó Caoimh, C. Vajda și S. Rodin, președinți de cameră, domnii A. Borg Barthet, J. Malenovský, E. Levits, E. Jarašiūnas, C. G. Fernlund și J. L. da Cruz Vilaça, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 martie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Nicula, de D. Târșia, avocat;

–        pentru guvernul român, de R. Radu, de V. Angelescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de G.‑D. Bălan, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 mai 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 TUE și 110 TFUE, a articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a principiilor securității juridice și interdicției reformatio in peius.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Nicula, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestora din urmă de a admite cererea acestuia de restituire a taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „taxa pe poluare”), percepută cu încălcarea dreptului Uniunii.

 Cadrul juridic

3        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule din 21 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația achitării cuantumului acestei taxe lua naștere în special cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România.

4        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule din 6 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012.

5        În temeiul articolului 4 din Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule lua naștere nu doar cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România, ci și, în anumite condiții, cu ocazia primei înscrieri în evidențe, în România, a dreptului de proprietate asupra unui vehicul de ocazie.

6        Totuși, prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege din 30 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia primei transcrieri, în România, a dreptului de proprietate asupra unui vehicul de ocazie a fost suspendată până la 1 ianuarie 2013.

7        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule din 19 februarie 2013 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”), care a abrogat Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15 martie 2013.

8        Potrivit articolului 4 din OUG nr. 9/2013:

„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule (denumit în continuare «timbrul de mediu»)] intervine o singură dată, astfel:

a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

b)      la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu] […];

c)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea taxei sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

9        Articolul 12 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 9/2013 prevede:

„(1)      În cazul în care taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, achitată, este mai mare decât timbrul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind timbrul de mediu, calculat în lei [RON] la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, se pot restitui sumele reprezentând diferența de sumă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta ordonanță de urgență, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat.

(2)      Cuantumul sumei rezultate ca diferență dintre suma achitată de contribuabil [ca] taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, [cu] titlu de [taxă pe poluare] sau tax[ă] pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea timbrului [de mediu], se restituie în termenul de prescripție prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 [privind Codul de procedură fiscală din 24 decembrie 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003)], republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      În cursul anului 2009, domnul Nicula, resortisant român cu reședința în România, a achiziționat un autovehicul de ocazie care a fost înmatriculat pentru prima dată în Germania. Pentru înmatricularea acestui autovehicul în România, domnul Nicula a plătit, în temeiul articolului 4 din OUG nr. 50/2008, suma de 5 153 RON cu titlu de taxă pe poluare.

11      Prin sentința din 3 mai 2012, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea introdusă în fața sa de domnul Nicula împotriva Administrației Fondului pentru Mediu, beneficiara taxei pe poluare, și a dispus rambursarea de către această administrație a taxei respective, pentru motivul că ea a fost instituită cu încălcarea articolului 110 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Tatu (C‑402/09, EU:C:2011:219). Instanța a respins însă acțiunea față de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu, colectoarea taxei.

12      În urma recursului formulat împotriva acestei sentințe în fața Curții de Apel Alba Iulia, aceasta a casat, la 25 ianuarie 2013, această sentință și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, indicând, în vederea noii proceduri de judecată, că, în litigiile de acest tip, calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în restituirea taxei percepute cu încălcarea dreptului Uniunii nu are numai beneficiarul taxei, ci și colectorul acesteia.

13      OUG nr. 9/2013 a intrat în vigoare la 15 martie 2013, respectiv după reînscrierea cauzei pe rolul Tribunalului Sibiu. Acesta din urmă arată că, în temeiul actului normativ menționat, taxa pe poluare deja achitată poate fi restituită exclusiv în cazul în care cuantumul ei este mai mare decât cel al timbrului de mediu, restituirea fiind prevăzută limitativ și fiind redusă doar la această eventuală diferență.

14      În situația concretă a domnului Nicula, cuantumul timbrului de mediu pentru autovehiculul în cauză, rezultat din aplicarea OUG nr. 9/2013, este de 8 126,44 RON, în timp ce taxa pe poluare achitată anterior era de 5 153 RON. Potrivit Tribunalului Sibiu, reclamantul din litigiul principal este în eroare când susține că contravaloarea timbrului de mediu pentru autovehiculul său ar fi de doar 3 779,74 RON, întrucât, conform articolului 12 alineatul (1) a doua teză din aceeași ordonanță de urgență, calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din această ordonanță, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România, iar nu pe baza elementelor actuale.

15      Astfel, potrivit instanței menționate, în temeiul OUG nr. 9/2013, domnul Nicula nu este îndreptățit să recupereze taxa pe poluare și dobânzile aferente, suma corelativă fiindu‑i reținută de autoritățile fiscale și de mediu cu titlu de timbru de mediu, având în vedere valoarea acestuia, care este mai mare decât cea a taxei pe poluare achitate la înmatricularea autovehiculului său.

16      În aceste împrejurări, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului [6 TUE], ale articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 110 TFUE, principiul securității juridice și principiul non reformatio in peius, ambele statuate [de] dreptul [Uniunii] și jurisprudența Curții [Hotărârea Belbouab, 10/78, EU:C:1978:181, și Hotărârea Belgocodex, C‑381/97, EU:C:1998:589], pot fi interpretate ca opunându‑se unei reglementări precum [OUG nr. 9/2013?]”

17      Guvernul român a solicitat, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca aceasta să se întrunească în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebarea preliminară

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

18      Guvernul român apreciază că prezenta cerere de decizie preliminară nu este admisibilă. În acest sens, guvernul român susține, în primul rând, că dispoziția din dreptul național vizată de instanța de trimitere, și anume articolul 12 din OUG nr. 9/2013, reglementează o procedură administrativă și extrajudiciară de restituire a taxelor, astfel încât această reglementare nu impune limite de interpretare instanțelor sesizate cu cereri de restituire a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cea în discuție în litigiul principal. Prin urmare, instanța de trimitere a considerat în mod eronat că dispoziția menționată o împiedică să dispună restituirea întregii sume plătite de domnul Nicula cu titlu de taxă pe poluare.

19      În al doilea rând, guvernul român arată că, în orice caz, OUG nr. 9/2013 nu poate fi aplicabilă litigiului principal, întrucât aceasta nu era în vigoare la data la care domnul Nicula a plătit taxa pe poluare.

20      Din aceste motive, guvernul român consideră că răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere nu este util pentru soluționarea litigiului principal și că, în consecință, cererea de decizie preliminară trebuie respinsă ca inadmisibilă.

21      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în această privință Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, C‑212/06, EU:C:2008:178, punctul 28, Hotărârea Zurita García și Choque Cabrera, C‑261/08 și C‑348/08, EU:C:2009:648, punctul 34, precum și Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctul 40).

22      Cu toate acestea, Curtea a hotărât de asemenea că, în circumstanțe excepționale, este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență (a se vedea în acest sens Hotărârea Filipiak, EU:C:2009:719, punctul 41 și jurisprudența citată).

23      Trebuie arătat în această privință că Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea Zurita García și Choque Cabrera, EU:C:2009:648, punctul 35).

24      În speță, Curtea, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, a solicitat instanței de trimitere să indice dacă, ținând seama de natura procedurii pendinte în fața sa, articolul 12 din OUG nr. 9/2013 se aplică litigiului principal. Prin răspunsul său, depus la grefa Curții la 13 martie 2014, instanța menționată a confirmat că acest articol constituie norma de drept material aplicabilă litigiului principal în cadrul reexaminării cauzei cu care este sesizată în urma trimiterii acesteia spre rejudecare. Potrivit instanței menționate, norma enunțată la articolul 12 alineatul (1) este lipsită de echivoc și limitează restituirea taxelor achitate înainte de instituirea timbrului de mediu la singura ipoteză în care acestea au un cuantum mai mare decât cuantumul acestui timbru, astfel cum este instituit prin OUG nr. 9/2013.

25      În aceste împrejurări, trebuie constatat că răspunsul Curții la interpretarea solicitată de instanța de trimitere îi este util acesteia din urmă pentru a se pronunța asupra compatibilității reglementării naționale în discuție în litigiul principal cu dreptul Uniunii, astfel încât argumentația guvernului român referitoare la pretinsa inadmisibilitate a cererii de decizie preliminară trebuie înlăturată, și că, prin urmare, este necesar să se răspundă la aceasta.

 Cu privire la fond

26      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

27      Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Statele membre sunt, așadar, obligate, în principiu, să ramburseze impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, EU:C:2012:478, punctul 24, precum și Hotărârea Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, punctul 20).

28      Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Littlewoods Retail și alții, EU:C:2012:478, punctul 25, precum și Hotărârea Irimie, EU:C:2013:250, punctul 21).

29      Principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept (Hotărârea Littlewoods Retail și alții, EU:C:2012:478, punctul 26, precum și Hotărârea Irimie, EU:C:2013:250, punctul 22).

30      În speță, este necesar să se arate, cu titlu introductiv, că nu reiese cu claritate din decizia de trimitere care este versiunea OUG în temeiul căreia a fost impusă domnului Nicula taxa pe poluare la data înmatriculării autovehiculului său în România. Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că articolul 110 TFUE se opune unei taxe precum taxa pe poluare instituită de OUG nr. 50/2008 atât în versiunea originală, cât și în versiunile modificate ale acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 58 și 61, precum și Hotărârea Nisipeanu, C‑263/10, EU:C:2011:466, punctele 27 și 29).

31      Astfel, Curtea a constatat că aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2008, indiferent de versiunea acesteia, avea ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante erau supuse unei taxe care se putea apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie, acestea din urmă constituind astfel produse naționale similare în sensul articolului 110 TFUE, nu erau în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Curtea a concluzionat că o astfel de măsură descurajează punerea în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără a‑i descuraja însă pe cumpărători să cumpere vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională (a se vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 55, 58 și 61, precum și Hotărârea Nisipeanu, EU:C:2011:466, punctele 26, 27 și 29).

32      România a adoptat, în urma Hotărârilor Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466), OUG nr. 9/2013, care introduce un nou impozit pe autovehicule, și anume timbrul de mediu. Potrivit articolului 4 din această ordonanță, obligația de a achita timbrul de mediu se naște fie cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fie cu ocazia reintroducerii în parcul auto național a unui autovehicul, fie cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele pentru autovehicule în vigoare anterior sau pentru care s‑a dispus de către o instanță restituirea acestor taxe sau înmatricularea fără plata lor.

33      Astfel cum reiese din decizia de trimitere și din răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri adresată de Curte, OUG nr. 9/2013 instituie de asemenea, la articolul 12, un regim de rambursare a taxei plătite în special în temeiul OUG nr. 50/2008 sau al versiunilor modificate ale acesteia, permițând justițiabililor să obțină restituirea taxei plătite anterior în măsura în care cuantumul acestei taxe îl depășește pe cel al timbrului de mediu. Această instanță consideră că nu dispune, în temeiul dispoziției menționate, de posibilitatea de a‑i restitui domnului Nicula, pe de o parte, suma pe care acesta a trebuit să o achite cu titlu de taxă pe poluare și, pe de altă parte, dobânzile aferente.

34      Prin urmare, trebuie analizat dacă un astfel de sistem de rambursare prin compensație permite justițiabililor exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea taxei plătite în mod nejustificat de care dispun în temeiul dreptului Uniunii.

35      În această privință, din cuprinsul articolului 12 alineatul (1) din OUG nr. 9/2013 rezultă, potrivit interpretării date acestuia de instanța de trimitere, că, în ceea ce privește vehiculele de ocazie importate dintr‑un alt stat membru, taxa pe poluare percepută cu încălcarea dreptului Uniunii nu este restituită contribuabilului decât în măsura în care aceasta este mai mare decât cuantumul exigibil al timbrului de mediu, calculat pe baza elementelor luate în considerare la data înmatriculării autovehiculului importat în România.

36      Rezultă, astfel cum a arătat Comisia Europeană, că un sistem de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal are ca efect, în cazul unui autovehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru, limitarea și chiar, precum în cauza principală, eliminarea totală a obligației de restituire a taxei pe poluare percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, ceea ce este de natură să mențină discriminarea constatată de Curte în Hotărârile Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466).

37      În plus, sistemul menționat are ca efect exonerarea autorităților naționale de obligația de a lua în considerare dobânzile datorate contribuabilului pentru perioada cuprinsă între perceperea nejustificată a taxei pe poluare și rambursarea acesteia și, prin urmare, nu îndeplinește cerința enunțată la punctul 29 din prezenta hotărâre.

38      În aceste condiții, este necesar să se constate că un sistem de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal nu permite exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii de care justițiabilii dispun în temeiul acestui drept.

39      Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se concluzioneze că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

 Cu privire la limitarea efectelor în timp ale hotărârii Curții

40      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că dreptul Uniunii se opune unei taxe precum timbrul de mediu instituit prin OUG nr. 9/2013, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, să limiteze efectele în timp ale hotărârii acesteia din urmă.

41      În această privință, trebuie arătat că, prin cererea de interpretare a dreptului Uniunii, instanța de trimitere nu solicită Curții să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 și care prevede restituirea taxei percepute în nod nejustificat în temeiul OUG nr. 50/2008.

42      În aceste condiții, este suficient să se precizeze că argumentele invocate de guvernul român în favoarea unei limitări a efectelor în timp ale hotărârii Curții se referă la alte cazuri decât cel în discuție în litigiul principal și, prin urmare, nu este necesar ca aceasta să se pronunțe asupra cererii guvernului menționat prin care se urmărește obținerea limitării efectelor în timp ale prezentei hotărâri.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

Semnături

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Obligația autorităţii contractante de a exclude de la procedura de atribuire a unui contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale. Compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naţionale care impune o astfel de obligaţie.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

10 iulie 2014

„Trimitere preliminară – Achiziţii publice – Contracte care nu ating pragul prevăzut de Directiva 2004/18/CE – Articolele 49 TFUE și 56 TFUE – Principiul proporționalității – Condiții de excludere de la o procedură de atribuire – Criterii calitative de selecție referitoare la situația personală a ofertantului – Obligații privind plata contribuțiilor la asigurările sociale – Noțiunea «încălcare gravă» – Diferență între sumele datorate și sumele plătite care depășește 100 de euro și 5 % din sumele datorate”

În cauza C‑358/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Italia), prin decizia din 15 martie 2012, primită de Curte la 30 iulie 2012, în procedura

Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici

împotriva

Comune di Milano,

cu participarea:

Pascolo Srl,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul A. Rosas, îndeplinind funcţia de preşedinte al Camerei a zecea, domnii D. Šváby și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iulie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici, de N. Seminara, de R. Invernizzi și de M. Falsanisi, avvocati;

–        pentru Comune di Milano, de M. Maffey și de S. Pagano, avvocati;

–        pentru Pascolo Srl, de A. Tornitore, de F. Femiano, de G. Fuzier și de G. Sorrentino, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Aiello, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, în calitate de agent;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de M. Szpunar, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și de L. Pignataro‑Nolin, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49 TFUE, 56 TFUE și 101 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici (denumit în continuare „Libor”), pe de o parte, și Comune di Milano, pe de altă parte, cu privire la decizia acesteia din urmă de a anula atribuirea definitivă în favoarea Libor a unui contract de achiziții publice de lucrări pentru motivul că Libor nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale în valoare de 278 de euro.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009 (JO L 314, p. 64, denumită în continuare „Directiva 2004/18”), precizează în considerentul (2):

„Atribuirea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența. Cu toate acestea, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care depășesc o anumită valoare, se recomandă elaborarea unor dispoziții de coordonare comunitară a procedurilor interne de atribuire a contractelor fondate pe aceste principii, pentru a le putea garanta efectele și pentru a asigura un mediu concurențial în ceea ce privește achizițiile publice. Prin urmare, aceste dispoziții de coordonare trebuie interpretate în conformitate cu normele și principiile menționate anterior și în conformitate cu celelalte norme prevăzute de tratat.”

4        Articolul 7 din această directivă prevede cuantumul pragurilor începând de la care se aplică normele de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii pe care le prevede directiva. Pentru contractele de achiziții publice de lucrări, articolul 7 litera (c) din directiva menționată stabilește pragul aplicabil la 4 845 000 de euro.

5        Articolul 45 din Directiva 2004/18 privește criteriile calitative de selecție referitoare la situația personală a candidatului sau a ofertantului. Alineatul (2) al acestui articol prevede:

„Poate fi exclus de la participarea la un contract orice operator economic:

[…]

(e)      care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în conformitate cu dispozițiile legale ale țării în care este stabilit sau ale țării autorității contractante;

(f)      care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata impozitelor și taxelor, în conformitate cu dispozițiile legale ale țării în care este stabilit sau ale țării autorității contractante;

[…]

Statele membre precizează, în temeiul dreptului intern și prin respectarea dreptului comunitar, condițiile de aplicare a prezentului alineat.”

 Dreptul italian

6        Decretul legislativ nr. 163 privind adoptarea Codului privind achizițiile publice de lucrări, de servicii și de bunuri în temeiul Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE (decreto legislativo n. 163 – Codice dei contratti pubblici relativi a lavori, servizi e forniture in attuazione delle direttive 2004/17/CE e 2004/18/CE) din 12 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006), astfel cum a fost modificat prin Decretul‑lege nr. 70 din 13 mai 2011 (GURI nr. 110 din 13 mai 2011, p. 1), transformat în lege prin Legea nr. 106 din 12 iulie 2011 (GURI nr. 160 din 12 iulie 2011, p. 1, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 163/2006”), reglementează în Italia, în ansamblul lor, procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de servicii și de bunuri.

7        Decretul legislativ nr. 163/2006 conține, în partea a II‑a, printre normele aplicabile în mod independent de valoarea contractului, articolul 38, care stabilește condițiile generale de participare la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii. Articolul 38 alineatul 1 litera i) din acest decret prevede:

„1.      Sunt excluși de la participarea la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, nu le pot fi subcontractate și nici nu pot încheia contracte referitoare la aceste contracte de achiziții, persoanele:

[…]

i)      care au comis încălcări grave, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, în conformitate cu legislația italiană sau a statului în care sunt stabiliți.”

8        Articolul 38 alineatul 2 din decretul legislativ menționat definește criteriul gravității încălcărilor normelor aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale. Acesta prevede în esență că, în sensul articolului 38 alineatul 1 litera i) din același decret legislativ, sunt considerate ca fiind grave încălcările care împiedică eliberarea documentului unic care atestă îndeplinirea obligațiilor în materia contribuțiilor la asigurările sociale (documento unico di regolarità contributiva, denumit în continuare „DURC”).

9        Încălcările care împiedică eliberarea DURC sunt definite, la rândul lor, de un Decret al Ministerului Muncii și Securității Sociale privind reglementarea documentului unic care atestă îndeplinirea obligațiilor în materia contribuțiilor la asigurările sociale (Decreto del ministero del lavoro e della previdenza sociale – che disciplina il documento unico di regolarità contributiva) din 24 octombrie 2007 (GURI nr. 279 din 30 noiembrie 2007, p. 11). Potrivit articolului 8 alineatul 3 din acest decret ministerial:

„Doar în scopul participării la o procedură de cerere de ofertă, nu împiedică eliberarea certificatului DURC o diferență mică dintre sumele datorate și cele plătite, în raport cu fiecare organism de asigurări sociale și cu fiecare fond pentru construcții. Nu se consideră gravă o diferență mai mică de sau egală cu 5 % între sumele datorate și cele plătite în ceea ce privește fiecare perioadă de plată sau de contribuție sau, în orice caz, o diferență mai mică de 100 de euro, fără a modifica obligația de plată a sumei menționate în termen de treizeci de zile de la eliberarea certificatului DURC.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      Prin anunțul de participare publicat la 6 iunie 2011, Comune di Milano a lansat o procedură de cerere de ofertă pentru atribuirea unui contract având ca obiect „lucrări de întreținere și de instalare a unor dispozitive antiefracție în imobile rezidențiale aflate în proprietatea Comune di Milano”, care urma să fie atribuit pe baza criteriului prețului celui mai scăzut, plecând de la o valoare estimată a contractului de 4 784 914,61 euro.

11      Anunțul de participare impunea în mod expres fiecărui ofertant, sub sancțiunea excluderii din procedură, să declare că îndeplinea criteriile generale de participare la procedura de cerere de ofertă prevăzute la articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

12      Libor a depus o cerere de participare și a declarat, potrivit modului de formulare a articolului 38 alineatul 1 litera i) din acest decret legislativ, că „nu a comis încălcări grave, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor către organismele de asigurări sociale, în conformitate cu legislația italiană”.

13      La finalul procedurii, Comune di Milano a atribuit contractul în favoarea Libor și i‑a comunicat această decizie prin nota din 28 iulie 2011. Ulterior, Comune di Milano a controlat declarația menționată făcută de ofertantul câștigător. În acest scop, Comune di Milano a obținut de la autoritatea competentă DURC din care reieșea că Libor nu își îndeplinise la zi obligația de plată a contribuțiilor la asigurările sociale la momentul formulării cererii de participare la procedura de cerere de ofertă, omițând să efectueze, în termenele prevăzute, plata contribuțiilor aferente lunii mai 2011 în cuantum de 278 de euro și care corespundeau totalității contribuțiilor datorate pentru această lună. Suma menționată a fost plătită cu întârziere de Libor la 28 iulie 2011.

14      Ținând seama de încălcarea care reieșea din DURC, Comune di Milano a anulat atribuirea definitivă dispusă în favoarea Libor și l‑a exclus pe acesta din urmă de la procedură, desemnând ca nou ofertant câștigător societatea Pascolo Srl.

15      Libor a formulat o acțiune împotriva acestei decizii de anulare în fața Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia, invocând în special faptul că articolul 38 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 163/2006 este incompatibil cu dreptul Uniunii.

16      Instanța de trimitere precizează că procedura de cerere de ofertă în cauză nu intră sub incidența Directivei 2004/18, întrucât valoarea contractului în discuție în litigiul principal este inferioară pragului stabilit la articolul 7 litera (c) din această directivă. Instanța de trimitere consideră totuși că procedura de cerere de ofertă respectivă are un interes transfrontalier, astfel încât, potrivit jurisprudenței Curții, normele fundamentale ale Tratatului FUE trebuie respectate. În această privință, instanța de trimitere are îndoieli privind compatibilitatea articolului 38 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 163/2006 cu principiile proporționalității și egalității de tratament prevăzute de dreptul Uniunii.

17      Potrivit instanței de trimitere, prin introducerea unui criteriu pur legal de „gravitate” a încălcării obligației privind plata contribuțiilor, dispoziția menționată are ca efect privarea autorității contractante de orice marjă de apreciere discreționară la stabilirea îndeplinirii criteriilor de participare referitoare la absența plăților restante ale contribuțiilor la asigurările sociale. O astfel de excludere ar fi compatibilă în sine cu dreptul Uniunii întrucât ar întări tratamentul egal între diferiții operatori economici participanți la o procedură de cerere de ofertă.

18      Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema compatibilității criteriilor elaborate de legiuitorul național cu principiul proporționalității. Această instanță subliniază că condiția privind respectarea de către o întreprindere a obligațiilor sale privind plata contribuțiilor la asigurările sociale a fost instituită cu scopul de a asigura fiabilitatea, diligența și seriozitatea întreprinderii ofertante, precum și a comportamentului său corect față de propriii salariați. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în ceea ce privește o procedură de atribuire specifică, o încălcare a acestei condiții constituie în mod veritabil un indiciu semnificativ privind lipsa de fiabilitate a unei întreprinderi. Ar fi vorba, astfel, despre un criteriu abstract care nu ține seama de caracteristicile unei proceduri de cerere de ofertă specifice, referitoare la obiectul și la valoarea reală a acesteia din urmă, nici de nivelul cifrei de afaceri și nici de capacitatea economică și financiară a întreprinderii care a săvârșit încălcarea. Pe de altă parte, excluderea unei întreprinderi de la participarea la o procedură de cerere de ofertă ar fi disproporționată în cazurile în care, precum cel din litigiul principal, încălcarea privește o sumă nesemnificativă.

19      Instanța de trimitere are în plus îndoieli privind coerența condițiilor de excludere de la o procedură de atribuire a unui contract pentru neplata contribuțiilor la asigurările sociale cu cele privind neplata în materie fiscală potrivit cărora doar încălcările care privesc o sumă ce depășește 10 000 de euro ar fi calificate ca fiind grave.

20      În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul proporționalității, care rezultă din dreptul de stabilire și din principiile nediscriminării și protecției concurenței, prevăzute la articolele 49 [TFUE], 56 [TFUE] și 101 [TFUE], precum și principiul caracterului rezonabil cuprins în principiul proporționalității se opun unei legislații naționale care, atât pentru contractele de achiziții publice cu o valoare mai mare decât pragul de relevanță [al Uniunii Europene], cât și pentru contractele de achiziții publice cu o valoare mai mică decât acesta, consideră ca fiind gravă o încălcare privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, constatată în mod definitiv, atunci când cuantumul acesteia depășește pragul de 100 de euro și, în același timp, există o diferență mai mare de 5 % între sumele datorate și cele plătite pentru fiecare perioadă de plată sau de contribuție, [având drept consecință] obligația care rezultă pentru autoritățile contractante de a exclude de la procedura de atribuire ofertantul care se face răspunzător de o astfel de încălcare, fără a ține seama de alte aspecte care demonstrează în mod obiectiv fiabilitatea ofertantului în cauză ca partener contractual?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

21      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, chiar dacă, astfel cum se menționează în întrebare, reglementarea națională în discuție în litigiul principal se aplică procedurilor de cerere de ofertă a căror valoare se situează atât peste, cât și sub pragurile stabilite pentru contractele de achiziții publice la articolul 7 din Directiva 2004/18, valoarea contractului de achiziții publice în discuție în litigiul principal este mai mică decât cuantumul indicat la acest articol 7 litera (c).

22      În plus, atât din modul de redactare a acestei întrebări, cât și din observațiile formulate de instanța de trimitere, astfel cum au fost rezumate la punctul 18 din prezenta hotărâre, rezultă că această instanță ridică în special problema respectării principiului proporționalității de legislația națională în discuție în litigiul principal.

23      În consecință, prin intermediul întrebării formulate, această instanță solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 49 TFUE, 56 TFUE și 101 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, impune autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

24      Este necesar să se amintească de la bun început că aplicarea acestei directive în cazul unui contract de achiziții publice este supusă condiției ca valoarea estimată a acestuia să atingă pragul relevant prevăzut la articolul 7 din directiva menționată. În caz contrar, normele fundamentale și principiile generale ale tratatului sunt aplicabile cu condiția ca respectivul contract să prezinte un interes transfrontalier cert, ținând seama în special de importanța și de locul executării sale (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Ordine degli Ingegneri della Provincia di Lecce și alții, C‑159/11, EU:C:2012:817, punctul 23 și jurisprudența citată). Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze existența unui astfel de interes (a se vedea în acest sens Hotărârea Belgacom, C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 30 și jurisprudența citată).

25      În plus, deși contractul de achiziții publice de lucrări în discuție în litigiul principal nu atinge pragul definit la articolul 7 litera (c) din aceeași directivă, trebuie să se constate, în măsura în care instanța de trimitere consideră că acest contract prezintă un interes transfrontalier cert, că normele fundamentale și principiile generale menționate se aplică în litigiul principal.

26      În ceea ce privește dispozițiile tratatului la care face referire instanța de trimitere, o situație de excludere de la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice precum cea în discuție în litigiul principal nu constituie un acord între întreprinderi, o decizie a asocierilor de întreprinderi sau o practică concertată în sensul articolului 101 TFUE. Nu este, așadar, necesară examinarea unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal din perspectiva acestui articol.

27      În schimb, astfel cum reiese din considerentul (2) al Directivei 2004/18, printre principiile prevăzute de tratat care trebuie respectate la atribuirea contractelor de achiziții publice figurează printre altele principiile libertății de stabilire și liberei prestări a serviciilor, precum și principiul proporționalității.

28      În ceea ce privește articolele 49 TFUE și 56 TFUE, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că aceste articole se opun oricărei măsuri naționale care, chiar dacă este aplicabilă în mod nediscriminatoriu din punctul de vedere al naționalității, este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii Europene a libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor garantate de dispozițiile menționate ale tratatului (a se vedea în special Hotărârea Serrantoni și Consorzio stabile edili, C‑376/08, EU:C:2009:808, punctul 41).

29      În ceea ce privește contractele de achiziții publice, este în interesul Uniunii în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor ca deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă spre concurență să fie cât mai largă posibil (a se vedea în acest sens Hotărârea CoNISMa, C‑305/08, EU:C:2009:807, punctul 37). Or, aplicarea unei dispoziții care exclude de la participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări persoanele care au comis încălcări grave ale normelor naționale aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, precum cea prevăzută la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006, poate să împiedice participarea cât mai largă posibil a ofertanților la procedurile de cerere de ofertă.

30      O astfel de dispoziție națională susceptibilă să împiedice participarea ofertanților la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice care prezintă un interes transfrontalier cert constituie o restricție în sensul articolelor 49 TFUE și 56 TFUE.

31      Cu toate acestea, o astfel de restricție poate fi justificată în măsura în care urmărește un obiectiv legitim de interes general și în măsura în care respectă principiul proporționalității, adică este de natură să garanteze realizarea acestui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge (a se vedea în acest sens Hotărârea Serrantoni și Consorzio stabile edili, EU:C:2009:808, punctul 44).

32      În această privință, mai întâi, din decizia de trimitere reiese că obiectivul urmărit prin cauza de excludere de la procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice definită la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este asigurarea fiabilității, a diligenței și a seriozității ofertantului, precum și a comportamentului corect al acestuia față de salariații săi. Este necesar să se considere că faptul de a garanta că un ofertant deține astfel de calități constituie un obiectiv legitim de interes general.

33      În continuare, trebuie constatat că o cauză de excludere precum cea prevăzută la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit, întrucât neplata contribuțiilor la asigurările sociale de către un operator economic oferă un indiciu privind lipsa fiabilității, a diligenței și a seriozității acestuia din urmă în ceea ce privește respectarea obligațiilor sale legale și sociale.

34      În sfârșit, în ceea ce privește necesitatea unei asemenea măsuri, este necesar să se arate, în primul rând, că definirea, în reglementarea națională, a unui prag precis de excludere de la participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, și anume o diferență între sumele datorate cu titlu de contribuții la asigurările sociale și cele plătite având o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate, garantează nu numai tratamentul egal al ofertanților, ci și securitatea juridică, principiu a cărui respectare constituie o condiție a proporționalității unei măsuri restrictive (a se vedea în acest sens Hotărârea Itelcar, C‑282/12, EU:C:2013:629, punctul 44).

35      În al doilea rând, referitor la nivel pragului de excludere menționat, astfel cum este definit de reglementarea națională, trebuie amintit că, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18, articolul 45 alineatul (2) din aceasta lasă aplicarea cazurilor de excludere pe care le menționează la aprecierea statelor membre, astfel cum rezultă din expresia „[p]oate fi exclus de la participarea la un contract”, care figurează la începutul dispoziției menționate și face trimitere în mod expres, printre altele, la literele (e) și (f) ale acesteia, la dispozițiile legale naționale [a se vedea, în ceea ce privește articolul 29 din Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 50), Hotărârea La Cascina și alții, C‑226/04 și C‑228/04, EU:C:2006:94, punctul 21]. În plus, în temeiul celui de al doilea paragraf al articolului 45 alineatul (2) menționat, statele membre trebuie să precizeze condițiile de aplicare a acestui din urmă alineat în temeiul dreptului intern și cu respectarea dreptului Uniunii.

36      În consecință, articolul 45 alineatul (2) din Directiva 2004/18 nu are în vedere o uniformizare la nivelul Uniunii a aplicării cauzelor de excludere pe care le prevede, întrucât statele membre au posibilitatea de a nu aplica deloc aceste cauze de excludere sau de a le integra în legislația națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național. În acest cadru, statele membre au posibilitatea să facă mai permisive sau mai flexibile criteriile stabilite la această dispoziție (a se vedea, în ceea ce privește articolul 29 din Directiva 92/50, Hotărârea La Cascina și alții, EU:C:2006:94, punctul 23).

37      Or, articolul 45 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/18 permite statelor membre să excludă de la participarea la un contract de achiziții publice orice operator economic care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, fără să prevadă vreun cuantum minim al plăților restante în ceea ce privește contribuțiile. În aceste condiții, faptul de a prevedea un astfel de cuantum minim în dreptul național constituie o flexibilizare a criteriului de excludere menționat la această dispoziție și nu se poate, așadar, considera că depășește ceea ce este necesar. Acest lucru este a fortiori valabil în ceea ce privește contractele de achiziții publice care nu ating pragul definit la articolul 7 litera (c) din directiva menționată și, în consecință, nu sunt supuse procedurilor specifice și riguroase prevăzute de aceasta.

38      Pe de altă parte, faptul că pragul de excludere prevăzut de dreptul național pentru neplata impozitelor și a taxelor este, astfel cum arată instanța de trimitere, considerabil mai ridicat decât pragul privind plățile contribuțiilor la asigurările sociale nu afectează în sine caracterul proporțional al acestuia din urmă. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 36 din prezenta hotărâre, statele membre au libertatea de a integra cauzele de excludere prevăzute printre altele la articolul 45 alineatul (2) literele (e) și (f) din directiva menționată în reglementarea națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național.

39      În plus, o astfel de situație se diferențiază de cea care a determinat pronunțarea Hotărârii Hartlauer (C‑169/07, EU:C:2009:141), în care Curtea a statuat că reglementarea națională în discuție nu putea garanta realizarea obiectivelor urmărite întrucât nu le urmărea în mod coerent și sistematic. Spre deosebire de reglementarea examinată în această ultimă hotărâre, măsura care face obiectul prezentei cauze principale se întemeiază, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre, pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, EU:C:2009:141, punctul 64).

40      Rezultă de aici că nu se poate considera că o măsură națională precum cea în discuție în litigiul principal depășește ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivului urmărit.

41      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară adresată că articolele 49 TFUE și 56 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, impun autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

42      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 49 TFUE și 56 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009, impun autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Data de la care curge termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract, dacă ulterior acestei decizii de atribuire, dar înainte de semnarea contractului, entitatea contractantă adoptă o altă decizie, susceptibilă să afecteze legalitatea deciziei de atribuire.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

8 mai 2014

„Achiziții publice – Sectorul apei – Directiva 92/13/CEE – Proceduri eficiente și rapide privind căile de atac – Termene de introducere a acțiunii – Data de la care încep să curgă aceste termene”

În cauza C‑161/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per la Puglia (Italia), prin decizia din 19 decembrie 2012, primită de Curte la 29 martie 2013, în procedura

Idrodinamica Spurgo Velox srl,

Giovanni Putignano e figli srl,

Cogeir srl,

Splendor Sud srl,

Sceap srl

împotriva

Acquedotto Pugliese SpA,

cu participarea:

Tundo srl,

Giovanni XXIII Soc. coop. arl,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte al Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a cincea, domnii E. Juhász (raportor), A. Rosas și D. Šváby, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 16 ianuarie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Idrodinamica Spurgo Velox srl, de L. Quinto și de P. Quinto, avvocati;

–        pentru Acquedotto Pugliese SpA, de E. Sticchi Damiani, de M. Todino și de G. Martellino, avvocati;

–        pentru Giovanni XXIII Soc. coop. arl, de C. Rella și de R. Rella, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de C. Colelli, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul austriac, de M. Fruhmann, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Pignataro‑Nolin și de A. Tokár, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 1, 2a, 2c și 2f din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO L 335, p. 31, denumită în continuare „Directiva 92/13”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Idrodinamica Spurgo Velox srl (denumită în continuare „Idrodinamica”) și alte patru reclamante, pe de o parte, și Acquedotto Pugliese SpA (denumită în continuare „Acquedotto Pugliese”), entitate contractantă, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea procedurii de atribuire a unui contract atribuit de această entitate asocierii temporare de întreprinderi conduse de Giovanni XXIII Soc. coop. arl (denumită în continuare „Cooperativa Giovanni XXIII”).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Contractul în discuție în litigiul principal, privind activități în sectorul apei, este guvernat de dispozițiile Directivei 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3), denumită în mod obișnuit „directivă sectorială”.

4        Al treilea, al cincilea și al șaselea considerent ale Directivei 92/13 prevăd:

„[…] lipsa unor căi de atac eficiente sau caracterul inadecvat al celor existente ar putea împiedica întreprinderile comunitare să înainteze oferte; […] prin urmare, statele membre trebuie să remedieze această situație;

[…]

[…] deschiderea concurenței la nivel comunitar pentru achizițiile publice din sectoarele avute în vedere impune adoptarea unor dispoziții menite să pună la dispoziția contractorilor și furnizorilor proceduri corespunzătoare privind căile de atac, în caz de încălcare a legislației comunitare sau a normelor de drept intern de punere în aplicare a acesteia;

[…] se impune asigurarea unui grad sporit de transparență și nediscriminare și […] pentru ca acestea să aibă efecte concrete, se impune să fie disponibile căi de atac eficiente și rapide”.

5        Articolul 1 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva [2004/17] […]

[…]

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei [2004/17], deciziile luate de entitățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

[…]

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

6        Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 92/13 prevede:

„Statele membre veghează ca măsurile adoptate în legătură cu procedurile de revizuire prevăzute la articolul 1 să includă dispoziții care conferă competența:

fie

(a)      de a lua, cât mai devreme posibil și recurgând la o procedură provizorie, măsurile tranzitorii menite să corecteze presupusa încălcare sau să prevină prejudicierea în continuare a intereselor avute în vedere, inclusiv măsurile de suspendare sau de garantare a suspendării procedurii de atribuire a contractului sau a punerii în aplicare a oricărei decizii adoptate de entitatea contractantă

și

(b)      să anuleze sau să asigure anularea deciziilor luate ilegal, inclusiv eliminarea specificațiilor tehnice, economice sau financiare discriminatorii din anunțul referitor la contract, nota informativă periodică, anunțul privitor la existența unui sistem de calificare, invitația de participare la licitație, caietul de sarcini sau din orice alte documente legate de procedura de atribuire a contractului respectiv;

fie

(c)      să ia, cât mai devreme posibil, eventual prin proceduri provizorii și, dacă este nevoie, printr‑o procedură finală de fond, măsuri, altele decât cele prevăzute la punctele (a) și (b) menite să corecteze orice încălcare constatată și să prevină prejudicierea intereselor respective; în special, emiterea unui ordin care să oblige la plata unei anumite sume în cazul în care încălcarea nu a fost remediată sau prevenită.

Statele membre pot să facă această opțiune fie pentru toate entitățile contractante, fie pentru unele categorii de entități definite pe baza unor criterii obiective, menținând în orice caz eficacitatea măsurilor stabilite cu scopul de a preveni prejudicierea intereselor avute în vedere;

(d)      și, în ambele cazuri de mai sus, să acorde despăgubiri persoanelor vătămate ca urmare a încălcării comise.

În cazul în care se solicită daune pe motiv că s‑a adoptat o decizie ilegală, statele membre au dreptul, acolo unde sistemul juridic intern o impune și, în acest scop, stabilește și organele împuternicite să facă acest lucru, să ceară ca decizia contestată să fie mai întâi anulată sau declarată ilegală.”

7        Potrivit articolului 2a alineatul (2) ultimul paragraf din această directivă:

„Comunicarea deciziei de atribuire către fiecare ofertant și către fiecare candidat interesat este însoțită de următoarele elemente:

–        un rezumat al motivelor pertinente, stabilite la articolul 49 alineatul (2) din Directiva [2004/17]; și

–        o declarație precisă privind termenul suspensiv exact, care poate fi aplicat în temeiul dispozițiilor de drept intern de transpunere a prezentului alineat.”

8        Articolul 49 din Directiva 2004/17, intitulat „Informații destinate solicitanților de calificare, candidaților și ofertanților”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)      Entitățile contractante informează, cât mai curând posibil, operatorii economici participanți despre deciziile luate cu privire la încheierea unui acord‑cadru ori atribuirea contractului și admiterea într‑un sistem de achiziționare dinamic, inclusiv cu privire la motivele care stau la baza oricărei decizii de a nu încheia un acord‑cadru sau de a nu atribui un contract pentru care s‑a lansat o convocare la licitație sau de a relua o procedură sau de a nu pune în aplicare un sistem de achiziționare dinamic; aceste informații sunt furnizate în scris, în cazul în care entităților contractante li se solicită acest lucru.

(2)      La cererea părții interesate, entitățile contractante comunică, cât mai curând posibil:

–        oricărui candidat respins motivele respingerii candidaturii sale;

–        oricărui ofertant respins, motivele respingerii ofertei sale, inclusiv, în situațiile prevăzute la articolul 34 alineatele (4) și (5), motivele care au stat la baza deciziei lor de neechivalare sau deciziei potrivit căreia lucrările, bunurile sau serviciile nu respectă cerințele funcționale sau de performanță;

–        oricărui ofertant care a făcut o ofertă admisibilă, caracteristicile și avantajele relative ale ofertei selectate, precum și numele ofertantului căruia i s‑a atribuit contractul sau al părților la acordul‑cadru.

Termenele în care trebuie să se facă aceste informări nu trebuie să depășească, sub niciun motiv, 15 zile de la data primirii cererii scrise.

Cu toate acestea, entitățile contractante pot decide să nu comunice anumite informații privind atribuirea contractului sau încheierea unui acord‑cadru sau privind admiterea într‑un sistem de achiziționare dinamic, menționate la alineatul (1), în cazul în care dezvăluirea unor astfel de informații ar împiedica aplicarea legii sau ar fi contrară interesului public sau ar prejudicia interesele comerciale legitime ale operatorilor economici publici sau privați, inclusiv interesele operatorului economic căruia i‑a fost atribuit contractul sau ar putea prejudicia concurența loială dintre operatorii economici.”

 Dreptul italian

9        Decretul legislativ nr. 163/2006 din 12 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006) codifică normele în materie de achiziții publice.

10      Articolul 11 din acest decret legislativ, intitulat „Fazele procedurii de atribuire a contractelor”, prevede:

„1.      Procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice sunt efectuate cu respectarea actelor programatice ale entităților contractante, în măsura în care sunt prevăzute de prezentul cod sau de dispozițiile în vigoare.

[…]

4.      Procedurile de atribuire rețin cea mai bună ofertă, potrivit unuia dintre criteriile prevăzute de prezentul cod. La sfârșitul procedurii, este declarată atribuirea provizorie în favoarea celui mai bun ofertant.

5.      După verificarea atribuirii provizorii în sensul articolului 12 alineatul 1, entitatea contractantă procedează la atribuirea definitivă.

[…]

8.      Atribuirea definitivă produce efecte numai după controlul respectării condițiilor prevăzute.

9.      Odată ce această atribuire devine definitivă și sub rezerva aplicării normelor privind competența administrației în cazurile prevăzute de lege [și anume competența administrației de a retrage, a suspenda sau a modifica propriile acte], contractul de achiziții publice sau contractul de concesiune este încheiat în termen de 60 de zile, cu excepția cazului în care anunțul sau invitația de a prezenta o ofertă prevede un alt termen, precum și în cazul amânării termenului convenite expres cu ofertantul câștigător. […]

10.      Contractul nu poate fi încheiat în niciun caz mai devreme de 35 de zile de la trimiterea ultimei dintre comunicările deciziei de atribuire definitivă în sensul articolului 79.

[…]”

11      Dispozițiile pertinente ale articolului 79 din același decret legislativ sunt rezumate astfel de instanța de trimitere:

–        Potrivit alineatului 5, entitatea contractantă comunică din oficiu tuturor concurenților admiși, în termen de cel mult 5 zile, decizia de atribuire definitivă și data încheierii contractului cu ofertantul câștigător.

–        În conformitate cu alineatul 5 bis, această comunicare trebuie să fie însoțită de decizia de atribuire și de motivarea acesteia, indicând cel puțin caracteristicile și avantajele ofertei reținute, precum și numele întreprinderii câștigătoare, entitatea contractantă având posibilitatea îndeplinirii acestei obligații prin transmiterea către candidații menționați a proceselor‑verbale ale cererii de ofertă.

–        Potrivit alineatului 5 quater, se permite candidaților, fără să fie necesară o cerere scrisă, accesul imediat la documentele privind cererea de ofertă, prin consultare pe loc sau prin eliberarea unei copii, în termen de 10 zile de la trimiterea comunicării menționate cu privire la rezultatul cererii de ofertă, fără a aduce atingere exercitării de către entitatea contractantă a competenței sale de a refuza sau de a amâna accesul în cazurile prevăzute de lege.

12      Potrivit articolului 120 din Decretul legislativ nr. 104/2010 din 2 iulie 2010 de instituire a Codului de procedură administrativă (supliment ordinar la GURI nr. 156 din 7 iulie 2010), căile de atac împotriva actelor procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice trebuie exercitate în termen de 30 de zile de la primirea comunicării prevăzute la articolul 79 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

13      Articolul 43 din Decretul legislativ nr. 104/2010 prevede că deciziile entității contractante adoptate după ce un candidat a introdus o acțiune împotriva atribuirii definitive a contractului pot fi contestate, în cadrul aceleiași proceduri, prin introducerea unei acțiuni calificate drept „acțiune prin care se prezintă motive noi”, care trebuie să fie exercitată în termenul de 30 de zile prevăzut la articolul 120 din acest decret legislativ.

14      Conform unei jurisprudențe constante a instanțelor administrative italiene, comunicarea deciziei de atribuire prevăzute la articolul 79 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 163/2006 constituie o condiție suficientă pentru a asigura cunoașterea perfectă a actului cauzator de prejudiciu și că aceasta este adecvată pentru a declanșa termenul de decădere, neavând nicio importanță faptul că întreprinderea interesată nu cunoaște, total sau parțial, documentele interne ale procedurii de atribuire. Această comunicare dă naștere obligației întreprinderii respective de a contesta imediat rezultatul procedurii cererii de ofertă în termen de 30 de zile, fără a aduce atingere posibilității acestei întreprinderi de a invoca motive suplimentare în ceea ce privește eventualele nelegalități care au putut fi cunoscute ulterior. Jurisprudența a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește cazul în care entitatea contractantă adoptă o decizie de atribuire definitivă ale cărei efecte sunt supuse condiției suspensive a verificării faptului că întreprinderea câștigătoare îndeplinește condițiile generale și speciale ale anunțului de participare, ținând seama de posibilitatea de a propune motive suplimentare în susținerea acțiunii care trebuie să fie introdusă în termenul de 30 de zile.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

15      Acquedotto Pugliese este o întreprindere publică controlată integral de Regione Puglia (regiunea Apulia), acționarul său unic. Această întreprindere asigură gestionarea rețelei de distribuție a apei și sistemele de colectare, precum și gestionarea integrată a resurselor de apă din regiunea Apulia și din unele localități din regiunile limitrofe. În temeiul anexei VI‑C la Decretul legislativ nr. 163/2006, Acquedotto Pugliese este o autoritate contractantă care operează în sectorul producției, transportului și distribuției apei potabile, care trebuie să respecte reglementarea națională de transpunere a Directivei 2004/17.

16      Prin anunțul de participare publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 15 martie 2011, Acquedotto Pugliese a inițiat o procedură deschisă de cerere de ofertă în vederea atribuirii pe o perioadă de 4 ani a contractului pentru serviciile de tratare a apelor uzate, de lucrări de întreținere ordinară și extraordinară a rețelelor de distribuție a apei și a sistemelor de colectare, precum și de realizare a rețelelor de alimentare și a tronsoanelor de canalizare în localitățile care fac parte dintr‑un cadru teritorial luat în considerare, pentru o valoare de bază de 17 615 739,07 euro, contractul trebuind să fie atribuit ofertei cu prețul cel mai mic.

17      În urma ședințelor publice din 17 și 30 mai 2011, a rezultat că asocierea temporară de întreprinderi condusă de Cooperativa Giovanni XXIII prezentase cea mai bună ofertă și se clasa prima. Asocierea temporară de întreprinderi condusă de Tundo srl (denumită în continuare „Tundo”) s‑a clasat a doua, iar asocierea temporară de întreprinderi condusă de Idrodinamica s‑a clasat a treia. În consecință, prin decizia din 7 iunie 2011, entitatea contractantă a atribuit definitiv contractul asocierii temporare de întreprinderi conduse de Cooperativa Giovanni XXIII. Comunicarea acestei decizii a fost efectuată la 6 iulie 2011.

18      În decizia menționată se prevedea de asemenea că, în așteptarea încheierii contractului, era autorizată executarea anticipată a contractului, că atribuirea definitivă va deveni efectivă numai după verificarea condițiilor de ordin general și specific pe care trebuie să le îndeplinească fiecare întreprindere asociată în gruparea câștigătoare și în gruparea clasificată pe locul al doilea și că se impunea notificarea ansamblului ofertanților cu privire la atribuirea contractului.

19      În așteptarea încheierii contractului, gruparea câștigătoare, constituită între timp prin actul notarial din 4 octombrie 2011, a informat entitatea contractantă, prin scrisoarea din 28 februarie 2012, că una dintre întreprinderile care făceau parte din asocierea temporară s‑a retras din grupare, precizând că intenționa, cu toate acestea, să preia contractul și că, în pofida componenței sale reduse, gruparea constituită pentru viitor din întreprinderea conducătoare și din alte două întreprinderi era în măsură să satisfacă cerințele tehnice și economice enunțate în anunțul de participare.

20      Prin decizia din 28 martie 2012, Acquedotto Pugliese a autorizat retragerea sus‑menționată. Contractul a fost încheiat, la 17 aprilie 2012, cu asocierea temporară de întreprinderi condusă de Cooperativa Giovanni XXIII în noua componență redusă.

21      Idrodinamica a introdus o acțiune, notificată la 17 mai 2012, împotriva actelor procedurii de atribuire a contractului în discuție, solicitând, în mod specific, anularea deciziei din 28 martie 2012 prin care a fost autorizată modificarea componenței grupării câștigătoare, anularea contractului încheiat la 17 aprilie 2012 și anularea deciziei din 7 iunie 2011 de atribuire definitivă a contractului. Idrodinamica arată că această procedură este afectată de nelegalitate pentru motivul, pe de o parte, că entitatea contractantă a autorizat modificarea componenței asocierii temporare de întreprinderi câștigătoare și, pe de altă parte, că această entitate nu a exclus de la procedură asocierea temporară de întreprinderi condusă de Tundo, clasificată pe locul al doilea, deoarece reprezentantul legal al unei întreprinderi care făcea parte din această asociere a prezentat o declarație falsă în care indica faptul că nu fusese condamnat penal niciodată.

22      Instanța de trimitere observă că, în conformitate cu normele și cu jurisprudența naționale, acțiunea introdusă de Idrodinamica trebuia să fie declarată inadmisibilă întrucât a fost formulată cu mult peste termenul de decădere de 30 de zile de la comunicarea deciziei de atribuire a contractului în discuție în litigiul principal. Cu toate acestea, Curtea ar fi considerat la punctul 40 din Hotărârea Uniplex (UK) (C‑406/08, EU:C:2010:45) că obiectivul celerității urmărit de normele privind căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziții publice nu ar permite statelor membre să ignore principiul efectivității protecției jurisdicționale, potrivit căruia modalitățile de aplicare a termenelor de decădere naționale nu trebuie să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care persoanele interesate le au în temeiul dreptului Uniunii.

23      Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă normele naționale în cauză sunt compatibile cu acest principiu al efectivității, în măsura în care elementele cuprinse în comunicarea deciziei de atribuire definitivă a contractului nu sunt întotdeauna suficiente pentru a permite candidaților și ofertanților cărora nu li s-a atribuit contractul să aibă cunoștință de documentele și de împrejurările de fapt relevante pentru decizia de introducere a unei acțiuni, în special în cazul în care o eventuală neregularitate procedurală ar fi survenit după adoptarea formală a unei decizii de atribuire definitivă.

24      În plus, regula de procedură care impune persoanelor interesate să introducă o acțiune în termenul de decădere de 30 de zile împotriva deciziei de atribuire a contractului, fără a aduce atingere posibilității de a invoca motive suplimentare întemeiate pe acte și pe împrejurări survenite ulterior, ar părea incompatibilă cu principiul efectivității protecției jurisdicționale, întrucât reclamantul trebuie să plătească onorariile avocatului și ale experților desemnați de părți, precum și taxa aferentă cheltuielilor de procedură atât la momentul introducerii acțiunii, cât și la prezentarea de motive noi.

25      Instanța de trimitere solicită să se stabilească, așadar, dacă dispozițiile pertinente ale dreptului Uniunii pot fi interpretate în sensul că termenul de decădere din dreptul de a introduce acțiunile prevăzut de normele naționale începe să curgă de la momentul la care persoana interesată ia cunoștință în mod real sau are posibilitatea să ia cunoștință, dând dovadă de o diligență normală, de existența unei neregularități, iar nu de la data comunicării deciziei de atribuire definitivă a contractului.

26      Având în vedere aceste considerații, Tribunale amministrativo regionale per la Puglia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolele 1, 2a, 2c și 2f din Directiva [92/13] trebuie să fie interpretate în sensul că termenul de introducere a acțiunii prin care se urmărește să se stabilească încălcarea reglementărilor privind atribuirea contractelor de achiziții publice începe să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință sau ar fi trebuit, în condiții normale de diligență, să cunoască existența încălcării?

2)      Articolele 1, 2a, 2c și 2f din Directiva [92/13] se opun dispozițiilor naționale de procedură sau practicilor interpretative precum cele menționate în cauza principală, care permit instanței să declare inadmisibilă o acțiune prin care se urmărește să se stabilească încălcarea legislației privind atribuirea contractelor de achiziții publice în cazul în care reclamantul, din cauza comportamentului autorității contractante, a luat cunoștință de încălcare după comunicarea formală a datelor deciziei de atribuire definitivă?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

27      Cooperativa Giovanni XXIII și guvernul italian exprimă îndoieli privind admisibilitatea întrebărilor în special întrucât motivele formulate de Idrodinamica sunt îndreptate împotriva actului entității contractante de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare și că nu este formulată nicio critică împotriva deciziei de atribuire definitivă a contractului.

28      În consecință, anularea eventuală a acestui act ar avea ca efect numai dispariția contractului încheiat cu gruparea câștigătoare în alcătuirea sa redusă, fără ca aceasta din urmă să își piardă totuși calitatea de câștigător. În consecință, întrebările adresate de instanța de trimitere nu ar prezenta o legătură concretă cu obiectul litigiului principal.

29      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea Fish Legal și Shirley, C‑279/12, EU:C:2013:853, punctul 30, precum și jurisprudența citată).

30      Nu aceasta este situația în speță, iar îndoielile exprimate de Cooperativa Giovanni XXIII și de guvernul italian cu privire la admisibilitatea întrebărilor nu sunt întemeiate. Astfel, instanța de trimitere solicită interpretarea dispozițiilor pertinente ale Directivei 92/13 pentru a aprecia admisibilitatea acțiunii introduse de Idrodinamica. Astfel cum reiese din dosarul pus la dispoziția Curții, această acțiune vizează, în esență, pe de o parte, anularea deciziei entității contractante prin care a autorizat modificarea componenței grupării câștigătoare și, pe de altă parte, faptul că această entitate s‑a abținut să excludă de la procedura de atribuire un concurent clasat înaintea Idrodinamica.

31      Trebuie să se constate că, în cazul în care prima critică invocată de Idrodinamica în cadrul litigiului principal, întemeiată, în esență, pe faptul că entitatea contractantă ar fi autorizat în mod ilegal reducerea numărului de întreprinderi care formează asocierea temporară de întreprinderi câștigătoare, ar fi admisă, decizia de încheiere a contractului cu gruparea câștigătoare ar putea fi anulată. Dacă cea de a doua critică, potrivit căreia entitatea contractantă ar fi trebuit să excludă asocierea temporară de întreprinderi Tundo, clasificată pe locul al doilea, pentru motivul că reprezentantul legal al unuia dintre membrii săi ar fi prezentat o declarație falsă, ar fi de asemenea admisă, șansele atribuirii contractului în discuție în litigiul principal în favoarea Idrodinamica ar crește în mod semnificativ. Astfel, Idrodinamica poate fi considerată în mod întemeiat o persoană „care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare”, în sensul articolului 1 alineatul (3) din Directiva 92/13.

32      În consecință, întrebările sunt admisibile.

 Cu privire la fond

33      Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract de achiziții publice trebuie să înceapă să curgă din nou în situația în care entitatea contractantă a adoptat, după expirarea termenului de introducere a acțiunii, o decizie susceptibilă să afecteze legalitatea acestei decizii de atribuire. Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă, în aceeași situație, un ofertant poate introduce o acțiune în anulare împotriva deciziei de atribuire a contractului în cazul în care a luat cunoștință de împrejurări anterioare aceleiași decizii de atribuire de natură să afecteze legalitatea procedurii de atribuire a contractului în cauză.

34      Modificarea adusă Directivei 92/13 prin Directiva 2007/66 și articolul 49 din Directiva 2004/17 au contribuit în mod semnificativ la informarea unui ofertant căruia nu i‑a fost atribuit contractul cu privire la rezultatul procedurii de atribuire a acestui contract și la motivele care îl susțin. În temeiul articolului 49 alineatul (2) din Directiva 2004/17, ofertantul poate solicita furnizarea de informații detaliate.

35      Principiul securității juridice impune ca informațiile astfel obținute și cele care ar fi putut fi obținute să nu mai poată servi drept temei pentru introducerea unei acțiuni de către ofertant după expirarea termenului prevăzut de dreptul național.

36      Dimpotrivă, în litigiul principal, decizia de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare vizează fapte care s‑au produs după atribuirea contractului și după expirarea termenului de introducere a acțiunii de 30 de zile prevăzut de reglementarea națională. În consecință, nici comunicarea deciziei de atribuire a contractului și a motivelor acestei decizii, nici răspunsul la o eventuală cerere a ofertantului adresată autorității contractante pentru obținerea de informații suplimentare nu puteau permite cunoașterea acestor fapte.

37      Conform jurisprudenței Curții, existența unor căi de atac eficiente împotriva încălcărilor dispozițiilor aplicabile în materia atribuirii contractelor de achiziții publice nu poate fi asigurată decât dacă termenele prevăzute pentru introducerea acestor acțiuni încep să curgă numai de la data la care reclamantul a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință de pretinsa încălcare a dispozițiilor menționate [a se vedea în acest sens Hotărârea Uniplex (UK), EU:C:2010:45, punctul 32 și jurisprudența citată].

38      Pe de altă parte, din decizia de trimitere rezultă că decizia de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare, care poate afecta legalitatea deciziei de atribuire a contractului, a fost adoptată înainte de încheierea contractului între entitatea contractantă și această grupare. În astfel de împrejurări, nu se poate considera că principiul securității juridice se opune ca termenul de 30 de zile de introducere a acțiunii să fie redeschis în ceea ce privește o acțiune vizând anularea deciziei de atribuire a contractului.

39      În această privință, trebuie să se considere că decizia de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare implică o modificare în raport cu decizia de atribuire care poate fi considerată substanțială dacă, având în vedere particularitățile procedurii de atribuire în cauză, vizează unul dintre elementele esențiale care a determinat adoptarea deciziei de atribuire. În această ipoteză, ar trebui să se aplice măsurile relevante prevăzute de dreptul național pentru a remedia această neregularitate, putându‑se merge până la organizarea unei noi proceduri de atribuire (a se vedea prin analogie Hotărârea Wall, C‑91/08, EU:C:2010:182, punctele 38, 39, 42 și 43).

40      În plus, este necesar să se arate că posibilitatea, precum cea prevăzută la articolul 43 din Decretul legislativ nr. 104/2010, de a invoca „motive noi” în cadrul unei acțiuni inițiale introduse în termen împotriva deciziei de atribuire a unui contract nu constituie întotdeauna o alternativă valabilă de protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, într‑o situație precum cea din cauza principală, ofertanții ar fi constrânși să atace in abstracto decizia de atribuire a contractului, fără a cunoaște în acest stadiu motivele care justifică această acțiune.

41      În consecință, termenul de 30 de zile, prevăzut de reglementarea națională, de introducere a acțiunii împotriva deciziei de atribuire a contractului trebuie să curgă din nou pentru a permite verificarea legalității deciziei entității contractante care a autorizat modificarea componenței grupării câștigătoare, care poate avea efecte asupra legalității deciziei de atribuire a contractului. Acest termen trebuie să înceapă să curgă de la data la care ofertantul a primit comunicarea deciziei de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare sau a avut cunoștință de aceasta.

42      În ceea ce privește critica invocată de Idrodinamica întemeiată pe neexcluderea de la procedura de atribuire a grupării clasificate pe locul al doilea pentru efectuarea de declarații false de către reprezentantul legal al uneia dintre societățile care compun această grupare, trebuie să se constate că această pretinsă neregularitate s‑a produs în mod necesar înaintea deciziei de atribuire a contractului.

43      În aceste condiții, este necesar să se constate că ofertantul, pe baza informațiilor care i‑au fost comunicate în temeiul articolului 2a din Directiva 92/13 și a articolului 49 din Directiva 2004/17 și pe baza celor pe care ar fi putut să le obțină dând dovadă de o diligență normală, era în măsură să introducă o acțiune împotriva încălcărilor eventuale ale dreptului Uniunii în materie de achiziții publice și că, în consecință, nu se impune redeschiderea termenului de introducere a acțiunii prevăzut de reglementarea națională.

44      Este necesar să se arate că, în situația din litigiul principal, în cazul anulării deciziei de atribuire a contractului în favoarea grupării clasificată pe primul loc în cadrul procedurii de atribuire, o nouă decizie de atribuire a contractului în favoarea unui alt ofertant poate face obiectul unei noi acțiuni în anulare în termenul prevăzut de reglementarea națională.

45      În consecință, trebuie să se considere că, în temeiul principiului securității juridice, în cazul unor neregularități pretins săvârșite înaintea deciziei de atribuire a contractului, un ofertant poate introduce o acțiune în anularea deciziei de atribuire numai în termenul specific prevăzut în acest scop de dreptul național, cu excepția cazului în care o dispoziție expresă a dreptului național garantează un astfel de drept la o cale de atac în conformitate cu dreptul Uniunii.

46      În schimb, un ofertant poate să introducă o acțiune în despăgubire în termenul general de prescripție prevăzut în acest scop de dreptul național.

47      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatele (1) și (3), precum și articolul 2a alineatul (2) ultimul paragraf din Directiva 92/13 trebuie interpretate în sensul că termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract trebuie să înceapă să curgă din nou în cazul în care a intervenit o nouă decizie a entității contractante, adoptată ulterior acestei decizii de atribuire, dar înainte de semnarea contractului și susceptibilă să afecteze legalitatea deciziei de atribuire menționate. Acest termen începe să curgă de la comunicarea către ofertanți a deciziei ulterioare sau, în lipsa acesteia, din momentul în care aceștia din urmă au luat cunoștință de această decizie.

48      În cazul în care un ofertant ia cunoștință, după expirarea termenului de introducere a acțiunii prevăzut de reglementarea națională, de o neregularitate pretins săvârșită înaintea deciziei de atribuire a unui contract, un drept la introducerea unei acțiuni împotriva acestei decizii îi este asigurat numai în acest termen, cu excepția cazului în care o dispoziție expresă a dreptului național garantează un astfel de drept în conformitate cu dreptul Uniunii.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 1 alineatele (1) și (3), precum și articolul 2a alineatul (2) ultimul paragraf din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007, trebuie interpretate în sensul că termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract trebuie să înceapă să curgă din nou în cazul în care a intervenit o nouă decizie a entității contractante, adoptată ulterior acestei decizii de atribuire, dar înainte de semnarea contractului și susceptibilă să afecteze legalitatea deciziei de atribuire menționate. Acest termen începe să curgă de la comunicarea către ofertanți a deciziei ulterioare sau, în lipsa acesteia, din momentul în care aceștia din urmă au luat cunoștință de această decizie.

În cazul în care un ofertant ia cunoștință, după expirarea termenului de introducere a acțiunii prevăzut de reglementarea națională, de o neregularitate pretins săvârșită înaintea deciziei de atribuire a unui contract, un drept la introducerea unei acțiuni împotriva acestei decizii îi este asigurat numai în acest termen, cu excepția cazului în care o dispoziție expresă a dreptului național garantează un astfel de drept în conformitate cu dreptul Uniunii.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în ce priveşte includerea T.V.A. în preţul unui bun furnizat, dacă nu există menţiuni sub acest aspect în convenţia părţilor

 

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

7 noiembrie 2013

„Fiscalitate – TVA – Directiva 2006/112/CE – Articolele 73 și 78 – Tranzacții imobiliare efectuate de persoane fizice – Calificarea acestor tranzacții drept operațiuni impozabile – Determinarea TVA‑ului datorat atunci când părțile nu au prevăzut nimic cu privire la acesta cu ocazia încheierii contractului – Existența sau inexistența unei posibilități a furnizorului de a recupera TVA‑ul de la dobânditor – Consecințe”

În cauzele conexate C‑249/12 și C‑250/12,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolul 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin deciziile din 15 martie 2012, primite de Curte la 22 mai 2012, în procedurile

Corina‑Hrisi Tulică

împotriva

Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C‑249/12),

și

Călin Ion Plavoșin

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații,

Activitatea de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C‑250/12),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii C. G. Fernlund (raportor) și A. Ó Caoimh, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R.‑M. Giurescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți,

–        pentru Comisia Europeană, de L. Bouyon și de C. Soulay, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară vizează interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”) și în special a articolelor 73 și 78 din aceasta.

2        Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între doamna Tulică, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pe de altă parte, și, respectiv, domnul Plavoșin, pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații, pe de altă parte, având ca obiect determinarea taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) datorate în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic în ceea ce privește această taxă atunci când au stabilit prețul bunului livrat.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (7) al Directivei TVA are următorul cuprins:

„Sistemul comun privind TVA este necesar să conducă, chiar și în cazul în care cotele și scutirile nu sunt pe deplin armonizate, la o neutralitate în domeniul concurenței, astfel încât, pe teritoriul fiecărui stat membru, bunurile și serviciile similare să suporte aceeași sarcină fiscală, indiferent de lungimea lanțului de producție și de distribuție.”

4        Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)      Prezenta directivă stabilește sistemul comun privind [TVA].

(2)      Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operațiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa.

La fiecare operațiune, TVA‑ul, calculat în raport cu prețul bunurilor sau al serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibil după deducerea valorii TVA‑ului suportat direct de diferitele componente ale prețului.

Sistemul comun al TVA‑ului se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.”

5        Articolul 73 din directiva menționată prevede:

„Pentru livrarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii, altele decât cele prevăzute la articolele 74-77, baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau de către prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul livrării sau al prestării.”

6        Articolul 78 din aceeași directivă prevede:

„Baza de impozitare include următoarele elemente:

a)      impozite, drepturi, prelevări și taxe, cu excepția TVA‑ului în sine.

b)      cheltuieli accesorii cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului.

În sensul primului paragraf litera (b), statele membre pot considera drept cheltuieli accesorii cheltuielile care fac obiectul unei înțelegeri separate.”

 Dreptul român

7        Titlul VI, denumit „Taxa pe valoarea adăugată”, al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Codul fiscal”), cuprinde articolul 1251, intitulat „Semnificația unor termeni și expresii”, care prevede:

„1.      În sensul prezentului titlu, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[…]

5.      baza de impozitare reprezintă contravaloarea unei livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile, a unui import impozabil sau a unei achiziții intracomunitare impozabile, stabilită conform capitolului VII;

[…]”

8        Articolul 137 din Codul fiscal, intitulat „Baza de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării”, prevede:

„(1)      Baza de impozitare a [TVA] este constituită din:

a)      pentru livrări de bunuri și prestări de servicii […], din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni;

[…]

2.       Baza de impozitare cuprinde următoarele:

a)      impozitele și taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepția [TVA];

b)      cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat și care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză, se consideră cheltuieli accesorii.”

9        Codul civil, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, prevede:

„Articolul 962

Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă.

[…]

Articolul 969

Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Articolul 970

Convențiile trebuie executate cu bună‑credință.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într‑însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

 Litigiile principale și întrebarea preliminară

10      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin au încheiat numeroase contracte de vânzare de bunuri imobile, și anume 134 de contracte între 2007 și 2008 și, respectiv, 15 contracte în perioada 2007-2009.

11      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia încheierii acestor contracte de vânzare.

12      Ulterior realizării operațiunilor menționate și în urma unor controale, administrația fiscală a constatat că activitatea exercitată de doamna Tulică și de domnul Plavoșin prezenta caracteristicile unei activități economice.

13      În consecință, doamna Tulică și domnul Plavoșin au fost calificați din oficiu drept persoane impozabile în scopuri de TVA de către administrația fiscală, care a emis față de persoanele interesate avize de impunere prin care a solicitat plata TVA‑ului, acesta din urmă fiind, pe de o parte, calculat prin adăugarea valorii sale la prețul convenit de părțile contractante și, pe de altă parte, majorat cu penalități de întârziere.

14      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑249/12, doamna Tulică a susținut că practica administrației fiscale de a calcula TVA‑ul prin adăugarea valorii corespunzătoare acestuia la prețul convenit de părțile contractante încalcă mai multe principii de drept, între care se numără principiul libertății contractuale. TVA‑ul ar fi o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta. Nu ar fi nicidecum evident că dobânditorul ar fi consimțit la achiziționarea imobilului în cauză în condițiile preconizate de administrația fiscală. TVA‑ul solicitat de aceasta din urmă nu ar mai putea fi recuperat de la dobânditor întrucât depășește obiectul contractului și nu poate fi opus acestuia, nici în temeiul unei obligații contractuale, nici în temeiul unei obligații legale extracontractuale.

15      Administrația fiscală, întemeindu‑se pe dispozițiile articolului 137 din Codul fiscal, susține că, pentru a determina valoarea TVA‑ului datorat, trebuie să se considere drept bază de calcul prețul convenit între părțile contractante.

16      Doamna Tulică a introdus o acțiune la Curtea de Apel București, care a respins‑o ca neîntemeiată.

17      Drept urmare, doamna Tulică a atacat cu recurs Hotărârea Curții de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție.

18      În cadrul recursului, doamna Tulică a reiterat între altele argumentația referitoare la greșita determinare a bazei de impozitare. În susținerea acestei argumentații, a invocat punctele 26 și 27 din Hotărârea din 24 octombrie 1996, Elida Gibbs (C‑317/94, Rec., p. I‑5339).

19      În cursul procedurii desfășurate la Înalta Curte de Casație și Justiție, s‑a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 278 din 20 aprilie 2011 Decizia interpretativă nr. 2 a Comisiei fiscale centrale din 2 aprilie 2011 (denumită în continuare „Decizia interpretativă nr. 2/2011”). Această decizie a fost adoptată de comisia menționată în exercitarea rolului său de unificare a aplicării legislației fiscale. Decizia menționată confirmă abordarea administrației fiscale în materie de determinare a bazei de impozitare a TVA‑ului și are următorul cuprins:

„[…] pentru livrările taxabile de construcții și de terenuri, [TVA‑ul] colectat[…] aferent[…] se determină în funcție de voința părților rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate conform Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 […]:

a)      prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrării […], în cazul în care rezultă că:

1)      părțile au convenit că TVA‑ul nu este inclus în contravaloarea livrării sau

2)      părțile nu au convenit nimic cu privire la TVA;

b)      prin aplicarea procedeului sutei mărite […], în cazul în care rezultă că părțile au convenit că TVA‑ul este inclus în contravaloarea livrării.”

20      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑250/12, domnul Plavoșin a arătat că adăugarea TVA‑ului la suma plătită drept contrapartidă în cadrul vânzării încalcă obiectul contractului încheiat între părți și produce efecte contrare obiectivului vizat prin TVA. Potrivit acestuia, taxa menționată nu poate fi în sarcina furnizorului, dat fiind că, prin natura sa, aceasta este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

21      Potrivit domnului Plavoșin, în cazul în care contractul de vânzare nu cuprinde nicio mențiune privind TVA‑ul, taxa datorată trebuie aplicată la o sumă egală cu prețul convenit între părți minus valoarea globală a taxei, astfel încât suma plătită de dobânditor să acopere atât prețul datorat furnizorului, cât și TVA‑ul.

22      Administrația fiscală invocă Decizia interpretativă nr. 2/2011, care ar confirma abordarea acestei administrații în ceea ce privește calculul TVA‑ului aplicabil.

23      Domnul Plavoșin a introdus o acțiune la Curtea de Apel Timișoara, care a respins‑o.

24      Drept urmare, acesta a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara la Înalta Curte de Casație și Justiție.

25      Această instanță își exprimă îndoielile cu privire la temeinicia Deciziei interpretative nr. 2/2011 în ceea ce privește noțiunea „contrapartidă obținută” și domeniul de aplicare al articolelor 73 și 78 din Directiva TVA în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia unei vânzări. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare dintre cauzele cu care a fost sesizată, următoarea întrebare preliminară:

„În cazul reconsiderării statutului [furnizorului] de persoană impozabilă în scopuri de TVA, contrapartida (prețul) livrării bunului imobil fiind stabilită de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, art[icolele] 73 și 78 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că baza de impozitare o reprezintă:

a)      contrapartida (prețul) livrării bunului stabilită de părți și diminuată cu cota de TVA sau

b)      contrapartida (prețul) livrării bunului convenită de părți?”

26      Prin Ordonanța președintelui Curții din 22 iunie 2012, cauzele C‑249/12 și C‑250/12 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebarea preliminară

27      Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, având în vedere articolele 73 și 78 din Directiva TVA, dacă, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat prețul care include deja TVA‑ul sau prețul fără TVA, care trebuie majorat cu valoarea acestuia.

28      Reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că reclamanții din litigiul principal, furnizori de bunuri imobile, sunt obligați la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunile impozabile pe care le‑au realizat. Reiese de asemenea din acest dosar că părțile la contractele în discuție în litigiul principal nu au prevăzut nimic referitor la TVA atunci când au stabilit prețul bunurilor imobile care făceau obiectul vânzării. În schimb, nu s‑a menționat de către instanța de trimitere dacă acești furnizori dispun sau nu dispun, în temeiul dreptului național, de o posibilitate de a recupera de la dobânditori, pe lângă prețul convenit, și TVA‑ul aplicat de administrația fiscală.

29      Doamna Tulică și domnul Plavoșin, precum și Comisia Europeană consideră în esență că TVA‑ul este prin natura sa o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final și care, în consecință, nu poate fi în sarcina furnizorului. TVA‑ul ar trebui, așadar, să fie o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta.

30      Guvernul român apreciază în esență că, pentru a determina contrapartida obținută de furnizor, aceasta având o valoare subiectivă, trebuie să se țină seama de voința părților și să se considere că această contrapartidă este constituită din suma pe care furnizorul intenționează să o primească și pe care dobânditorul este dispus să o plătească. Această sumă ar corespunde în speță cu prețul stabilit în contract, fără deducerea TVA‑ului.

31      Guvernul menționat adaugă că, dacă s‑ar considera că contrapartida era constituită din prețul bunului livrat din care se scade valoarea TVA‑ului, furnizorul ar fi avantajat în raport cu concurenții săi, ceea ce ar fi contrar principiului neutralității TVA‑ului și ar putea favoriza nereguli precum cele săvârșite de furnizorii din litigiul principal.

32      În această privință, trebuie amintit că rezultă din articolul 1 alineatul (2) și din articolul 73 din Directiva TVA că principiul sistemului comun privind TVA‑ul constă în aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporționale cu prețul acestora, iar baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizorul bunurilor sau de către prestatorul serviciilor pentru livrarea sau pentru prestarea respectivă, de la client sau de la un terț. Articolul 78 din această directivă enumeră anumite elemente care trebuie incluse în baza de impozitare. Potrivit articolului 78 litera (a) din directiva menționată, TVA‑ul nu se include în această bază.

33      Conform regulii generale prevăzute la articolul 73 din Directiva TVA, baza de impozitare pentru livrarea unui bun sau pentru prestarea unui serviciu, efectuate cu titlu oneros, este constituită de contrapartida primită în mod real în acest sens de persoana impozabilă. Această contrapartidă constituie valoarea subiectivă, respectiv valoarea primită în mod real, iar nu valoarea estimată conform unor criterii obiective (a se vedea în special Hotărârea din 5 februarie 1981, Coöperatieve Aardappelenbewaarplaats, 154/80, Rec., p. 445, punctul 13, și Hotărârea din 26 aprilie 2012, Balkan and Sea Properties și Provadinvest, C‑621/10 și C‑129/11, punctul 43).

34      Această regulă trebuie aplicată în conformitate cu principiul de bază al directivei menționate, potrivit căruia prin sistemul TVA se urmărește să se taxeze exclusiv consumatorul final (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 19, și Ordonanța din 9 decembrie 2011, Connoisseur Belgium, C‑69/11, punctul 21).

35      Or, atunci când un contract de vânzare a fost încheiat fără a se menționa TVA‑ul, în ipoteza în care furnizorul, potrivit dreptului național, nu poate recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat ulterior de administrația fiscală, luarea în considerare a totalității prețului, fără deducerea TVA‑ului, drept bază asupra căreia se aplică TVA‑ul ar avea drept consecință aplicarea TVA‑ului cu privire la acest furnizor și, așadar, ar intra în contradicție cu principiul potrivit căruia TVA‑ul este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

36      Pe de altă parte, o astfel de luare în considerare ar intra în contradicție cu regula potrivit căreia administrația fiscală nu poate percepe cu titlu de TVA o valoare superioară celei primite de persoana impozabilă (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 24, Hotărârea din 3 iulie 1997, Goldsmiths, C‑330/95, Rec., p. I‑3801, punctul 15, precum și Hotărârea Balkan and Sea Properties și Provadinvest, citată anterior, punctul 44).

37      În schimb, această situație nu se regăsește în ipoteza în care furnizorul, în temeiul dreptului național, ar avea posibilitatea de a adăuga la prețul stipulat un supliment corespunzător taxei aplicabile operațiunii și de a‑l recupera de la dobânditorul bunului.

38      Este important să se sublinieze în plus că una dintre caracteristicile esențiale ale TVA‑ului rezidă în faptul că această taxă este exact proporțională cu prețul bunurilor și al serviciilor vizate. Aceasta presupune că toți furnizorii contribuie la plata TVA‑ului în aceeași proporție, în raport cu totalitatea valorii primite pentru bunurile vândute.

39      În speță, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă dreptul român permite furnizorilor să recupereze de la dobânditori TVA‑ul aplicat ulterior de administrația fiscală.

40      Dacă din această verificare ar rezulta că o astfel de recuperare nu este posibilă, ar trebui să se concluzioneze că Directiva TVA se opune unei norme precum cea enunțată în Decizia interpretativă nr. 2/2011.

41      În măsura în care guvernul român susține că o regulă precum cea în discuție în litigiul principal are drept efect descurajarea neregulilor, trebuie arătat că fiecare stat membru are competența să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului și pentru a combate frauda și are obligația de a adopta astfel de măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, punctul 25 și jurisprudența citată).

42      Aceste măsuri nu trebuie să depășească însă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, punctul 67 și jurisprudența citată). Or, tocmai în această situație s‑ar regăsi regula în discuție în litigiul principal dacă s‑ar dovedi că aceasta conduce la o situație în care TVA‑ul este aplicat furnizorului și, așadar, nu este colectat într‑un mod compatibil cu principiul de bază al sistemului de TVA, astfel cum s‑a menționat la punctul 34 din prezenta hotărâre.

43      Având în vedere totalitatea considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva TVA, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA‑ul.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

44      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: dreptul la dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de administrația fiscală a unui stat membru pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

24 octombrie 2013

„Fiscalitate – Taxă pe valoarea adăugată – Rambursarea excedentului de TVA prin compensare – Anularea notelor de compensare – Obligația de a plăti dobânzi de întârziere persoanei impozabile”

În cauza C‑431/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin decizia din 21 iunie 2012, primită de Curte la 24 septembrie 2012, în procedura

Agenția Națională de Administrare Fiscală

împotriva

SC Rafinăria Steaua Română SA,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul E. Juhász, președintele Camerei a zecea, îndeplinind funcția de președinte de cameră, domnii A. Rosas și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Rafinăria Steaua Română SA, de D. Dascălu, avocat;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, precum și de E. Gane și de A.-L. Crișan, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Keppenne și de L. Lozano Palacios, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare „Agenția”), pe de o parte, și SC Rafinăria Steaua Română SA (denumită în continuare „Steaua Română”), pe de altă parte, cu privire la o cerere de plată a dobânzilor aferente rambursării tardive a excedentului de taxă pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) achitată în amonte din TVA‑ul pe care Steaua Română îl datora.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 183 primul paragraf din Directiva TVA prevede:

„Atunci când, pentru o anumită perioadă fiscală, valoarea deducerilor depășește valoarea TVA‑ului datorat, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul în perioada următoare, în condițiile pe care le stabilesc.”

4        Potrivit articolului 252 alineatul (2) din Directiva TVA:

„Fiecare stat membru stabilește perioada fiscală la o lună, două luni sau trei luni.

Cu toate acestea, statele membre pot stabili diferite perioade fiscale [a se citi «perioade fiscale diferite»], cu condiția ca perioadele respective să nu depășească un an.”

 Dreptul român

5        Procedura fiscală este reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 92 privind Codul de procedură fiscală din 24 decembrie 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007), în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală (denumit în continuare „Codul de procedură fiscală”).

6        Articolul 124 din Codul de procedură fiscală prevede la alineatul (1) următoarele:

„Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut […] Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”

7        Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 1857/2007 din 1 noiembrie 2007 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 20 noiembrie 2007) privind aprobarea Metodologiei de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare prevede în capitolul 1 secțiunea B punctul 6 următoarele:

„Solicitările de rambursare se soluționează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maximum 45 de zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de [TVA] cu opțiune de rambursare.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

8        Din deconturile de TVA depuse de societatea Steaua Română pentru lunile decembrie 2007 și ianuarie 2008 a rezultat un sold negativ în valoare de 3 697 738 de lei românești (RON), a cărui rambursare a fost acceptată de Agenție în urma unui control.

9        Cu toate acestea, în urma aceluiași control, Agenția a emis o decizie de impunere prin care a stabilit în mod nelegal în sarcina societății Steaua Română două obligații fiscale suplimentare în sumă de 19 002 767 RON cu titlu de TVA și, respectiv, de 5 374 404 RON cu titlu de majorări de întârziere. Ulterior, Agenția a emis două note prin care a efectuat rambursarea excedentului de TVA sub forma unei compensări, ceea ce a condus astfel la lichidarea acestor două obligații fiscale.

10      Întrucât contestațiile formulate de Steaua Română împotriva deciziei de impunere și a notelor de compensare au fost respinse, aceasta a formulat acțiuni în justiție la Curtea de Apel Ploiești, care a anulat decizia și notele menționate prin hotărârile din 4 decembrie 2008 și 14 octombrie 2009. Recursurile formulate de Agenție împotriva acestor hotărâri au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârile din 9 iunie 2009 și 13 mai 2010. În consecință, Agenția a fost obligată să restituie societății Steaua Română suma de 3 697 738 RON solicitată cu titlu principal.

11      Întemeindu‑se pe nelegalitatea notelor de compensare și a rambursării cu întârziere a sumei reprezentând TVA‑ul nelegal compensat, Steaua Română a solicitat de asemenea Agenției plata dobânzilor aferente acestei sume, calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea deconturilor de TVA și până la data restituirii efective a sumei menționate. Steaua Română a cifrat cuantumul acestor dobânzi la 1 793 972 RON.

12      Întrucât Agenția nu a dat curs acestei cereri în termenul prevăzut de legislația aplicabilă, Steaua Română a depus, în două rânduri, contestații prin care a solicitat plata unei sume totale de 1 793 972 RON cu titlu de dobânzi legale.

13      Întrucât această cerere a fost respinsă prin decizia Agenției din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București a anulat această decizie printr‑o hotărâre din 14 februarie 2011 și a obligat Agenția să plătească societății Steaua Română suma de 1 793 972 RON cu titlu de dobânzi legale până la 27 iulie 2009.

14      Împotriva acestei hotărâri, Agenția a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

15      În recursul său, Agenția a arătat, în special, că Curtea de Apel București a săvârșit o eroare de drept atunci când a obligat‑o la plata sumei de 1 739 972 RON cu titlu de dobânzi legale, dat fiind că legislația aplicabilă nu sancționează modul în care sunt soluționate cererile formulate de contribuabili, ci numai depășirea termenului de soluționare a acestor cereri. Or, deconturile de TVA, precum și celelalte cereri prezentate de Steaua Română ar fi fost examinate cu respectarea termenelor prevăzute. În consecință, nu ar fi datorate dobânzi de întârziere în ceea ce privește perioada în care notele de compensare erau în vigoare.

16      Steaua Română a invocat Hotărârea din 12 mai 2011, Enel Maritsa Iztok 3 (C‑107/10, Rep., p. I‑3873), arătând că, în acea hotărâre, Curtea a tranșat în mod expres interpretarea și aplicarea principiului neutralității TVA‑ului prin prisma respectării dreptului persoanelor la dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a excedentului de TVA. Steaua Română a solicitat, așadar, respingerea recursului ca nefondat, invocând, în esență, faptul că Agenția nu respectase termenele de rambursare a TVA‑ului.

17      În aceste condiții, considerându‑se obligată, ca instanță de recurs de ultim grad, să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dacă interpretarea prevederilor articolului 124 Cod procedură fiscală în sensul că statul nu datorează dobânzi pentru sumele solicitate prin deconturile de TVA pentru perioada cuprinsă între data compensării acestora și data anulării actelor de compensare prin hotărâri judecătorești, este contrară prevederilor articolului 183 din Directiva 2006/112 […]?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

18      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

19      Trebuie amintit, în această privință, că, deși articolul 183 din Directiva TVA nu prevede nici obligația de a plăti dobânzi de întârziere la excedentul de TVA care urmează a fi rambursat, nici data de la care asemenea dobânzi ar fi datorate, această împrejurare nu permite prin ea însăși să se concluzioneze că acest articol trebuie interpretat în sensul că modalitățile stabilite de statele membre în privința rambursării excedentului de TVA sunt scutite de orice control în raport cu dreptul Uniunii (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctele 27 și 28, precum și jurisprudența citată).

20      Astfel, deși punerea în aplicare a dreptului la rambursarea excedentului de TVA prevăzută la articolul 183 din Directiva TVA ține, în principiu, de autonomia procedurală a statelor membre, nu este mai puțin adevărat că această autonomie este încadrată de principiile echivalenței și efectivității (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 29).

21      Din jurisprudență rezultă, pe de altă parte, că anumite norme specifice pe care statele membre trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare dreptul la rambursarea excedentului de TVA decurg din articolul 183 din Directiva TVA, interpretat în lumina contextului și a principiilor generale care guvernează materia TVA‑ului. Astfel, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează pe cel care a fost deja aplicat bunurilor achiziționate și serviciilor primite în amonte de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii. Acest drept face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctele 30-32 și jurisprudența citată).

22      Acestea sunt considerațiile în lumina cărora Curtea a statuat deja că modalitățile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într‑un termen rezonabil (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 33).

23      Pentru aceleași motive, atunci când rambursarea în favoarea persoanei impozabile a excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

24      În această privință, din jurisprudența Curții reiese că un calcul al dobânzilor datorate de la buget care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA ar fi trebuit în mod normal să fie restituit conform Directivei TVA este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 51). Or, din decizia de trimitere reiese că, în cauza principală, legislația națională aplicabilă prevede în principiu calcularea de dobânzi de întârziere începând de la expirarea unui termen de 45 de zile stabilit pentru soluționarea deconturilor de TVA.

25      Pe de altă parte, trebuie să se constate că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță. În acest context, nu există vreo diferență pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluționări administrative cu depășirea termenelor prevăzute și cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

26      Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

27      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E..Taxa emisii poluante – analiza neutralitatii acesteia, raportat la perioada de aplicare a O.U.G. nr.1/2012, de suspendare a efectelor art.4 alin.(2) din Legea nr.9/2012.

ORDONANȚA CURȚII (Marea Cameră)

3 februarie 2014

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor – Neutralitatea taxei între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele similare care se află deja pe piața națională”

În cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (C‑97/13) și de Curtea de Apel București (C‑214/13) (România), prin deciziile din 15 noiembrie 2012 și din 13 martie 2013, primite de Curte la 27 februarie și la 23 aprilie 2013, în procedurile

Silvia Georgiana Câmpean

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș,

Administrației Fondului pentru Mediu (C‑97/13),

și

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria

împotriva

George Ciocoiu (C‑214/13)

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta și domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, E. Juhász și M. Safjan, președinți de cameră, domnii A. Rosas, G. Arestis și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnul D. Šváby, doamna M. Berger, domnul F. Biltgen și doamna K. Jürimäe, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Câmpean, de D. Târșia, avocat;

–        pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, de G. Pene și de A. Dogeanu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, în calitate de agent, asistat de V. Angelescu și de A. L. Crișan, consilieri;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal, de C. Barslev, de L. Keppenne și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererile de decizii preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Câmpean, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, respectiv, între Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, pe de o parte, și domnul Ciocoiu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Câmpean și domnul Ciocoiu au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr‑un alt stat membru decât România.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat n vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.

4        Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

 Dreptul român

5        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care intrase în vigoare la 1 iulie 2008, instituise o taxă pe poluare pentru vehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plăti această taxă lua naștere la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

6        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori, fiind în cele din urmă abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.

7        Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituise o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

8        În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti această taxă lua naștere, printre altele, la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

9        În temeiul articolul 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat.

10      Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea acesteia.

11      Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑97/13

12      Doamna Câmpean a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

13      În vederea înmatriculării menționate, doamna Câmpean a plătit, la 18 ianuarie 2012, suma de 2 737 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

14      La 21 februarie 2012, doamna Câmpean a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

15      În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Contravin reglementările Legii nr. 9/2012 dispozițiilor articolului l10 din TFUE[?] [S]e instituie într‑adevăr o măsură vădit discriminatorie?

2)      Articolul 110 TFUE poate fi interpretat ca opunându‑se reglementării statuate de Legea nr. 9/2012 (forma sa inițială), prin care s‑a instituit o taxă pentru emisii poluante pentru autovehicule, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională?”

 Cauza C‑214/13

16      Domnul Ciocoiu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 2004 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 4.

17      În vederea înmatriculării menționate, domnul Ciocoiu a plătit, la 18 mai 2012, suma de 4 240 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

18      La 9 iulie 2012, domnul Ciocoiu a introdus o acțiune împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria la Tribunalul Teleorman, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

19      Prin hotărârea din 6 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman a admis această acțiune. Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București. Aceasta a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se opune articolul 110 TFUE aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second‑hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii […], cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condițiile în care perceperea și plata aceleiași taxe, deși prevăzută printr‑un act normativ și în cazul autoturismelor de ocazie (second‑hand) de pe piața internă, similare ca vechime, stare tehnică și rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, au fost suspendate ulterior printr‑un act normativ cu putere de lege?”

20      Prin decizia președintelui Curții din 24 septembrie 2013, cauzele C‑97/13 și C‑214/13 au fost conexate.

21      Prin scrisori depuse la grefa Curții la 2 septembrie și la 1 octombrie 2013, guvernul român a cerut, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrunirea Curții în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebările preliminare

22      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

23      Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.

24      La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

25      În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

26      În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

27      La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

28      Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.

29      Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.

30      Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.

31      Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

32      Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna Câmpean a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

33      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

 Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe

34      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.

35      Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 32).

36      Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 33).

37      În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.

38      Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu, citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.

39      În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).

40      Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).

41      La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior Tatu și Nisipeanu. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

42      Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E. – Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, interpretare; invocarea abuzivă sau frauduloasă a dreptului de deducere

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

13 februarie 2014

„Fiscalitate – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată – Directiva 2006/112/CE – Deducerea taxei achitate în amonte – Servicii prestate – Control – Furnizor care nu dispune de mijloacele necesare – Noțiunea de fraudă fiscală – Obligația de a constata din oficiu existența fraudei fiscale – Cerința prestării în mod efectiv a serviciului – Obligația de a ține o contabilitate suficient de detaliată – Contencios – Interdicție pentru instanță de a califica din punct de vedere penal frauda și de a agrava situația reclamantului”

În cauza C‑18/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Administrativen sad Sofia‑grad (Bulgaria), prin decizia din 11 decembrie 2012, primită de Curte la 14 ianuarie 2013, în procedura

Maks Pen EOOD

împotriva

Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktikaSofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia,

CURTEA (Camera a șaptea),

compusă din domnul J. L. da Cruz Vilaça, președinte de cameră, domnii G. Arestis și J.-C. Bonichot (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktika” Sofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia, de A. Georgiev, în calitate de agent;

–        pentru guvernul bulgar, de E. Petranova și de D. Drambozova, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de K. Paraskevopoulou și de M. Vergou, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de C. Soulay și de D. Roussanov, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 63, a articolului 178 alineatul (1) litera (a), a articolului 226 alineatul (1) punctul 6, a articolului 242 și a articolului 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Maks Pen EOOD (denumită în continuare „Maks Pen”), pe de o parte, și Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktika” Sofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia (directorul Direcției „Contestații și urmărirea executării” – pentru orașul Sofia, din cadrul administrației centrale a Agenției Naționale a Veniturilor Bugetare), pe de altă parte, cu privire la un refuz de deducere, sub forma unui credit fiscal, a taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) aferente unor facturi emise de unii furnizori ai Maks Pen.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3        Potrivit articolului 62 din Directiva 2006/112:

„În sensul prezentei directive:

(1)    «fapt generator» înseamnă faptul prin care sunt realizate condițiile legale necesare pentru ca TVA[‑ul] să devină exigibil;

(2)    TVA[‑ul] devine «exigibil» atunci când autoritatea fiscală dobândește în temeiul legii, la un moment dat, dreptul de a solicita taxa de la persoana obligată la plata acesteia, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.”

4        Articolul 63 din această directivă prevede:

„Faptul generator intervine și TVA[‑ul] devine exigibil atunci când sunt livrate bunurile sau sunt prestate serviciile.”

5        Articolul 167 din directiva menționată prevede:

„Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.”

6        Articolul 168 din aceeași directivă prevede:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:

(a)    TVA[‑ul] datorat sau achitat în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă;

[…]”

7        Potrivit articolului 178 din Directiva 2006/112:

„Pentru exercitarea dreptului de deducere, o persoană impozabilă este necesar să îndeplinească următoarele condiții:

(a)    pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (a), în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, aceasta are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu articolele 220-236 și cu articolele 238, 239 și 240;

[…]”

8        Articolul 220 punctul 1 din Directiva 2006/112, care face parte din capitolul 3, intitulat „Facturare” din titlul XI din această directivă, prevede că orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terț, în numele său și în contul său, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe care le‑a efectuat către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă.

9        Articolul 226 din Directiva 2006/112 enumeră singurele detalii care, fără a aduce atingere dispozițiilor speciale prevăzute de aceasta, trebuie menționate în scopuri de TVA pe facturile emise în temeiul articolelor 220 și 221 din această directivă.

10      Articolul 242 din directiva menționată are următorul cuprins:

„Fiecare persoană impozabilă ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA[‑ului] și controlarea aplicării TVA[‑ului] de către autoritățile fiscale.”

11      Articolul 273 din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA[‑ului] și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și al operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.

Opțiunea prevăzută la primul paragraf nu poate fi considerată ca bază de plecare pentru a impune obligații de facturare suplimentare față de cele stabilite la capitolul 3.”

Dreptul bulgar

12      Conform articolului 70 alineatul 5 din Legea privind taxa pe valoarea adăugată (Zakon za danak varhu dobavenata stoynost, denumită în continuare „Legea privind TVA‑ul”), TVA‑ul facturat fără a fi datorat nu poate fi dedus.

13      Articolul 12 din Regulamentul de aplicare a Legii privind TVA‑ul, intitulat „Data la care intervine faptul generator în cazul unei livrări de bunuri sau al unei prestări de servicii”, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul 1:

„[…] serviciul se consideră prestat în sensul legii atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din acesta conform legii privind contabilitatea și standardelor de contabilitate aplicabile.”

14      Potrivit articolului 160 alineatele 1, 2 și 5 din Codul de procedură în domeniul fiscal și al asigurărilor sociale (Danachno‑osiguritelen protsesualen kodeks):

„1.      Instanța se pronunță cu privire la fondul cauzei și poate anula în tot sau în parte decizia de rectificare, să o modifice sau să respingă acțiunea.

2.      Instanța apreciază conformitatea cu legea și temeinicia deciziei de rectificare verificând dacă aceasta a fost emisă de un serviciu competent și în forma impusă de lege, cu respectarea dispozițiilor de formă și de fond.

[…]

5.      O decizie de rectificare nu poate fi modificată pe cheltuiala reclamantului prin decizie judiciară.”

15      Articolul 17 alineatul 1 din Codul de procedură civilă (Grazhdanskiya protsesualen kodeks) prevede:

„Instanța se pronunță asupra tuturor aspectelor pertinente pentru soluționarea litigiului, cu excepția aspectului dacă a fost săvârșită o infracțiune.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

16      Maks Pen este o societate de drept bulgar care are drept obiect de activitate comerțul cu ridicata de obiecte de birotică și de materiale de publicitate.

17      Aceasta a făcut obiectul unui control fiscal pentru perioada de impunere cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 30 aprilie 2009, care a determinat administrația fiscală să își pună întrebări cu privire la temeinicia deducerii TVA‑ului operate cu privire la taxa menționată pe facturile a șapte dintre furnizorii acesteia.

18      Pentru unii dintre furnizori înșiși sau pentru subcontractanții lor, informațiile care le‑au fost solicitate în cursul acestui control nu au permis stabilirea faptului că aceștia dispuneau de mijloacele necesare pentru a asigura prestarea serviciilor facturate. Considerând fie că realitatea executării operațiunilor de către unii subcontractanți nu era dovedită, fie că acestea nu fuseseră realizate de prestatorii menționați pe facturi, administrația fiscală a emis o decizie de rectificare care pune în discuție deductibilitatea TVA‑ului care figura în facturile acestor șapte întreprinderi.

19      Maks Pen a contestat această decizie de rectificare în fața Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia, ulterior, în fața instanței de trimitere, invocând faptul că deținea facturi și documente contractuale corecte, că aceste facturi fuseseră plătite prin bancă, că erau înregistrate în documentele contabile ale furnizorilor, că aceștia declaraseră TVA‑ul aferent facturilor menționate, că făcuse astfel dovada realității prestării serviciilor în cauză și că, de altfel, nu se contesta că realizase ea însăși livrările subsecvente acestor prestații.

20      Administrația fiscală a arătat că deținerea de facturi corecte nu era suficientă pentru a justifica dreptul de deducere, în condițiile în care în special documentele cu caracter privat prezentate în susținerea facturilor de furnizorii în cauză nu aveau o dată credibilă și nu aveau nicio forță probantă, iar subcontractanții nu declaraseră lucrătorii pe care îi folosiseră, nici prestările de servicii executate. În fața instanței de trimitere, administrația fiscală a prezentat elemente noi, pe de o parte, contestând validitatea semnăturilor reprezentanților a doi furnizori și, pe de altă parte, subliniind că unul dintre ei nu înregistrase în documentele sale contabile, nici în declarațiile sale fiscale facturile unuia dintre subcontractanții pe care i‑ar fi folosit. Deși administrația fiscală a recunoscut că serviciile facturate fuseseră furnizate către Maks Pen, acestea nu ar fi fost totuși furnizate de prestatorii care figurau în aceste facturi.

21      În aceste condiții, Administrativen sad Sofia‑grad a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Conform dreptului Uniunii, împrejurările de fapt – că furnizorul menționat pe factură sau subcontractantul acestuia nu dispune de personal, de mijloacele fixe și de activele necesare pentru prestarea serviciului, că costurile pentru prestarea efectivă a serviciului nu au fost documentate și nici nu au fost înscrise în registrele contabile ale furnizorului, precum și că au fost prezentate documente false privind calitatea persoanelor emitente care au semnat în numele furnizorului documentele redactate sub forma unui contract și a unui proces‑verbal de predare‑primire, care constituie un mijloc de probă pentru contraprestația datorată și pentru prestarea serviciului pentru care a fost emisă o factură cu TVA și pentru care a fost exercitat dreptul de deducere – trebuie interpretate, cu privire la dreptul de deducere, în sensul că se referă la «evaziune fiscală»?

2)      Din obligația instanței – astfel cum rezultă aceasta din dreptul Uniunii și din jurisprudența Curții […] – de a refuza dreptul de deducere în caz de evaziune fiscală, rezultă implicit și obligația instanțelor naționale de a constata din oficiu în anumite împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal existența unui caz de evaziune fiscală, prin faptul că – având în vedere obligația, prevăzută de dreptul național, a instanței naționale de a soluționa litigiul din cauza cu care a fost sesizată, precum și interdicția de a agrava situația reclamantului, cât și obligația de a respecta principiile dreptului la o cale de atac efectivă și securității juridice și de a aplica din oficiu dispozițiile legale relevante – apreciază pentru prima dată noile motive și argumente invocate în momentul în care este sesizată, apreciază toate probele, printre care și acelea referitoare la operațiunile fictive, documente false și documente cu conținut incorect?

3)      În ceea ce privește obligația instanței de a refuza dreptul de deducere a TVA‑ului în caz de evaziune fiscală, din articolul 178 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2006/112 […] rezultă că pentru a putea exercita dreptul de deducere este necesar ca serviciul să fi fost prestat efectiv de prestatorul menționat pe factură sau de subcontractantul acestuia?

4)      Cerința prevăzută la articolul 242 din Directiva 2006/112 […] de a ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite controlarea dreptului de deducere trebuie înțeleasă în sensul că trebuie respectată și legislația națională corespunzătoare a statului membru care impune conformitatea cu standardele internaționale de contabilitate din dreptul Uniunii sau reprezintă o cerință simplă care vizează numai înscrierea în evidența contabilă a documentelor prevăzute de această directivă cu privire la întocmirea facturii TVA: facturi, declarații privind TVA‑ul și declarații recapitulative?

În cazul în care a doua interpretare este cea corectă, trebuie să se răspundă și la următoarea întrebare:

În ceea ce privește cerința prevăzută la articolul 226 alineatul (1) punctul (6) din Directiva 2006/112 […], conform căruia facturile trebuie să cuprindă «cantitatea și natura serviciilor prestate», rezultă că, în cazul prestărilor de servicii, facturile sau documentele emise în legătură cu acestea trebuie să cuprindă detalii cu privire la prestarea efectivă a serviciului, și anume împrejurări obiective care să poată fi verificate, care constituie probe atât în sensul că serviciul a fost efectiv prestat, cât și că a fost prestat de furnizorul menționat pe factură?

5)      Articolul 242 din Directiva 2006/112 […], care prevede cerința de a ține o contabilitate detaliată pentru a permite controlarea dreptului de deducere, coroborat cu articolele 63 și 273 din această directivă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale conform căreia un serviciu se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din acesta conform legislației privind întocmirea facturii care prevede conformitatea cu standardele internaționale de contabilitate din dreptul Uniunii și cu principiul probei contabile a operațiunilor comerciale, al priorității conținutului înaintea formei, precum și al comparabilității dintre venituri și costuri?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a treia întrebare

22      Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă TVA‑ul care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea efectivă a serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile și că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă.

23      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii (a se vedea Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C‑285/11, punctul 25 și jurisprudența citată).

24      În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 26 și jurisprudența citată).

25      Pe de altă parte, din textul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 rezultă că pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată). Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, beneficiul deducerii nu poate fi refuzat, în principiu.

26      În aceste condiții, trebuie amintit că lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112. În această privință, Curtea a statuat că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii. În consecință, autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctele 35-37 și jurisprudența citată).

27      Dacă această regulă se aplică atunci când o fraudă fiscală este săvârșită de chiar persoana impozabilă, atunci se aplică și când o persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicată într‑o fraudă privind TVA‑ul. Așadar, în scopul Directivei 2006/112, aceasta trebuie să fie considerată ca participant la această fraudă, indiferent dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxabile efectuate de aceasta în aval (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctele 38 și 39, precum și jurisprudența citată).

28      Astfel, dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i‑au fost livrate bunurile sau i‑au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii a participat la o operațiune implicată într‑o fraudă privind TVA‑ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 40 și jurisprudența citată).

29      Întrucât refuzul dreptului de deducere constituie o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităților fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale că elementele obiective la care se face referire la punctul anterior din prezenta hotărâre sunt întrunite. Revine în continuare instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale implicate au stabilit existența unor astfel de elemente obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, citată anterior, punctele 43 și 44).

30      În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea nu este competentă să verifice și nici să aprecieze împrejurările de fapt referitoare la cauza principală. Prin urmare, în cauza principală, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din această cauză pentru a stabili, având în vedere elementele furnizate de autoritățile fiscale, dacă Maks Pen știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă săvârșită de furnizorii săi.

31      În această privință, numai împrejurarea că, în cauza principală, serviciul prestat societății Maks Pen nu ar fi fost prestat efectiv de furnizorul menționat pe facturi sau de subcontractantul acestuia, în special pentru că aceștia din urmă nu ar dispune de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, pentru că costurile pentru prestarea efectivă a serviciului nu ar fi fost înscrise în registrele lor contabile sau pentru că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, nu ar fi suficientă, prin ea însăși, să excludă dreptul de deducere de care s‑a prevalat Maks Pen.

32      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima și la a treia întrebare că Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă TVA‑ul care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

Cu privire la a doua întrebare

33      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii impune ca aceasta să controleze din oficiu, în împrejurări precum cele din cauza principală, existența unui caz de fraudă fiscală, în temeiul unor fapte noi invocate pentru prima dată în fața sa de autoritățile fiscale și al oricărui element de probă, chiar în condițiile în care, printr‑o asemenea analiză, ar încălca obligații care reies pentru aceasta din dreptul național aplicabil.

34      Astfel cum s‑a amintit la punctul 26 din prezenta hotărâre, dreptul Uniunii impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Pe de altă parte, chiar dacă dreptul Uniunii nu ar fi invocat de părți, instanța națională trebuie să opună din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă obligatorie de drept al Uniunii atunci când, în temeiul dreptului național, instanțele naționale au obligația sau posibilitatea să le invoce în temeiul unei norme juridice naționale obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 45 și jurisprudența citată).

35      În consecință, dacă, astfel cum precizează instanța de trimitere însăși la punctul 72 din cererea sa de decizie preliminară, reiese din articolul 160 alineatul 2 din Codul de procedură în domeniul fiscal și al asigurărilor sociale că aceasta este obligată să precizeze dacă există un caz de fraudă fiscală atunci când examinează din oficiu conformitatea cu dreptul național a deciziei de rectificare prin care se contestă deducerea TVA‑ului operată de persoana impozabilă, aceasta trebuie să opună de asemenea din oficiu cerința dreptului Uniunii amintită la punctul anterior din prezenta hotărâre, în conformitate cu obiectivul Directivei 2006/112 de luptă împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri.

36      În această privință, trebuie să se amintească faptul că revine instanței naționale sarcina să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității directivei respective, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ea să facă tot ce ține de competența sa, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 111). Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina să verifice dacă normele dreptului național pe care le invocă și care, în opinia acesteia, ar putea să se opună cerințelor dreptului Uniunii pot fi interpretate în conformitate cu obiectivul de luptă împotriva fraudei fiscale pe care se întemeiază aceste cerințe.

37      În acest sens, este adevărat, desigur, că dreptul Uniunii nu poate obliga instanța națională să aplice din oficiu o dispoziție a acestuia atunci când o astfel de aplicare ar avea drept consecință înlăturarea principiului, înscris în dreptul procedural național al acesteia, al interzicerii reformatio in peius (Hotărârea din 25 noiembrie 2008, Heemskerk și Schaap, C‑455/06, Rep., p. I‑8763, punctul 46). Cu toate acestea, nu rezultă, în orice caz, că, într‑un litigiu precum litigiul principal, care privește de la început dreptul de deducere a TVA‑ului care figurează pe un anumit număr de facturi determinate, o astfel de interdicție se poate aplica prezentării de către administrația fiscală în cursul procedurii jurisdicționale de elemente noi care, având în vedere că se referă la aceleași facturi, nu pot fi privite ca agravând situația persoanei impozabile care se prevalează de acest drept de deducere.

38      Pe de altă parte, chiar dacă o normă de drept național ar califica frauda fiscală drept infracțiune penală, iar această calificare ar reveni numai instanței penale, nu rezultă că o astfel de normă s‑ar opune ca instanța însărcinată să aprecieze legalitatea unei decizii de rectificare prin care se contestă deducerea TVA‑ului operată de o persoană impozabilă să se poată întemeia pe elementele obiective prezentate de administrația fiscală pentru a stabili existența, în speță, a unei fraude, în condițiile în care, potrivit unei alte dispoziții a dreptului național, precum articolul 70 alineatul 5 din Legea privind TVA‑ul, TVA‑ul „facturat fără a fi datorat” nu poate fi dedus.

39      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că, atunci când instanțele naționale au obligația sau posibilitatea să opună din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă obligatorie de drept național, acestea trebuie să o facă în temeiul unei norme obligatorii de drept al Uniunii, precum cea care impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere a TVA‑ului dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Revine acestor instanțe, în aprecierea caracterului fraudulos sau abuziv al invocării acestui drept de deducere, sarcina să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Directivei 2006/112, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ele să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea.

Cu privire la a patra și la a cincea întrebare

40      Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit articolului 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA‑ului și controlarea aplicării TVA‑ului de către autoritățile fiscale, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, inclusiv o dispoziție națională conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

41      Trebuie amintit că, în cadrul sistemului comun de TVA, statele membre sunt obligate să asigure respectarea obligațiilor care incumbă persoanelor impozabile și beneficiază în această privință de o anumită latitudine, în special în legătură cu modul de utilizare a mijloacelor de care dispun. Printre aceste obligații, articolul 242 din Directiva 2006/112 prevede, în special, că fiecare persoană impozabilă ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA‑ului și controlarea aplicării TVA‑ului de către autoritățile fiscale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak, Orłowski, C‑188/09, Rep., p. I‑7639, punctele 22 și 23).

42      Pe de altă parte, în temeiul articolului 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA‑ului și pentru a preveni evaziunea. Nici această opțiune, care poate fi exercitată numai sub rezerva de a nu afecta comerțul între statele membre, nu poate, astfel cum stabilește al doilea paragraf al aceluiași articol, să fie considerată ca bază de plecare pentru a impune obligații suplimentare față de cele stabilite în directiva menționată.

43      În plus, opțiunea menționată nu poate autoriza statele membre să adopte măsuri care depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării corecte a taxei și prevenirea evaziunii (Hotărârea Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak, Orłowski, citată anterior, punctul 26).

44      Cu condiția să respecte aceste limite, dreptul Uniunii ne se opune unor norme naționale de contabilitate suplimentare care ar fi stabilite prin referire la standardele internaționale de contabilitate aplicabile în Uniune în condițiile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate (JO L 243, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 125).

45      În ceea ce privește aspectul dacă aceste norme naționale de contabilitate pot prevedea că serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă, este necesar să se constate că această normă ar avea drept efect de a face ca TVA‑ul să fie exigibil pentru o asemenea prestare numai din momentul în care costurile suportate de furnizor sau de subcontractantul său au fost înregistrate în contabilitatea acestor operatori.

46      Or, trebuie amintit că, potrivit articolului 167 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa devine exigibilă și că, potrivit articolului 63 din această directivă, TVA‑ul devine exigibil atunci când sunt prestate serviciile. În consecință și sub rezerva situațiilor specifice prevăzute la articolele 64 și 65 din directiva menționată, care nu sunt în discuție în cauza principală, momentul în care taxa devine exigibilă și, așadar, deductibilă pentru persoana impozabilă nu poate fi determinat, în general, prin îndeplinirea unor formalități precum înscrierea în contabilitatea furnizorilor a costurilor pe care le‑au suportat pentru prestarea serviciilor lor.

47      De altfel, o eventuală neîndeplinire de către prestatorul de servicii a anumitor cerințe de natură contabilă nu poate repune în discuție dreptul de deducere al destinatarului serviciilor prestate în ceea ce privește TVA‑ul achitat pentru acestea, atunci când facturile referitoare la serviciile prestate conțin toate informațiile impuse de articolul 226 din Directiva 2006/112 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2012, Tóth, C‑324/11, punctul 32).

48      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare că Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit articolului 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA‑ului și controlarea aplicării TVA‑ului de către autoritățile fiscale, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză, în limitele prevăzute la articolul 273 din această directivă, să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, cu condiția ca măsurile adoptate în acest sens să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii. În această privință, Directiva 2006/112 se opune unei dispoziții naționale conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

1)      Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă taxa pe valoarea adăugată care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

2)      Atunci când instanțele naționale au obligația sau posibilitatea să opună din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă obligatorie de drept național, acestea trebuie să o facă în temeiul unei norme obligatorii de drept al Uniunii, precum cea care impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Revine acestor instanțe, în aprecierea caracterului fraudulos sau abuziv al invocării acestui drept de deducere, sarcina să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Directivei 2006/112, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ele să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea.

3)      Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit articolului 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea taxei pe valoarea adăugată și controlarea aplicării taxei pe valoarea adăugată de către autoritățile fiscale, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză, în limitele prevăzute la articolul 273 din aceeași directivă, să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, cu condiția ca măsurile adoptate în acest sens să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii. În această privință, Directiva 2006/112 se opune unei dispoziții naționale conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

Semnături

Sursa: C.J.U.E.


* Limba de procedură: bulgara.

C.J.U.E. – Compatibilitatea cu art.49 TFUE a unei legislaţii naţionale care impune drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

13 februarie 2014

„Libertatea de stabilire – Sănătate publică – Articolul 49 TFUE – Farmacii – Aprovizionarea adecvată a populației cu medicamente – Autorizație de înființare – Repartizarea teritorială a farmaciilor – Instituirea unor limite întemeiate în principal pe un criteriu demografic – Distanța minimă dintre farmacii”

În cauza C‑367/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Oberösterreich (Austria), prin decizia din 24 iulie 2012, primită de Curte la 1 august 2012, în procedura inițiată de

Susanne Sokoll‑Seebacher,

cu participarea:

Agnes Hemetsberger, succesoare în drepturi a Susannei Zehetner,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, domnii M. Safjan și J. Malenovský (raportor), doamna A. Prechal și domnul S. Rodin, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Sokoll‑Seebacher, de E. Berchtold‑Ostermann, Rechtsanwältin;

–        pentru doamna Hemetsberger, de C. Schneider, Rechtsanwalt;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de T. Müller, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de A. P. Antunes, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de G. Braun și de I. Rogalski, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 TFUE, precum și a articolelor 16 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri inițiate de doamna Sokoll‑Seebacher cu privire la deschiderea unei noi farmacii pe teritoriul comunei Pinsdorf, situată în landul Austria Superioară.

Cadrul juridic austriac

3        Articolul 10 din Legea privind farmaciile (Apothekengesetz), astfel cum a fost modificată prin legea publicată în BGBl. I, 41/2006 (denumită în continuare „ApG”), prevede:

„(1)      Autorizația de creare a unei farmacii se acordă atunci când:

1.      un medic este deja stabilit în mod permanent în comuna în care are sediul farmacia și

2.      există necesitatea creării unei noi farmacii.

(2)      Nu există această necesitate atunci când:

1.      la data introducerii cererii există deja pe teritoriul comunei de la locul preconizat al exploatării o farmacie de cabinet, iar mai puțin de două posturi de medici care au încheiat un contract cu casa de asigurări de sănătate […] (norme întregi) sunt ocupate de medici generaliști sau

2.      distanța dintre locul preconizat al exploatării noii farmacii care urmează să fie înființată și locul exploatării celei mai apropiate farmacii existente este sub 500 de metri sau

3.      ca urmare a acestei înființări, numărul persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna din locul de exploatare al uneia dintre farmaciile existente în împrejurimi se reduce la sub 5 500.

(3)      Necesitatea în sensul alineatului 2 punctul 1 de mai sus nu există nici când, la data introducerii cererii, există, pe teritoriul comunei de la locul preconizat al exploatării farmaciei,

1.      o farmacie de cabinet și

2.      un cabinet de grup care a încheiat un contract cu casa de asigurări de sănătate […]

[…]

(4)      Persoanele care urmează să fie aprovizionate, în sensul alineatului 2 punctul 3 de mai sus, sunt locuitorii permanenți dintr‑un perimetru de maximum 4 kilometri, pe drum, de la locul exploatării farmaciei existente și care, ca urmare a condițiilor locale, vor trebui întotdeauna să se aprovizioneze de la aceasta din urmă.

(5)      Atunci când numărul locuitorilor permanenți astfel cum sunt definiți la alineatul 4 de mai sus este de maximum 5 500, trebuie să se țină seama, cu ocazia verificării existenței unei necesități, de persoanele care trebuie aprovizionate ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea, utilizează servicii sau mijloace de transport în această zonă.

(6)      Distanța vizată la alineatul 2 punctul 2 de mai sus poate în mod excepțional să nu fie respectată atunci când particularități locale impun aceasta în mod presant în interesul unei bune aprovizionări a populației cu medicamente.

(7)       În vederea înființării unei noi farmacii este necesară o expertiză efectuată de ordinul austriac al farmaciștilor cu privire la aspectul necesității. […]

[…]”

4        Articolul 47 alineatul 2 din ApG, referitor la „termenul de excludere”, prevede:

„O cerere de autorizare a unui candidat trebuie respinsă de autoritățile administrative ale unității teritoriale fără continuarea procedurii și în cazul în care o cerere anterioară a unui alt candidat în vederea creării unei noi farmacii în același loc a fost respinsă pentru motivul absenței uneia dintre condițiile materiale prevăzute la articolul 10, au trecut mai puțin de doi ani de la notificarea ultimei decizii pronunțate în această cauză și nu a existat o modificare substanțială a condițiilor locale care au motivat prima decizie. […]”

Litigiul principal și întrebările preliminare

5        Prin decizia din 29 decembrie 2011, prefectul din Gmunden (Bezirkshauptmann von Gmunden) a respins cererea doamnei Sokoll‑Seebacher prin care aceasta urmărea obținerea autorizației de înființare a unei farmacii pe teritoriul comunei Pinsdorf pentru motivul că nu exista o necesitate în sensul articolului 10 din ApG.

6        Acest refuz se întemeia pe un raport de expertiză al ordinului austriac al farmaciștilor din 12 aprilie 2011, precum și pe observațiile complementare acestui raport, din 25 octombrie 2011. Potrivit acestor documente, înființarea unei noi farmacii ar fi condus la scăderea potențialului de aprovizionare al farmaciei exploatate de doamna Zehetner, stabilită pe teritoriul comunei Altmünster, vecină cu Pinsdorf, semnificativ sub pragul de 5 500 de persoane, clientela acesteia reducându‑se la 1 513 persoane.

7        Doamna Sokoll‑Seebacher a contestat această decizie, arătând că, în observațiile complementare raportului de expertiză, ordinul austriac al farmaciștilor a ținut seama de o conexiune rutieră directă existentă între comunele vecine Pinsdorf și Altmünster, la care, potrivit planului de infrastructură al societății de cale ferată austriece, se va renunța. Or, potrivit doamnei Sokoll‑Seebacher, această împrejurare ar fi trebuit să fie luată în considerare. În plus, ar fi trebuit de asemenea să se ia în considerare faptul că, atunci când doamna Zehetner a înființat farmacia, era perfect conștientă de faptul că nu urma să aibă niciodată un număr de 5 500 de persoane de aprovizionat.

8        În aceste condiții, Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Oberösterreich a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Principiul legalității prevăzut la articolul 16 din cartă și/sau obligația de transparență prevăzută la articolul 49 TFUE se opun unei norme naționale precum dispoziția de la articolul 10 alineatul 2 punctul 3 din ApG, în discuție în [litigiul] principal, care nu reglementează criteriul necesității înființării unei farmacii publice în mod direct, nici măcar în ceea ce privește caracteristicile esențiale, ci lasă concretizarea aspectelor relevante ale conținutului acestuia în seama jurisprudenței naționale, întrucât astfel nu este exclus faptul ca unii candidați naționali interesați, precum și ansamblul acestora să dobândească un avantaj concurențial semnificativ în raport cu resortisanții altor state membre?

2)      În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: articolul 49 TFUE se opune unei norme naționale precum cea de la articolul 10 alineatul 2 punctul 3 din ApG, care stabilește în ceea ce privește criteriul esențial de examinare a necesității înființării unei farmacii o limită fixă de 5 500 de persoane, fără ca legea să prevadă o posibilitate de derogare de la această normă de bază, întrucât astfel, de facto, nu este garantată (în mod automat) atingerea coerentă a obiectivelor în sensul [Hotărârii Curții din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C‑570/07 și C‑571/07, Rep., p. I‑4629], punctele 98-101?

3)      În cazul în care și răspunsul la a doua întrebare este unul negativ: articolul 49 TFUE și/sau articolul 47 din cartă se opun unei norme precum cea de la articolul 10 alineatul 2 punctul 3 din ApG, din care, în temeiul jurisprudenței instanțelor supreme naționale cu privire la problema examinării necesității înființării unei farmacii, rezultă și alte criterii detaliate – precum prioritatea temporală a cererii, efectul de blocare pe care procedura în curs îl are asupra cererilor ulterioare, o perioadă de interdicție de doi ani în cazul respingerii cererii, criterii pentru stabilirea «locuitorilor permanenți», pe de o parte, și a «clienților în tranzit», pe de altă parte, precum și pentru separarea numărului de potențiali clienți în cazul în care perimetrele de 4 kilometri a două sau mai multe farmacii se intersectează etc. –, întrucât astfel nu se permite ca regulă generală aplicarea previzibilă și predictibilă a acestei prevederi într‑un termen corespunzător, iar pentru acest motiv (a se vedea Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctele 98-101 și 114-125) se poate constata inexistența caracterului adecvat al acesteia în ceea ce privește necesitatea coerenței atingerii obiectivelor și/sau neasigurarea de facto a unui serviciu farmaceutic adecvat și/sau tendința de discriminare între candidații naționali interesați sau între aceștia și persoanele interesate din alte state membre?”

Cu privire la admisibilitate

9        În primul rând, doamna Zehetner și guvernul austriac au contestat admisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul că litigiul principal nu cuprinde elemente transfrontaliere și privește o situație pur internă.

10      În această privință, trebuie amintit că, deși o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal – care este aplicabilă fără deosebire resortisanților austrieci și resortisanților altor state membre – nu poate intra, în general, sub incidența dispozițiilor referitoare la libertățile fundamentale garantate de Tratatul FUE decât în măsura în care aceasta se aplică unor situații care au legătură cu schimburile comerciale dintre statele membre, nu poate fi nicidecum exclus ca resortisanți stabiliți în alte state membre decât Republica Austria să fi fost sau să fie interesați să exploateze farmacii în acest din urmă stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2013, Venturini și alții, C‑159/12-C‑161/12, punctul 25 și jurisprudența citată).

11      Or, deși rezultă, desigur, din dosarul aflat la dispoziția Curții că reclamanta din litigiul principal are cetățenie austriacă și că toate elementele de fapt din litigiul principal sunt limitate la interiorul unui singur stat membru, respectiv Republica Austria, reglementarea în discuție în litigiul principal poate produce totuși efecte care nu se limitează la acest stat membru.

12      În plus, chiar într‑o situație pur internă, precum cea în discuție în litigiul principal, în care toate elementele erau limitate la interiorul unui singur stat membru, un răspuns poate fi totuși util instanței de trimitere, în special în cazul în care dreptul național i‑ar impune să acorde unui resortisant național aceleași drepturi precum cele conferite în aceeași situație de dreptul Uniunii unui resortisant al altui stat membru (Hotărârea Venturini și alții, citată anterior, punctul 28 și jurisprudența citată).

13      Această primă excepție de inadmisibilitate trebuie, în consecință, respinsă.

14      În al doilea rând, doamna Zehetner, fără a invoca expres o excepție de inadmisibilitate în această privință, manifestă dubii privind aspectul dacă cererea de decizie preliminară expune într‑o măsură adecvată legătura dintre dispozițiile de drept al Uniunii invocate și legislația națională aplicabilă în litigiul principal. Astfel, această cerere de decizie preliminară ar fi greu inteligibilă întrucât nu ar prezenta dreptul pozitiv austriac decât într‑un mod sumar.

15      În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care sunt incluse întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (a se vedea în special Hotărârea din 17 februarie 2005, Viacom Outdoor, C‑134/03, Rec., p. I‑1167, punctul 22, Hotărârea din 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, Rec., p. I‑10423, punctul 45, precum și Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa, C‑284/12, punctul 20).

16      Curtea a insistat de asemenea asupra importanței menționării de către instanța de trimitere a motivelor exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. Astfel, aceasta din urmă a statuat că este absolut necesar ca instanța națională să dea un minim de explicații privind motivele alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită și legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă în litigiul care i‑a fost prezentat (a se vedea în special Hotărârea din 21 ianuarie 2003, Bacardi‑Martini și Cellier des Dauphins, C‑318/00, Rec., p. I‑905, punctul 43, precum și Hotărârea ABNA și alții, citată anterior, punctul 46).

17      În speță, prezentarea, în decizia de trimitere, a situației de fapt din litigiul principal și a descrierii dreptului național aplicabil au permis reclamantei din litigiul principal și guvernelor statelor membre să prezinte observații scrise privind întrebările adresate. Pe de altă parte, decizia menționată expune dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere și explică suficient legătura dintre acestea și legislația națională aplicabilă în cadrul litigiului principal.

18      În aceste condiții, cererea de decizie preliminară trebuie considerată admisibilă.

Cu privire la fond

Cu privire la prima și la a doua întrebare

19      Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 16 din cartă și/sau articolul 49 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care, potrivit instanței menționate, această legislație nu stabilește criterii suficient de precise în vederea verificării existenței unei necesități de aprovizionare cu medicamente pentru înființarea unei noi farmacii, și, în ipoteza unui răspuns negativ, dacă acest articol 49 TFUE, în special cerința coerenței în urmărirea obiectivului vizat, se opune unei astfel de legislații în măsura în care stabilește drept criteriu esențial de verificare a unei astfel de existențe o limită fixă care nu poate face obiectul unei derogări în ceea ce privește numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”.

20      În primul rând, trebuie arătat că instanța de trimitere ridică problema interpretării nu numai a articolului 49 TFUE, privind libertatea de stabilire, ci și a articolului 16 din cartă, care prevede libertatea de a desfășura o activitate comercială.

21      Or, articolul 16 menționat prevede că „[l]ibertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale”. Astfel, în scopul de a determina domeniul de aplicare al libertății de a desfășura o activitate comercială, acest articol din cartă face trimitere în special la dreptul Uniunii.

22      Această trimitere trebuie interpretată în sensul că articolul 16 din cartă se referă, între altele, la articolul 49 TFUE, care garantează exercitarea libertății fundamentale de stabilire.

23      În aceste condiții și dat fiind că întrebările adresate nu vizează decât libertatea de stabilire, trebuie să se aprecieze reglementarea națională în discuție în litigiul principal exclusiv din perspectiva articolului 49 TFUE.

24      Trebuie amintit în al doilea rând că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, ca un stat membru să adopte un sistem de autorizare prealabilă pentru instalarea unor noi furnizori de asistență medicală, precum farmaciile, atunci când un astfel de sistem se dovedește indispensabil pentru acoperirea unor eventuale lacune în privința accesului la prestații sanitare și pentru evitarea înființării unor structuri redundante, astfel încât să se asigure o asistență sanitară adaptată nevoilor populației, care acoperă întregul teritoriu și ține seama de regiunile izolate din punct de vedere geografic sau dezavantajate în vreun alt mod (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctele 70 și 71 și jurisprudența citată).

25      Curtea a statuat astfel că o reglementare națională care se întemeiază pe anumite criterii aplicabile emiterii autorizațiilor de stabilire a noilor farmacii este de natură, în principiu, să atingă obiectivul referitor la asigurarea unei aprovizionări sigure și de calitate a populației cu medicamente (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 94, Ordonanța din 17 decembrie 2010, Polisseni, C‑217/09, punctul 25, și Ordonanța din 29 septembrie 2011, Grisoli, C‑315/08, punctul 31).

26      Curtea a statuat de asemenea că trebuie să se țină seama de faptul că sănătatea și viața persoanelor ocupă primul loc printre bunurile și interesele protejate de tratat și că revine statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care intenționează să asigure protecția sănătății publice, precum și cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins. Întrucât nivelul menționat poate varia de la un stat membru la altul, este necesar să se recunoască statelor membre o marjă de apreciere (Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 44 și jurisprudența citată).

27      În special, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că un regim de autorizare administrativă prealabilă nu poate legitima un comportament discreționar din partea autorităților naționale, de natură să priveze de efectul lor util dispozițiile de drept al Uniunii, în special pe cele referitoare la o libertate fundamentală precum libertatea de stabilire. Așadar, pentru ca regimul autorizației administrative prealabile să se justifice chiar și atunci când derogă de la o astfel de libertate fundamentală, acesta trebuie să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat, care să asigure că regimul respectiv poate să circumscrie suficient exercitarea puterii de apreciere a autorităților naționale (Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C‑169/07, Rep., p. I‑1721, punctul 64 și jurisprudența citată).

28      În cauza principală, trebuie arătat că legislația națională în cauză condiționează emiterea unei autorizații de înființare a unei noi farmacii de existența unei „necesități” a cărei existență se prezumă, cu excepția cazurilor când cel puțin una dintre diferitele împrejurări concrete precizate de această legislație se opune.

29      În special, potrivit legislației menționate, sunt luate în considerare, în scopul determinării lipsei necesității de a se înființa o nouă farmacie, numărul prestatorilor de servicii medicale prezenți în zona vizată la data introducerii cererii, distanța dintre farmacia care urmează să se înființeze și cea mai apropiată care există deja, precum și numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” de una dintre farmaciile existente. Acest număr se determină în raport cu un perimetru calculat pornind de la locul unde este amplasată farmacia existentă și cuprinde, în principal, totalitatea locuitorilor permanenți din zona astfel determinată și, secundar, totalitatea persoanelor care au anumite legături cu această zonă, care sunt la rândul lor precizate în această legislație.

30      Dintre aceste criterii, cele privind numărul prestatorilor de servicii medicale sau cel al locuitorilor permanenți din diferite zone sau privind distanța dintre farmacii constituie date obiective care, în principiu, nu sunt de natură să dea naștere unor dificultăți de interpretare sau de apreciere.

31      În schimb, în ceea ce privește criteriul referitor la legăturile pe care persoanele le au cu zona vizată, trebuie arătat că, desigur, acesta nu este lipsit de orice ambiguitate. Totuși, pe de o parte, un astfel de criteriu nu constituie criteriul principal de determinare a numărului „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, întrucât nu intervine decât în subsidiar, și, pe de altă parte, diferitele legături relevante sunt definite în mod obiectiv și sunt verificabile în special prin intermediul datelor statistice.

32      În aceste condiții, este necesar să se considere că acele criterii prevăzute de o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal prezintă un caracter suficient de obiectiv.

33      Pe de altă parte, nu reiese din decizia de trimitere că alte criterii decât cele expres prevăzute de legislația națională în discuție în litigiul principal și, prin urmare, necunoscute în avans de operatorii economici ar putea fi luate de asemenea în considerare în scopul de a determina lipsa necesității de înființare a unei noi farmacii.

34      În această privință, împrejurarea că acele criterii enunțate la articolul 10 din ApG au fost clarificate de jurisprudența națională nu este, în sine, de natură să împiedice operatorii economici interesați să ia cunoștință în avans de aceste criterii.

35      În cele din urmă, având în vedere dosarul aflat la dispoziția Curții, nimic nu permite să se constate că acele criterii reglementate de legislația menționată ar putea fi considerate discriminatorii.

36      În această privință, trebuie arătat în special că, într‑o situație precum cea precizată la punctul 28 din prezenta hotărâre, necesitatea de a crea o nouă farmacie se prezumă. În consecință, nu revine diferiților candidați care doresc să înființeze o nouă farmacie obligația de a demonstra existența în speță a unei astfel de necesități.

37      În consecință, rezultatul procedurii de emitere a unei autorizații nu depinde, în principiu, de faptul că numai unii candidați, indiferent dacă sunt naționali sau resortisanți ai altor state membre, ar dispune, dacă este cazul, de informații de natură să demonstreze existența unei astfel de necesități, ceea ce i‑ar plasa într‑o situație privilegiată în raport cu cea a concurenților lor, care nu ar deține astfel de informații.

38      În consecință, trebuie să se considere că o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal este întemeiată pe criterii obiective, cunoscute în mod anticipat și nediscriminatorii, care pot circumscrie suficient exercitarea puterii de apreciere de care dispun în această privință autoritățile naționale competente.

39      În al treilea rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o legislație națională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării de a atinge obiectivul respectiv într‑un mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, citată anterior, punctul 55, Hotărârea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes și alții, C‑171/07 și C‑172/07, Rep., p. I‑4171, punctul 42, Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 94, precum și Hotărârea din 26 septembrie 2013, Ottica New Line di Accardi Vincenzo, C‑539/11, punctul 47).

40      În această privință, revine instanței naționale, care este singura competentă să aprecieze faptele din litigiul principal și să interpreteze legislația națională, sarcina de a stabili dacă și în ce măsură aceasta îndeplinește cerințele menționate. Cu toate acestea, Curtea, învestită cu atribuția de a furniza răspunsuri utile instanței naționale, este competentă să dea indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise și orale care i‑au fost prezentate, de natură a permite instanței naționale să se pronunțe (a se vedea Hotărârea Ottica New Line di Accardi Vincenzo, citată anterior, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată).

41      În acest scop, trebuie amintit că o aplicare uniformă pe întregul teritoriu vizat a condițiilor legate de densitatea demografică și de distanța minimă dintre farmacii, stabilite prin reglementarea națională în vederea înființării unei noi farmacii, riscă, în anumite circumstanțe, să nu asigure un acces adecvat la serviciul farmaceutic în zone care prezintă anumite particularități demografice (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 96).

42      În ceea ce privește în special condițiile legate de densitatea demografică, Curtea a considerat că aplicarea uniformă a acestor condiții, fără derogări posibile, ar putea conduce, în anumite zone rurale în care populația este în general dispersată și mai puțin numeroasă, la situația în care anumiți locuitori interesați să se afle în afara unei distanțe rezonabile de o farmacie și să fie lipsiți, astfel, de un acces adecvat la serviciul farmaceutic (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 97).

43      În ceea ce privește litigiul principal, articolul 10 din ApG prevede că nu există o necesitate care să justifice înființarea unei noi farmacii atunci când, ca urmare a acestei înființări, numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” din locul exploatării uneia dintre farmaciile existente în împrejurimi, respectiv numărul locuitorilor permanenți dintr‑un perimetru de maximum 4 kilometri, pe drum, de la locul respectiv, scade sub 5 500. Totuși, atunci când numărul acestor locuitori este sub 5 500, în temeiul aceleiași legi, trebuie să se țină seama, cu ocazia verificării existenței unei necesități, de persoanele care trebuie aprovizionate ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea sau utilizează servicii sau mijloace de transport în zona de aprovizionare a respectivei farmacii (denumite în continuare „clienții în tranzit”).

44      În vederea formulării unui răspuns util instanței de trimitere, se impune să se sublinieze două elemente care pot fi enunțate în următorul mod.

45      Pe de o parte, există persoane care locuiesc în afara perimetrului de maximum 4 kilometri, pe drum, de la locul exploatării farmaciei celei mai apropiate și care nu sunt deci luate în considerare drept locuitori permanenți nici în zona sa de aprovizionare, nici în vreo altă zonă existentă. Aceste persoane pot, desigur, să fie luate în considerare drept „clienți în tranzit” în una sau mai multe zone, însă totuși accesul lor la serviciile farmaceutice depinde astfel de împrejurări care nu le asigură în principiu un acces permanent și continuu la astfel de îngrijiri, întrucât nu este legat decât de activitatea desfășurată sau de utilizarea mijloacelor de transport dintr‑o anumită zonă. În consecință, pentru anumite persoane, în special pentru cele care locuiesc în regiunile rurale, accesul la medicamente se poate dovedi puțin adecvat, dat fiind de asemenea și faptul că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal nu prevede nicio distanță maximă între locul de reședință al unei persoane și farmacia cea mai apropiată de acesta.

46      Persoanele care fac parte din categoria vizată la punctul anterior se regăsesc cu atât mai mult în această situație cu cât, în plus, în mod temporar sau prelungit, unele dintre acestea au mobilitate redusă, cum este cazul persoanelor în vârstă, al celor cu handicap sau bolnave. Astfel, pe de o parte, starea lor de sănătate poate necesita administrarea urgentă sau frecventă de medicamente și, pe de altă parte, legăturile lor cu diverse zone sunt, ca urmare a stării lor de sănătate, foarte reduse, uneori inexistente.

47      Pe de altă parte, în cazul în care înființarea unei noi farmacii se solicită în interesul tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul ce constituie viitoarea zonă de aprovizionare a unei noi farmacii și dincolo de un perimetru de maximum 4 kilometri, o astfel de înființare ar conduce în mod necesar la o reducere, dacă este cazul sub pragul de 5 500 de persoane, a numărului locuitorilor permanenți din zonele de aprovizionare ale farmaciilor existente, care vor trebui aprovizionați întotdeauna. Se regăsesc în această situație în special regiunile rurale în care densitatea populației este în general redusă.

48      Or, pare că reiese din legislația națională – aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere – că, pentru ca unei cereri prin care se urmărește obținerea autorizației de înființare a unei noi farmacii în astfel de condiții să i se dea curs, numărul „clienților în tranzit” trebuie să fie suficient pentru a compensa scăderea relativă a numărului rezidenților „care vor trebui aprovizionați întotdeauna” în zonele vizate de această înființare. Astfel, decizia care trebuie luată cu privire la această cerere ar depinde, în realitate, nu de evaluarea accesibilității serviciilor farmaceutice din zona nou luată în considerare, ci de aspectul dacă, în zonele vizate de această înființare, acestea pot primi „clienți în tranzit” și care este numărul lor.

49      Totuși, în regiunile rurale, izolate și cu „tranzit” redus, există riscul ca numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” să nu atingă limita strict impusă și, în consecință, ca necesitatea care justifică înființarea unei noi farmacii să fie considerată insuficientă.

50      În consecință, în aplicarea criteriului privind numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, există un risc de a nu se asigura un acces egal și adecvat la serviciile farmaceutice anumitor persoane care locuiesc în regiunile rurale și izolate, situate în afara zonelor de aprovizionare ale farmaciilor existente, în special în ceea ce privește persoanele cu mobilitate redusă.

51      Având în vedere totalitatea considerațiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că articolul 49 TFUE, în special cerința coerenței în urmărirea obiectivului vizat, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, în măsura în care autoritățile naționale competente nu au posibilitatea de a deroga de la această limită pentru a ține seama de unele particularități locale.

Cu privire la a treia întrebare

52      Având în vedere răspunsurile date la primele două întrebări, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

53      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 49 TFUE, în special cerința coerenței în urmărirea obiectivului vizat, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, în măsura în care autoritățile naționale competente nu au posibilitatea de a deroga de la această limită pentru a ține seama de unele particularități locale.

Semnături

 

Sursa: C.J.U.E.

%d blogeri au apreciat: