[CJUE]: HOTĂRÂRE ÎN CAUZA „BUDIȘAN”. NEUTRALITATEA TIMBRULUI DE MEDIU APLICAT AUTOVEHICULELOR ÎN ROMÂNIA LA PRIMA ÎNMATRICULARE/TRANSCRIERE A DREPTULUI DE PROPRIETATE.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

9 iunie 2016

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă aplicată de un stat membru autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări sau a primei transcrieri a dreptului de proprietate – Neutralitate fiscală între autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare disponibile pe piața națională”

În cauza C‑586/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 24 noiembrie 2014, primită de Curte la 18 decembrie 2014, în procedura

Vasile Budișan

împotriva

Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj,

CURTEA (Camera a noua),

compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, domnul E. Juhász și doamna K. Jürimäe (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de D. Bulancea și de R. Mangu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. De Stefano, avvocato dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de M. Wasmeier și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Vasile Budișan, pe de o parte, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care domnul Budișan a trebuit să o plătească pentru a înmatricula în România un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru.

 Dreptul românesc

3        Legea nr. 343/2006 din 17 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006) a introdus în Codul fiscal o taxă specială pentru autovehicule, aplicabilă începând de la 1 ianuarie 2007 și datorată cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România (denumită în continuare „taxa specială”).

4        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), intrată în vigoare la 1 iulie 2008, a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1‑M3 și N1‑N3 (denumită în continuare „taxa pe poluare”). Obligația achitării cuantumului acestei taxe lua naștere, printre altele, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

5        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012. Această lege a înlocuit taxa pe poluare cu o nouă taxă, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (denumită în continuare „taxa pentru emisiile poluante”).

6        În temeiul articolului 4 din Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante lua naștere nu doar cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România, ci și, în anumite condiții, cu ocazia primei transcrieri în România a dreptului de proprietate asupra unui vehicul rulat.

7        Prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul 2 din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule la prima transcriere în România a dreptului de proprietate asupra unui vehicul rulat a fost însă suspendată până la 1 ianuarie 2013.

8        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”), care abrogă Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15 martie 2013.

9        Potrivit articolului 4 din OUG nr. 9/2013:

„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule] intervine o singură dată, astfel:

a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

b)      la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] […];

c)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

10      Articolul 7 alineatul (2) din OUG nr. 9/2013 prevede:

„Valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] reprezintă suma care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național, calculată în baza legislației după care s‑a stabilit cuantumul taxei datorate la momentul înmatriculării, în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, folosindu‑se vârsta vehiculului de la momentul scoaterii din parcul auto național.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      La 5 iunie 2013, domnul Budișan a achiziționat un autovehicul rulat, fabricat în cursul anului 2006 și înmatriculat inițial în Germania.

12      Pentru a putea înmatricula acest vehicul în România, domnul Budișan a trebuit să plătească autorităților române suma de 5 300 RON (aproximativ 1 193 de euro) cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule (denumit în continuare „timbrul de mediu”), astfel cum este prevăzut de OUG nr. 9/2013.

13      Considerând că OUG nr. 9/2013 este incompatibilă cu articolul 110 TFUE, domnul Budișan a sesizat Tribunalul Cluj cu o cerere prin care solicită obligarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj să îi restituie suma percepută cu titlu de timbru de mediu.

14      Prin hotărârea din 3 aprilie 2014, Tribunalul Cluj a respins această acțiune. În opinia acestei instanțe, OUG nr. 9/2013 ar fi conformă cu dreptul Uniunii, din moment ce nu ar discrimina produsele importate în raport cu produsele naționale, indiferent dacă sunt noi sau de ocazie. Reclamantul din litigiul principal a formulat atunci recurs la instanța de trimitere.

15      Curtea de Apel Cluj consideră că problema compatibilității cu articolul 110 TFUE a timbrului de mediu instituit prin OUG nr. 9/2013 se pune în două privințe. În primul rând, această instanță se întreabă dacă este conform cu acest articol faptul că OUG nr. 9/2013 prevede că vehiculele a căror înmatriculare în România a ocazionat plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante sunt scutite de timbrul de mediu, dat fiind că valoarea reziduală a uneia dintre taxele anterioare, încorporată în valoarea vehiculelor menționate, este inferioară cuantumului timbrului de mediu. Astfel, întrucât această scutire are, la vânzarea acestor vehicule, consecința că prețul lor devine mai mic decât cel al vehiculelor care provin dintr‑un stat membru, pentru care se datorează noua taxă, vânzarea de vehicule rulate naționale ar fi atunci încurajată în detrimentul importului de vehicule similare care provin din alte state membre.

16      În al doilea rând, instanța menționată ridică problema compatibilității cu articolul 110 TFUE a modalităților de percepere a timbrului de mediu. Astfel, proprietarii unui vehicul care se află pe piața națională și pentru care nu a fost plătită nicio taxă fie pentru că acest vehicul a fost înmatriculat anterior datei de 1 ianuarie 2007, fie pentru că proprietarului său i s‑a restituit cuantumul taxei plătite în prealabil ar putea, în temeiul OUG nr. 9/2013, să utilizeze vehiculul menționat fără a achita timbrul de mediu până la vânzarea respectivului vehicul, adică până la un eveniment viitor și nesigur, în timp ce proprietarul unui vehicul similar importat dintr‑un alt stat membru nu ar putea utiliza acest vehicul decât timp de 90 de zile înainte de a trebui să îl înmatriculeze și, prin urmare, să plătească timbrul de mediu menționat.

17      În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Având în vedere dispozițiile OUG nr. 9/2013 și obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunându‑se instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării autovehiculelor provenite dintr‑un alt stat UE, taxă care nu se aplică la înmatricularea cu ocazia transferul[ui] dreptului de proprietate asupra autovehiculelor interne pentru care a fost achitată deja o astfel de taxă sau una similară, în condițiile în care valoarea acestei taxe reziduale încorporată în valoarea autovehiculelor de pe piața internă este inferioară noii taxe?

2)      Având în vedere dispozițiile OUG nr. 9/2013 și obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunându‑se instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării autovehiculelor provenite dintr‑un alt stat UE, taxă care se plătește pentru autovehiculele interne doar la transferul dreptului de proprietate asupra unui astfel de autovehicul, cu rezultatul că un autovehicul extern nu poate fi folosit fără plata taxei, în timp ce un autovehicul intern poate fi folosit nelimitat în timp fără plata taxei până la momentul și dacă se realizează un transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului respectiv, urmat de înmatricularea noului proprietar?”

 Cu privire la întrebările preliminare

18      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune, pe de o parte, ca un stat membru să instituie o taxă pentru autovehicule care să se aplice vehiculelor rulate importate la prima lor înmatriculare în acest stat membru și vehiculelor deja înmatriculate în statul membru menționat la prima transcriere în acest stat a dreptului de proprietate asupra lor și, pe de altă parte, ca acest stat membru să scutească de respectiva taxă vehiculele deja înmatriculate pentru care s‑a achitat o taxă care anterior era în vigoare și care nu a fost restituită, atunci când valoarea reziduală a acestei taxe, încorporată în valoarea acelor vehicule, este inferioară față de cuantumul noii taxe.

19      Trebuie amintit că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. El vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produse care provin din alte state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 28 și jurisprudența citată).

20      În acest sens, articolul 110 primul paragraf TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.

21      În speță și în ceea ce privește vânzarea numai a vehiculelor rulate, care face obiectul prezentelor întrebări preliminare, din decizia de trimitere reiese că OUG nr. 9/2013 instituie o taxă, timbrul de mediu, aplicată, pe de o parte, vehiculelor rulate importate la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, vehiculelor deja înmatriculate în acest stat membru, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule în același stat membru.

22      Pe de altă parte, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de timbrul de mediu menționat transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale la a căror înmatriculare în România s‑a plătit deja taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță a dispus restituirea taxei vizate.

23      Pentru a se stabili dacă un regim fiscal precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 creează o discriminare contrară articolului 110 TFUE primul paragraf, trebuie să se examineze, pe de o parte, efectul acestei taxe asupra concurenței dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele naționale supuse taxei menționate. Este necesar să se examineze, pe de altă parte, neutralitatea regimului menționat în privința concurenței dintre cele dintâi vehicule și vehiculele similare naționale care beneficiază de scutirea descrisă la punctul anterior.

24      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, autovehiculele rulate provenite din alte state membre, care sunt „produsele altor state membre” în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele puse în vânzare în alte state membre decât statul membru vizat și care pot, în cazul cumpărării de către un rezident al acestui din urmă stat, să fie importate și puse în circulație în acest stat, în timp ce autovehiculele similare naționale, care sunt „produse naționale” în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele rulate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură care sunt puse în vânzare în acest stat membru (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 31 și jurisprudența citată).

25      În consecință, nu este necesar ca neutralitatea impusă de articolul 110 TFUE să fie examinată ținând seama de autovehiculele care circulă în România și care nu sunt puse în vânzare. Astfel, tocmai ca urmare a faptului că nu sunt disponibile pe piață, aceste autovehicule nu se află într‑un raport de concurență cu alte autovehicule, indiferent dacă este vorba despre cele disponibile pe piața națională sau despre cele disponibile pe piața altor state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 32).

 Cu privire la neutralitatea fiscală a timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare românești deja înmatriculate în acest stat membru și care nu beneficiază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013

26      Pentru aplicarea articolului 110 TFUE și în special în vederea comparării impozitării autovehiculelor rulate importate cu impozitarea autovehiculelor rulate deja prezente pe teritoriul național, este necesar să se ia în considerare nu numai nivelul taxei, și anume timbrul de mediu, ci și baza de impozitare și modalitățile acesteia (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 33 și jurisprudența citată).

27      Pe de altă parte, un stat membru nu poate percepe o taxă pe autovehiculele rulate importate bazată pe o valoare superioară valorii reale a autovehiculului, având drept consecință o impozitare mai mare a acestora în raport cu cea a autovehiculelor similare disponibile pe piața națională. Prin urmare, pentru a evita o impozitare discriminatorie, se impune luarea în considerare a deprecierii reale a autovehiculelor (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 34 și jurisprudența citată).

28      Această luare în considerare nu trebuie în mod necesar să dea naștere la o evaluare sau la o expertiză a fiecărui autovehicul. Astfel, evitând dificultățile inerente unui astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin intermediul unor bareme forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act administrativ și calculate pe baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculului, o valoare a autovehiculelor de ocazie care, ca regulă generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor reală (a se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 35 și jurisprudența citată).

29      În speță, reiese din dosarul prezentat Curții și în special din observațiile depuse de guvernul român, a căror veridicitate trebuie verificată de instanța de trimitere, că valoarea timbrului de mediu se stabilește în conformitate cu un barem care cuprinde criterii obiective și transparente, cum ar fi cilindreea, norma de poluare Euro sau emisiile de COale vehiculului vizat, precum și vechimea și rulajul acestui vehicul. Pe de altă parte, dacă contribuabilul ar considera că acest barem nu reflectă deprecierea reală a vehiculului, el ar putea cere ca aceasta să fie determinată printr‑o expertiză, ale cărei costuri, aflate în sarcina contribuabilului, nu ar putea depăși costul operațiunilor aferente expertizei.

30      Sub rezerva verificărilor de către instanța de trimitere, reiese, așadar, că OUG nr. 9/2013 garantează că valoarea timbrului de mediu este redusă în funcție de o aproximare rezonabilă a valorii reale a autovehiculului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, punctul 44, și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 38).

31      Pe de altă parte, spre deosebire de taxa specială, de taxa pe poluare și de taxa pentru emisiile poluante în versiunea acesteia în vigoare în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013, timbrul de mediu se aplică potrivit aceleiași metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor rulate provenite din alte state membre la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, autovehiculelor deja înmatriculate în România, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule rulate în acest stat membru, care nu beneficiază de scutirea descrisă la punctul 22 din prezenta hotărâre.

32      În consecință, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, sarcina fiscală care decurge din OUG nr. 9/2013 este aceeași pentru contribuabilii care au cumpărat un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru decât România și care îl înmatriculează în acest stat membru și pentru contribuabilii care au cumpărat în România un autovehicul rulat deja înmatriculat în acest stat membru, pentru care trebuie să efectueze prima transcriere a dreptului de proprietate, fără a beneficia de scutirea vizată la punctul 22 din prezenta hotărâre, dacă acest ultim vehicul ar fi, la aplicarea timbrului de mediu, de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură ca și vehiculul care provine dintr‑un alt stat membru.

33      Rezultă din considerațiile care precedă că un regim de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este neutru în raport cu concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul membru vizat și care nu sunt scutite de taxa instituită prin această ordonanță.

 Cu privire la neutralitatea timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare românești deja înmatriculate în acest stat membru și care beneficiază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013

34      Astfel cum s‑a arătat la punctul 22 din prezenta hotărâre, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale a căror înmatriculare în România a determinat deja plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor, prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță română a dispus restituirea taxei respective pentru un anumit vehicul.

35      În această privință, reiese fără echivoc din jurisprudența Curții în cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul OUG nr. 50/2008 și la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012 (înmatricularea autovehiculelor în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013), că aceste taxe erau incompatibile cu articolul 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C‑263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, și Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C‑97/13 și C‑214/13, nepublicată, EU:C:2014:229).

36      În mod analog, taxa specială trebuie considerată incompatibilă cu articolul 110 TFUE din moment ce prezenta caracteristici identice cu cele ale OUG nr. 50/2008, incompatibile cu acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 45). Taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 până la 15 martie 2013, este și ea incompatibilă cu articolul 110 TFUE din cauza modalităților sale de percepere și în special a faptului că nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naționale pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare anterior în România (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-50).

37      Curtea a statuat deja că un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, în speță timbrul de mediu, este incompatibil cu articolul 110 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-51).

38      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării unui autovehicul se încorporează în valoarea acestui autovehicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata unei taxe într‑un stat membru este ulterior vândut ca autovehicul rulat în acest stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a acestei taxe. Dacă valoarea taxei aplicate la data înmatriculării unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură depășește valoarea reziduală menționată, se încalcă articolul 110 TFUE (Hotărârea din 19 decembrie 2013, X, C‑437/12, EU:C:2013:857, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

39      În aceste condiții, o taxă incompatibilă cu dreptul Uniunii, precum cele menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre, trebuie să fie restituită cu dobândă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, punctele 20 și 21, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctele 27 și 28), iar valoarea sa trebuie, în consecință, considerată ca nemaifiind încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor cărora li se aplică această taxă. Întrucât valoarea reziduală a taxei menționate în valoarea acestor vehicule este egală cu zero, ea este, prin urmare, în mod necesar inferioară noii taxe, în speță timbrul de mediu, aplicată unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 50).

40      Desigur, în cauza principală, articolul 4 litera d) din OUG nr. 9/2013 are în vedere situația în care, pentru un anumit vehicul, taxa de înmatriculare care îl grevează a fost restituită efectiv și prevede că, în acest caz, transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculului respectiv determină plata timbrului de mediu.

41      Este necesar să se considere însă că valoarea reziduală a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii încetează să fie încorporată în valoarea de piață a unui vehicul din moment ce proprietarul acestui vehicul dispune, în temeiul acestui drept, de posibilitatea de a obține restituirea acestei taxe, independent de faptul că ea a fost sau nu a fost efectiv restituită la data vânzării vehiculului menționat.

42      Astfel, această simplă posibilitate este de natură să îi încurajeze pe proprietarii vehiculelor rulate românești vizate să propună pentru aceste vehicule, chiar dacă taxa vizată nu a fost încă restituită, un preț de vânzare care să nu țină seama de taxa respectivă. Or, în cazul în care taxa nu a fost încă restituită, cumpărătorii vehiculelor menționate vor fi, în temeiul articolului 4 litera c) din OUG nr. 9/2013, scutiți de timbrul de mediu. În schimb, vehiculele rulate importate dintr‑un alt stat membru vor fi invariabil supuse timbrului de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 la înscrierea în România a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule. Astfel, o scutire precum cea rezultată din această dispoziție este de natură să ofere un avantaj concurențial vehiculelor rulate prezente deja pe piața românească și, în consecință, să descurajeze importul de vehicule similare din alte state membre.

43      Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

–        se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

 Cu privire la efectele în timp ale hotărârii Curții

44      În ipoteza în care hotărârea care urmează să fie pronunțată ar statua că un regim de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este incompatibil cu articolul 110 TFUE, guvernul român a solicitat Curții să limiteze în timp efectele hotărârii sale. Astfel, acest guvern arată că această hotărâre ar putea provoca dificultăți serioase pentru economia românească.

45      Potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea de către Curte a unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare. În consecință, norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, EU:C:1988:43, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 50, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 53).

46      În consecință, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate fi pusă în situația să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 51, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 54).

47      În plus, o astfel de limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță asupra interpretării solicitate (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

48      În cauza principală, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr‑o incompatibilitate cu articolul 110 TFUE a regimului de taxare instituit prin OUG nr. 9/2013, guvernul român a prezentat o estimare potrivit căreia restituirea cu dobândă a sumelor percepute cu titlu de taxe pentru înmatricularea vehiculelor s‑ar ridica la 6 504 429 857,47 RON (aproximativ 1 448 341 039 de euro). Restituirea unor asemenea sume ar avea drept consecință o creștere cu 0,9 % a deficitului bugetar al statului român prevăzut pentru anul 2015, care ar trece de la 1,83 % la 2,7 % din PIB‑ul acestui stat.

49      Este necesar să se constate că observațiile guvernului român sunt ambigue cu privire la aspectul dacă această estimare se raportează numai la restituirea sumelor percepute cu titlu de timbru de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 sau a celor colectate de statul român pentru ansamblul taxelor de înmatriculare, mai precis și taxa specială, taxa pe poluare și taxa pentru emisiile poluante.

50      Or, Curtea a refuzat tacit sau expres să limiteze în timp efectul atât al hotărârilor care subliniază incompatibilitatea acestor taxe cu dreptul Uniunii (cu privire la taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, a se vedea Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, și Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C‑263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, punctele 34-38; în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în diferitele sale versiuni, a se vedea Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C‑97/13 și C‑214/13, nepublicată, EU:C:2014:229, punctele 37-42, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 56-59), cât și al hotărârilor care arată că asemenea taxe ar fi trebuit să fie restituite cu dobândă (a se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctele 40-42).

51      În acest context, împrejurarea că statul român a întârziat restituirea sumelor percepute cu titlu de taxă specială, de taxă pe poluare și de taxă pentru emisiile poluante nu poate justifica limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

52      Îndeplinirea condiției privind existența unor perturbări grave nu poate, în consecință, să fie considerată dovedită. În aceste condiții, nu este necesar să se verifice dacă este îndeplinit criteriul privind buna‑credință a celor interesați.

53      Din considerațiile de mai sus rezultă că nu este necesar ca efectele prezentei hotărâri să fie limitate în timp.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

54      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

–        se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Sursa: CJUE

Anunțuri

Regulamentele UE nr.2988/95 şi 1083/2006. Noţiunea de neregularitate în achiziţiile publice finanţate din fonduri europene. Natura de „măsuri administrative” a corecţiilor financiare. Concluziile Avocatului General în cauzele conexate C-260/14 şi 261/14.

Astăzi au fost depuse şi publicate Concluziile Avocatului General Yves Bot în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14. Acesta a propus să se răspundă întrebărilor adresate CJUE de către Curtea de Apel Bacău în dosarele sale nr.44/32/2014 şi nr.749/32/2011*, după cum urmează:

„1)      Nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziție publică, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

2)      Articolul 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în cazul constatării unei neregularități care afectează operațiunea cofinanțată constituie «măsuri administrative» în sensul articolului 4 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.”

În sensul că natura juridică a corecţiilor financiare este de măsuri administrative, a se vedea, mai puţin detaliat, şi: Demis-M.Spărios, ”Aplicarea în timp a legislației din România privind constatarea și corectarea neregulilor săvârșite în procesul de obținere și utilizare a fondurilor europene, în contextul efectului direct al dreptului Uniunii Europene” – articol publicat în Revista ”DREPTUL”, nr.8/2015.

Mai jos textul integral al Concluziilor:

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 14 ianuarie 2016(1)

Cauzele conexate C‑260/14 și C‑261/14

Județul Neamț (C‑260/14),

Județul Bacău (C‑261/14)

împotriva

Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice

[cereri de decizie preliminară formulate de Curtea de Apel Bacău (România)]

„Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 – Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) – Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 – Atribuirea de către beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă, a unui contract care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate – Noțiunile «abatere» și/sau «neregularitate» – Domeniul de aplicare al criteriului referitor la «încălcarea dreptului Uniunii» – Criterii de selecție reținute în procedura de cerere de oferte care contravin legislației naționale – Natura corecțiilor financiare adoptate de statele membre – Măsuri sau sancțiuni administrative”

1.        Nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea unui contract de achiziție publică, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o „abatere” în sensul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95(2), respectiv o „neregularitate” în sensul Regulamentului (CE) nr. 1083/2006(3)?

2.        După caz, corecțiile financiare aplicate de statele membre pentru a retrage avantajul obținut în mod necuvenit sunt măsuri administrative sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea acestor regulamente?

3.        Acestea sunt, în esență, întrebările formulate de Curtea de Apel Bacău în prezentele cauze.

4.        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unor litigii între Județul Neamț (cauza C‑260/14), respectiv Județul Bacău (cauza C‑261/14), care sunt beneficiarii unei subvenții acordate din Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, autoritatea însărcinată cu administrarea și controlul la nivel regional a utilizării acestei subvenții. Astfel, acesta din urmă a considerat că Județul Neamț și Județul Bacău nu au respectat dispozițiile naționale privind achizițiile publice cu ocazia atribuirii unor contracte de servicii care au ca obiect realizarea acțiunii subvenționate și, în consecință, a decis retragerea și recuperarea a 5 % din asistența financiară acordată. Județul Neamț și Județul Bacău au contestat, prin urmare, legalitatea acestor corecții financiare, amintind că, în sensul Regulamentelor nr. 2988/95 și nr. 1083/2006, „abaterea”, respectiv „neregularitatea” desemnează, în special, încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii.

5.        În cauzele principale, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și ale articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, simpla nerespectare a normelor naționale de către beneficiarul unei subvenții din fondurile structurale care acționează în calitate de autoritate contractantă poate să constituie o abatere sau o neregularitate și să atragă adoptarea unor corecții financiare.

6.        În prezentele concluzii, vom expune motivele pentru care abaterea sau neregularitatea în legătură cu o operațiune cofinanțată din fondurile structurale nu poate, în opinia noastră, să se limiteze la încălcarea dreptului Uniunii stricto sensu.

7.        Protecția intereselor financiare ale Uniunii și garantarea eficienței programelor operaționale(4) prin utilizarea legală și regulamentară a fondurilor structurale sunt obiective care nu pot fi atinse în mod efectiv decât dacă subvențiile sunt acordate pentru operațiuni și cheltuieli a căror legalitate nu poate fi contestată, atât în raport cu dreptul Uniunii, cât și în raport cu dreptul național.

8.        Prin urmare, vom propune Curții să declare că nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție acordată din fondurile structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziții publice, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

9.        Vom arăta, în această privință, că o astfel de interpretare nu face decât să anticipeze modificările introduse în cadrul noii reglementări privind fondurile structurale.

10.      În ceea ce privește natura corecțiilor financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în temeiul articolului 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006, vom face trimitere la jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat prin intermediul unei practici nelegale nu constituie o sancțiune.

I –    Dreptul Uniunii

A –    Protecția intereselor financiare ale Uniunii

11.      Al doilea-al cincilea considerent ale Regulamentului nr. 2988/95 au următorul cuprins:

„întrucât mai mult de jumătate din cheltuielile Comunității sunt plătite beneficiarilor prin intermediul statelor membre;

întrucât normele metodologice privind gestiunea [financiară] descentralizată și monitorizarea modului în care acestea sunt aplicate fac obiectul unor dispoziții detaliate diferite în funcție de politicile comunitare respective; întrucât trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților;

întrucât eficiența combaterii fraudei care afectează interesele financiare ale Comunităților impune adoptarea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare;

întrucât, în conformitate cu prezentul regulament, normele sectoriale conțin dispoziții cu privire la abateri, precum și la măsurile și sancțiunile administrative pentru sancționarea acestora;”.

12.      În titlul I, intitulat „Principii generale”, articolul 1 din acest regulament prevede:

„(1)      În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)      Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

13.      Articolul 2 din regulamentul menționat precizează normele aplicabile adoptării de măsuri și de sancțiuni administrative. Acesta precizează următoarele:

„(1)      Controalele, măsurile și sancțiunile administrative se introduc în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Acestea trebuie să fie eficace, proporționale și convingătoare, astfel încât să ofere o protecție adecvată a intereselor financiare ale Comunităților.

(2)      Nicio sancțiune administrativă nu poate fi impusă în absența unor dispoziții în acest sens prevăzute într‑un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispozițiilor care impun sancțiuni administrative și care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispozițiile mai favorabile.

(3)      Dreptul comunitar stabilește natura și domeniul de aplicare al măsurilor și sancțiunilor administrative necesare pentru o corectă aplicare a normelor în cauză, ținând cont de natura și de gravitatea abaterii, de avantajul acordat sau primit și de gradul de răspundere.

[…]”

14.      În titlul II, intitulat „Măsuri și sancțiuni administrative”, articolul 4 din Regulamentul nr. 2988/95 precizează normele aplicabile măsurilor administrative, după cum urmează:

„(1)      Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

–        prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;

–        prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans.

(2)      Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda care poate fi calculată pe bază forfetară.

(3)      Actele despre care se stabilește că au drept scop obținerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situația în cauză, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea avantajului, au drept consecință, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.

(4)      Măsurile prevăzute în acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

15.      Articolul 5 din acest regulament, care prevede, la rândul său, normele aplicabile sancțiunilor administrative, are următorul cuprins:

„(1)      Abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență pot să atragă următoarele sancțiuni administrative:

(a)      plata unei amenzi administrative;

(b)      plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase, la care se adaugă dobânda, dacă este cazul; […]

(c)      retragerea totală sau parțială a unui avantaj acordat prin norme comunitare […]

[…]”

B –    Normele aplicabile operațiunilor cofinanțate din fondurile structurale

16.      FEDR constituie unul dintre fondurile structurale instituite de Comisia Europeană în vederea consolidării coeziunii economice, sociale și teritoriale în Uniune, în conformitate cu obiectivul prevăzut la articolul 174 TFUE. În esență, acest fond contribuie la reducerea disparităților economice, sociale și teritoriale apărute în special în regiunile cu întârzieri de dezvoltare, în cele aflate în curs de reconversie economică și în cele care se confruntă cu dificultăți structurale, prin cofinanțarea, în special, a investițiilor naționale în întreprinderi și în infrastructuri din domeniul cercetării și al inovației, al mediului, al energiei și al transporturilor, precum și al serviciilor din sectorul sănătății și al educației.

17.      La fel ca predecesorul său – Regulamentul (CE) nr. 1260/1999(5) –, Regulamentul nr. 1083/2006 stabilește ansamblul de norme și de proceduri aplicabile intervenției din FEDR, din Fondul social european (FSE) și din Fondul de coeziune.

18.      Fondurile structurale beneficiază de o gestionare partajată, statele membre și Comisia fiind responsabile pentru gestionarea și controlul finanțărilor. Cu toate acestea, obligația de a pune în aplicare și de a controla operațiunile desfășurate în cadrul programelor operaționale, precum și de a monitoriza și de a corecta neregularitățile le revine în primul rând statelor membre.

19.      La articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, legiuitorul Uniunii definește noțiunea „neregularitate” drept „orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”.

20.      La articolele 60 și 61 din acest regulament, legiuitorul Uniunii stabilește principiile aplicabile sistemelor naționale de gestionare și de control.

21.      Acesta precizează în continuare, la articolul 98 din regulamentul menționat, normele aplicabile corecțiilor financiare adoptate de statele membre. Alineatul (2) primul paragraf al acestui articol prevede următoarele:

„Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri.”

22.      Normele de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1083/2006 au fost stabilite în Regulamentul (CE) nr. 1828/2006(6).

23.      Regulamentul nr. 1083/2006 a fost abrogat, cu efect de la 1 ianuarie 2014, prin Regulamentul (UE) nr. 1303/2013(7), pe care îl vom examina în mod succint înainte de a ne încheia analiza.

II – Litigiile principale și întrebările preliminare

24.      La 12 iulie 2007, Comisia a aprobat, pentru perioada 2007-2013, Programul Operațional Regional pentru România în cadrul FEDR. Bugetul total al acestui program este de aproximativ 4,38 miliarde de euro, iar valoarea subvenției comunitare se ridică la 3,7 miliarde de euro(8).

25.      Rezultă din înscrisurile din dosarul național(9) că nivelul cofinanțării din FEDR în cadrul Programului Operațional Regional se ridică la 84 % (3 726 021 762 de euro). În prezentele cauze, finanțarea respectivă este menită să contribuie la realizarea axei prioritare nr. 3 a acestui program (657 530 000 de euro), care vizează în special îmbunătățirea infrastructurilor din domeniul sănătății și al educației, în vederea asigurării unui acces mai bun al populației la serviciile publice esențiale.

26.      Județul Neamț (cauza C‑260/14) și județul Bacău (cauza C‑261/14) au încheiat cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în calitate de autoritate de gestionare a Programului Operațional Regional, un contract de finanțare pentru realizarea a două operațiuni.

27.      În cadrul cauzei C‑260/14, contractul de finanțare vizează reabilitarea, extinderea și modernizarea unui centru școlar. Județul Neamț, beneficiarul finanțării, acționând ca autoritate contractantă, a inițiat o procedură de cerere de oferte în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de servicii de audit în valoare estimativă de 20 264,18 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat un contract de prestare de servicii de audit în valoare de 19 410,12 euro.

28.      Rezultă din elementele puse la dispoziția Curții că, în cadrul acestei proceduri, Județul Neamț a impus anumite condiții referitoare la capacitatea profesională a ofertanților, condiții pe care Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice le‑a considerat nelegale în raport cu dreptul național.

29.      Astfel, atribuirea contractului de achiziții în cauză a fost condiționată, pe de o parte, de prezentarea de către ofertant a unui contract încheiat în ultimii trei ani având același obiect cu contractul care făcea obiectul procedurii de achiziții publice în cauză și, pe de altă parte, de existența, în cadrul personalului ofertantului, a unui manager al sistemelor de management al calității în domeniul construcțiilor.

30.      Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a considerat că prima condiție contravenea principiului liberei concurențe, apreciind că orice operator economic trebuia să fie autorizat să participe la procedura de atribuire în domeniul specific al contractului, fără ca autoritatea contractantă, care acționa în calitate de autoritate beneficiară a finanțării în cauză, să utilizeze sursa de finanțare drept criteriu de eligibilitate. În ceea ce privește a doua condiție, ministerul în cauză a considerat că este lipsită de relevanță în raport cu natura contractului de achiziție. În aceste împrejurări, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a adoptat o corecție financiară în cuantum de 5 % din valoarea contractului în cauză.

31.      În cadrul cauzei C‑261/14, contractul de finanțare viza reabilitarea unui drum județean. Județul Bacău a inițiat o procedură de cerere de oferte în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de lucrări în valoare de 2 820 515 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat, la 17 septembrie 2009, un contract de executare de lucrări.

32.      Rezultă din elementele puse la dispoziția Curții că, în cadrul acestei proceduri, Județul Bacău a recurs la specificații tehnice inadecvate, care au fost, la rândul lor, considerate contrare legislației naționale. În aceste condiții, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a adoptat de asemenea o corecție financiară în cuantum de 5 % din valoarea contractului în cauză.

33.      Județul Neamț și Județul Bacău au formulat, în consecință, acțiuni împotriva acestor decizii de aplicare a unor corecții financiare. În cadrul acestor litigii, instanței de trimitere i se solicită să se pronunțe asupra existenței unei „abateri” în sensul Regulamentului nr. 2988/95, respectiv a unei „neregularități” în sensul Regulamentului nr. 1083/2006, și, după caz, asupra naturii corecțiilor financiare adoptate de autoritatea de gestionare.

34.      Având îndoieli în privința interpretării acestor regulamente, Curtea de Apel Bacău a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare(10):

„1)      Dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor privind atribuirea unui contract de achiziție publică având o valoare estimată sub valoarea prag prevăzută de articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE[(11)], cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o «abatere» în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/1995, respectiv o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006?

2)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, să se stabilească dacă articolul 98 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre, în cazul în care acestea au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale, pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, sunt măsuri administrative în accepțiunea articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/1995 sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea articolului 5 alineatul (1) litera (c) din același regulament?

3)      În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative, devine incident principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe prevăzut de articolul 2 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2988/95?

4)      [În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative(12)], pentru situația în care corecțiile financiare au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/1995 coroborat cu articolul 98 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006, având în vedere principiile securității juridice și încrederii legitime, se opune ca un stat membru să aplice corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare ulterior momentului la care se pretinde că a avut loc încălcarea normelor în materia achizițiilor publice?”

35.      Părțile din litigiile principale, guvernele român, maghiar și olandez, precum și Comisia au depus observații scrise.

III – Analiza noastră

A –    Cu privire la prima întrebare, referitoare la calificarea drept „abatere”, respectiv „neregularitate” a încălcărilor în cauză

36.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale a legislației naționale, cu ocazia atribuirii unui contract de achiziții publice având ca obiect realizarea unei operațiuni cofinanțate din fondurile structurale, constituie o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

37.      Astfel, amintim că, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, „[c]onstituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”.

38.      Definiția neregularității reținută de Regulamentul nr. 1083/2006 este cea rezultată din dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95. Termenii sunt aproape identici, întrucât, conform articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, „neregularitatea” desemnează „orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”.

39.      Pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie mai întâi să se determine care dintre aceste două regulamente este aplicabil, în funcție de aspectul dacă definiția abaterii sau a neregularității reținută de legiuitorul Uniunii se integrează într‑un ansamblu de norme și de principii specifice materiei acoperite de regulamentul în cauză.

1.      Cu privire la regulamentul aplicabil

40.      Actele în cauză trebuie abordate din perspectiva normelor privind protecția intereselor financiare ale Uniunii sau a dispozițiilor generale privind fondurile structurale?

41.      Cu privire la acest aspect, există o jurisprudență consacrată a Curții.

42.      Actele în cauză trebuie interpretate în temeiul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, care constituie, spre deosebire de Regulamentul nr. 2988/95, o normă sectorială.

43.      Astfel, în Hotărârea Somvao(13), Curtea a avut grijă să facă trimitere la articolul 1 alineatul (1) și la al treilea-al cincilea considerent ale Regulamentului nr. 2988/95 pentru a concluziona că acest text introduce o reglementare generală privind controalele și sancțiunile menite să protejeze interesele financiare ale Uniunii împotriva abaterilor prin instituirea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare(14).

44.      Astfel, Regulamentul nr. 2988/95 stabilește o serie de principii care vor trebui respectate, în continuare, în cadrul elaborării normelor sectoriale. După cum reiese din cuprinsul articolului 2 alineatul (3), precum și din al treilea, al cincilea și al optulea considerent ale acestui regulament, în cadrul normelor sectoriale instituite de legiuitorul Uniunii în funcție de politicile comunitare respective se stabilesc normele de gestionare descentralizată a bugetului, regulile și principiile aplicabile sistemelor naționale de gestionare și de control, dispozițiile cu privire la abateri, precum și măsurile și sancțiunile administrative.

45.      Prin urmare, autoritățile naționale competente trebuie să se raporteze la dispozițiile sectoriale pentru a determina dacă un anumit comportament constituie o „abatere” și în temeiul acelorași dispoziții trebuie să procedeze, dacă este cazul, la recuperarea fondurilor folosite necorespunzător(15).

46.      Acesta este obiectul Regulamentului nr. 1083/2006.

47.      Astfel cum reiese din articolul 1 al patrulea paragraf din regulamentul menționat, acesta stabilește principiile aplicabile utilizării fondurilor structurale, în special normele de parteneriat, de programare și de evaluare, precizând obligațiile care le revin statelor membre în ceea ce privește controlul operațiunilor și instituind principiile aplicabile detectării și corectării neregularităților.

48.      Definiția noțiunii „abatere” prevăzută de articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 a fost adaptată pentru motive de coerență și claritate juridică în ceea ce privește funcționarea principiilor proprii politicilor structurale(16).

49.      Având în vedere aceste elemente și în special jurisprudența constantă a Curții, aspectul dacă practicile care fac obiectul litigiilor principale constituie neregularități trebuie apreciat în raport cu dispozițiile articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, care, spre deosebire de Regulamentul nr. 2988/95, constituie un regulament sectorial.

50.      O interpretare diferită ar avea ca efect, în opinia noastră, lipsirea Regulamentului nr. 1083/2006 de efectul său util și ar aduce prejudicii utilizării corespunzătoare a fondurilor structurale.

51.      În acest stadiu, trebuie să se verifice dacă aceste practici pot să constituie „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

2.      Conținutul noțiunii „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006

52.      Amintim că, potrivit articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, „neregularitatea” înseamnă orice încălcare a unei dispoziții a dreptului Uniunii care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

53.      Prin urmare, legiuitorul Uniunii definește prin acești termeni împrejurările în care o încălcare a legislației aplicabile este susceptibilă să determine statele membre sau Comisia să procedeze la corecțiile financiare prevăzute la articolele 98-100 din Regulamentul nr. 1083/2006.

54.      În prezentele cauze, se pune întrebarea dacă actele în cauză care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18 sunt totuși susceptibile de a fi asociate unei încălcări a dreptului Uniunii.

55.      Este cert că acțiunile finanțate din bugetul Uniunii trebuie să fie derulate în deplină conformitate cu dreptul Uniunii.

56.      Principiul compatibilității cu dreptul Uniunii a unei operațiuni finanțate din fondurile structurale este un principiu fundamental care reglementează eligibilitatea operațiunii în cauză pentru o finanțare europeană.

57.      Acest principiu este enunțat de Regulamentul nr. 1083/2006 la articolul 9 alineatul (5), care este inclus în titlul I din acest regulament, intitulat „Obiective și norme generale de intervenție”. În conformitate cu această dispoziție, „[o]perațiunile finanțate din fonduri [structurale] sunt în conformitate cu dispozițiile tratatului și din actele adoptate în temeiul acestuia”.

58.      Principiul în cauză figurează și în considerentul (22) al regulamentului menționat. El este retranscris la articolul 11 din convenția tip de atribuire a unei subvenții din FEDR(17) și, în măsura în care constituie un element esențial al unei cereri de subvenție, în toate ghidurile de informare destinate promotorilor de proiecte(18), precum și în toate convențiile de finanțare încheiate cu beneficiarii fondurilor.

59.      În cadrul litigiilor principale, principiul compatibilității cu dreptul Uniunii a unei operațiuni finanțate din fondurile structurale figurează în ghidul redactat de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor în ceea ce privește punerea în aplicare a axei prioritare nr. 3 a Programului Operațional Regional 2007-2013 și reiese din criteriile de eligibilitate pentru finanțare(19).

60.      În conformitate cu acest principiu, fiecare operațiune care face obiectul unei finanțări din fondurile structurale și, așadar, fiecare cheltuială aferentă trebuie să fie conforme cu legislația Uniunii și compatibile cu politicile și cu acțiunile legiuitorului Uniunii.

61.      Astfel, în cazul în care, în cadrul realizării unei operațiuni cofinanțate din fondurile structurale, beneficiarul acestei finanțări care acționează în calitate de autoritate contractantă nu respectă normele privind atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de Directiva 2004/18 și pe care este ținut să le respecte, acest comportament poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, întrucât nu respectă o normă a dreptului Uniunii.

62.      Or, ce se întâmplă atunci când, în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale, valoarea contractelor se situează sub pragurile definite la articolul 7 din Directiva 2004/18(20), astfel încât atribuirea respectivelor contracte nu intră sub incidența normelor și a principiilor stabilite de acest text?

63.      Neglijențele, încălcările sau abuzurile de care s‑ar face vinovat beneficiarul subvenției din fondurile structurale pot să evite calificarea drept „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 pentru motivul că aceste comportamente nu ar constitui încălcări ale unei dispoziții a dreptului Uniunii?

64.      Considerăm că răspunsul este negativ. Astfel de nerespectări trebuie să poată fi încadrate în conținutul noțiunii de neregularitate.

65.      În primul rând, deși este adevărat că, în cauzele principale, având în vedere valoarea contractelor, beneficiarii subvenției în calitatea lor de autoritate contractantă nu erau ținuți să respecte normele prevăzute de Directiva 2004/18, totuși, precum orice act al statului prin care se stabilesc condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o prestare de activități economice, atribuirea acestor contracte trebuie să respecte principiile consacrate de Tratatul FUE și să fie supusă cerințelor care decurg de aici, astfel cum au fost precizate de jurisprudența Curții.

66.      În considerentul (2) al Directivei 2004/18, legiuitorul Uniunii a avut grijă să precizeze că, indiferent de valoarea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public, procedura de atribuire trebuie să respecte principiile prevăzute de Tratatul FUE, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența.

67.      Astfel cum a reamintit Curtea și în cadrul Hotărârii Impresa Edilux și SICEF(21), această obligație este aplicabilă în cazul atribuirii de contracte de achiziții publice care prezintă un „interes transfrontalier cert”(22), adică pot fi de interes pentru operatori economici cu sediul în alte state membre.

68.      Existența unui interes transfrontalier cert este determinată pe baza unor criterii obiective precum importanța economică a contractului, locul de executare a acestuia sau caracteristicile sale tehnice(23).

69.      În prezentele cauze, revine, așadar, instanței de trimitere sarcina să procedeze la o apreciere nuanțată a tuturor elementelor relevante de care dispune pentru a stabili dacă contractele în cauză prezintă un astfel de interes(24).

70.      În opinia noastră și având în vedere cele câteva elemente de care dispunem, este puțin probabil ca atribuirea contractului în cauză de către Județul Neamț (cauza C‑260/14) să fi prezentat interes pentru întreprinderi care au sediul în alte state membre, ținând seama de miza economică redusă a contractului și de locul de executare a acestuia. Astfel, localitatea Piatra Neamț (România) se află la o distanță de 433 km de frontiera bulgară și valoarea contractului se ridica la 19 410 euro.

71.      În schimb, punctul nostru de vedere este mai nuanțat în privința contractului atribuit de Județul Bacău (cauza C‑261/14). Astfel, deși localitatea Bacău este situată la circa 370 km de frontiera bulgară, nu este mai puțin adevărat că valoarea contractului se ridica la 2 820 515 euro. Or, această cifră nu este nicidecum neglijabilă. Prin urmare, nu este exclus ca anumite întreprinderi cu sediul în Bulgaria, în special, să își fi manifestat interesul.

72.      În ipoteza în care instanța de trimitere ar trebui să considere că unul sau celălalt dintre aceste contracte ar fi putut prezenta interes pentru anumite întreprinderi cu sediul în alte state membre, nerespectările în cauză pot, așadar, să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, întrucât constituie o încălcare a principiilor prevăzute de Tratatul FUE. Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă aceste acte au adus într‑adevăr un prejudiciu bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

73.      În al doilea rând, nu trebuie să se ignore faptul că, indiferent de natura încălcării, nelegalitatea este comisă în cadrul unei operațiuni care beneficiază de o finanțare europeană. Or, având în vedere această finanțare, atât operațiunea, cât și ansamblul normelor din dreptul național care i se aplică trebuie să intre în mod necesar în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

74.      În consecință, considerăm că criteriul derivat din încălcarea dreptului Uniunii trebuie să fie interpretat în sens larg, astfel încât să includă încălcările dreptului Uniunii stricto sensu, precum și nerespectările dispozițiilor legislative naționale de punere în aplicare a dreptul Uniunii.

75.      De altfel, obiectivele și economia Regulamentului nr. 1083/2006 pledează în favoarea unei astfel de interpretări.

76.      Întrucât angajează finanțele Uniunii, FEDR se întemeiază, în primul rând, pe principiul bunei gestiuni financiare, care prevede utilizarea creditelor bugetare în conformitate cu principiile economiei, eficienței și eficacității.

77.      Acest principiu, aplicabil tuturor domeniilor bugetare administrate prin gestionare partajată, este consacrat la articolul 317 TFUE(25) și este recunoscut de o jurisprudență constantă(26). Este unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază Regulamentul nr. 2988/95, iar domeniul său de aplicare a fost definit în capitolul 7 din titlul II din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene(27), în special la articolul 27 din acesta.

78.      În conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, normele stabilite în cadrul Regulamentului nr. 1083/2006 au drept obiectiv să garanteze că fondurile structurale sunt utilizate eficient și regulamentar, astfel încât, pe de o parte, să protejeze interesele financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, să asigure punerea în aplicare eficientă a programelor operaționale(28).

79.      Or, un astfel de obiectiv nu poate fi atins decât dacă subvențiile acordate din fondurile structurale au drept obiect acte și cheltuieli a căror legalitate nu poate fi contestată nici în raport cu dreptul Uniunii, nici în raport cu dreptul național. Astfel, numai prin respectarea acestei condiții se poate garanta eficacitatea acțiunii fondurilor structurale, evitându‑se ca acestea să finanțeze operațiuni frauduloase, care constituie uneori acte de favoritism sau de corupție.

80.      Astfel, în cadrul procedurilor de cerere de ofertă în cauză, nu putem exclude posibilitatea ca, prin aplicarea unor criterii de selecție atât de restrictive, care încalcă dispozițiile naționale privind achizițiile publice, beneficiarii subvenției care acționau în calitate de autoritate contractantă să nu fi avut intenția de a exclude anumiți ofertanți din procedura de atribuire sau, dimpotrivă, de a‑l favoriza pe unul dintre aceștia. Cu siguranță, aceste criterii au împiedicat – dacă nu chiar au descurajat – anumiți operatori economici să depună oferte pentru contractele în cauză și, în consecință, au redus în mod semnificativ numărul de operatori economici în măsură să realizeze contractele. În astfel de situații, deosebit de frecvente în ceea ce privește atribuirea contractelor de achiziții publice(29), criteriile de selecție în cauză sunt susceptibile să ofere un avantaj necuvenit unei întreprinderi anume, ceea ce contravine însuși scopului finanțării europene. În aceste împrejurări, nerespectarea legislației naționale constituie un act care poate afecta interesele financiare ale Uniunii în același mod în care un act încalcă normele dreptului Uniunii. Or, la punctul 45 din Hotărârea Baltlanta(30), Curtea a avut grijă să precizeze că bugetul general al Uniunii trebuie să fie protejat împotriva „oricărei acțiuni sau a oricărei omisiuni care i‑ar putea cauza vreun prejudiciu”. Singura diferență ar consta, eventual, în gravitatea încălcării, în importanța implicațiilor financiare care decurg din aceasta și în cuantumul corecției financiare care urmează să fie adoptată.

81.      În orice caz și în conformitate cu principiul fraus omnia corrumpit, încălcarea legislației naționale atrage după sine ineligibilitatea operațiunii în cauză pentru finanțare europeană.

82.      În vederea protecției intereselor financiare ale Uniunii împotriva oricărei fraude și pentru a garanta realizarea deplină a obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în cadrul intervențiilor din fondurile structurale, încălcările legislației naționale săvârșite în cadrul unei operațiuni care beneficiază de o cofinanțare trebuie să fie sancționate în același mod în care se sancționează încălcarea normelor de drept al Uniunii și, în consecință, să poată fi calificate drept „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

83.      De altfel, în lumina acestor obiective a declarat Curtea, la punctul 48 din Hotărârea Baltlanta (C‑410/13, EU:C:2014:2134), că noțiunea „neregularitate” se referă la „utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii”. Or, utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii poate decurge nu doar dintr‑o nerespectare a normelor de drept al Uniunii, ci și dintr‑o încălcare a dispozițiilor de drept național.

84.      O interpretare largă și dinamică a criteriului derivat din încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii se impune și în ceea ce privește economia Regulamentului nr. 1083/2006 și în special sistemele naționale de gestionare și de control instituite de acesta.

85.      Pentru a se asigura că fondurile structurale sunt utilizate în mod eficient și regulamentar, statele membre sunt ținute, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare(31), să instituie sisteme performante de gestionare și de control în măsură să garanteze că beneficiarul fondurilor și‑a îndeplinit obligațiile care îi dau dreptul să obțină asistența financiară prevăzută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu dreptul național aplicabil(32).

86.      Astfel, articolul 60 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1083/2006 precizează că autoritatea de gestionare este însărcinată, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, pe de o parte, să se asigure că operațiunile sunt „conforme, pe toată durata execuției lor, cu normele comunitare și interne aplicabile” și, pe de altă parte, să controleze dacă toate cheltuielile declarate de beneficiari sunt „în conformitate cu normele comunitare și interne”.

87.      În același mod, articolul 61 litera (b) punctul (ii) din acest regulament precizează că autoritatea de certificare a unui program operațional este însărcinată să certifice că toate „cheltuielile declarate sunt conforme cu normele comunitare și interne aplicabile și au fost suportate pentru operațiunile selecționate pentru finanțare în conformitate cu criteriile aplicabile programului și [cu normele] comunitare și interne aplicabile”.

88.      Aceleași obligații revin autorității de audit conform articolului 62 alineatul (1) din regulamentul în cauză coroborat cu articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1828/2006.

89.      Prin urmare, statele membre sunt ținute să retragă integral sau parțial finanțarea europeană dacă se constată nerespectări în aplicarea reglementării Uniunii sau a legislației naționale, compatibilitatea operațiunii cu dispozițiile comunitare și interne aplicabile reprezentând o condiție de eligibilitate a operațiunii pentru finanțare.

90.      Corecțiile financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte conform articolului 98 din Regulamentul nr. 1083/2006 vizează, de altfel, să „restabilească o situație în care cheltuielile care fac obiectul unei cereri de cofinanțare din fondurile structurale sunt în totalitate legale și regulamentare, în conformitate cu normele și reglementările aplicabile la nivel național și la nivelul Uniunii”(33).

91.      Astfel cum constatăm, controalele care cad în sarcina statelor membre au, prin urmare, drept obiectiv garantarea legalității și a regularității tuturor operațiunilor(34) nu doar în raport cu dreptul Uniunii, ci și cu dreptul național, în ceea ce privește toate aspectele acestora, fie ele administrative, financiare, tehnice sau fizice(35).

92.      În acest context, considerăm că limitarea conținutului noțiunii „neregularitate” la încălcările „dreptului Uniunii” stricto sensu este contradictorie și riscă, pe de altă parte, să lipsească de efectul lor util procedurile de control prevăzute de Regulamentul nr. 1083/2006.

93.      În plus, o astfel de interpretare ni se pare artificială. Astfel, toate elementele pe care le‑am expus anterior converg în a demonstra că actul cofinanțării participă la o operațiune unică și indivizibilă a cărei legalitate nu poate fi apreciată decât ca un tot unitar, adică din perspectiva normelor de drept al Uniunii „și” a legislației naționale aplicabile. Dacă operațiunea a fost realizată sau cheltuiala a fost angajată cu încălcarea normelor dreptului național, aceasta nu mai este eligibilă pentru finanțare din FEDR. Respectarea normelor comunitare și naționale participă la realizarea aceluiași obiectiv. Prin urmare, ar fi lipsit de sens să se facă o distincție între nerespectările care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și cele comise în raport cu dreptul național.

94.      Aceste elemente derivate din însăși economia Regulamentului nr. 1083/2006 susțin interpretarea largă a criteriului de încălcare a dreptului Uniunii, în sensul unei încălcări nu doar a dreptului Uniunii, ci și a dispozițiilor din dreptul național care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

95.      În definitiv, o astfel de interpretare nu face decât să anticipeze modificările introduse de legiuitorul Uniunii prin Regulamentul nr. 1303/2013, în special în cadrul definiției noțiunii „neregulă”.

96.      Acest regulament, reamintim, abrogă Regulamentul nr. 1083/2006 cu efect de la 1 ianuarie 2014.

97.      Potrivit articolului 2 punctul 36 din Regulamentul nr. 1303/2013, noțiunea „neregulă” desemnează „orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa”(36).

98.      Principiul compatibilității operațiunii stabilit la articolul 6 din acest regulament, intitulat „Conformitatea cu dreptul Uniunii și legislația națională”, prevede în prezent că operațiunile sprijinite de fondurile structurale trebuie să fie „conforme cu dreptul Uniunii și cu legislația națională care vizează punerea sa în aplicare”(37).

99.      În plus, autoritățile de gestionare și de control sunt, de acum, însărcinate să verifice, conform articolului 125 alineatul (4) litera (a) din acest regulament, furnizarea de produse și de servicii cofinanțate și faptul că cheltuielile aferente sunt în conformitate cu legislația aplicabilă a Uniunii și cu legislația națională care vizează punerea sa în aplicare.

100. Or, „legislația națională care vizează punerea […] în aplicare a [dreptului Uniunii]” este constituită din ansamblul normelor din ordinea juridică internă care vizează punerea în aplicare a legislației Uniunii. Această expresie desemnează nu doar legislația națională rezultată din transpunerea dreptului Uniunii, ci și ansamblul normelor destinate punerii în aplicare a dreptul Uniunii la nivel național, precum normele naționale care reglementează eligibilitatea cheltuielilor pentru finanțare europeană.

101. Având în vedere ansamblul acestor elemente, considerăm, în consecință, că nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziții publice, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

B –    Cu privire la a doua întrebare, referitoare la natura corecțiilor financiare

102. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema naturii corecțiilor financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în temeiul articolului 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006.

103. Potrivit acestei dispoziții, „[s]tatele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri”.

104. Instanța de trimitere solicită, în special, să se stabilească dacă aceste corecții constituie o „măsură administrativă” în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 sau o „sancțiune administrativă” în sensul articolului 5 litera (c) din acest regulament.

105. Curtea a precizat deja în repetate rânduri că „[o]bligația [de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr‑o practică nelegală] nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat”(38).

106. Nu identificăm niciun motiv pentru a ne îndepărta de această jurisprudență.

107. Prin urmare, vom propune Curții să declare că articolul 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că orice corecție financiară pe care statele membre sunt ținute să o adopte în cazul constatării unei neregularități care afectează operațiunea cofinanțată constituie o „măsură administrativă” în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

108. Având în vedere răspunsul propus, nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare adresate de instanța de trimitere. Prin urmare, astfel cum reiese din modul de redactare a întrebărilor și din motivarea deciziilor de trimitere, Curtea de Apel Bacău a adresat întrebările în cauză în ipoteza în care Curtea ar considera că o corecție financiară adoptată de statele membre în temeiul articolului 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 constituie o „sancțiune administrativă” în sensul articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95.

IV – Concluzie

109. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Curtea de Apel Bacău după cum urmează:

„1)      Nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziție publică, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

2)      Articolul 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în cazul constatării unei neregularități care afectează operațiunea cofinanțată constituie «măsuri administrative» în sensul articolului 4 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.”


1 – Limba originală: franceza.


2 – Regulamentul Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).


3 – Regulamentul Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64).


4 – Un „program operațional” este, în sensul articolului 2 punctul 1 din Regulamentul nr. 1083/2006, „un document prezentat de un stat membru și adoptat de Comisie care definește o strategie de dezvoltare în conformitate cu un ansamblu coerent de priorități, pentru a cărui realizare se face apel la un fond sau în cadrul obiectivului de convergență, la Fondul de coeziune și la FEDER”.


5 – Regulamentul Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale privind fondurile structurale (JO L 161, p. 1).


6 – Regulamentul Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională (JO L 371, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 3, p. 17, și rectificarea publicată în JO 2007, L 45, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 846/2009 al Comisiei din 1 septembrie 2009 (JO L 250, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1828/2006”).


7 – Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 320).


8 – Informațiile privind programul în cauză sunt incluse în dosarul național și sunt disponibile pe site‑ul internet al Comisiei (http://ec.europa.eu/regional_policy/fr/atlas/programmes/2007-2013/romania/operational‑programme‑regional‑operational‑programme?countryCode=RO&regionId= 389) și, în limba română, la adresa de internet: http://www.inforegio.ro/en/regio-2007-2014-en/documente-de-programare.html


9 – A se vedea în special documentul Consiliului Județean Neamț intitulat „Achiziție publică de servicii – Achiziționarea serviciilor de audit în cadrul proiectului: «Reabilitarea, extinderea și modernizarea Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă Roman»”, mai 2011, punctul 1.1. Acest document este inclus în dosarul național. A se vedea de asemenea, în ceea ce privește punerea în aplicare a axei prioritare nr. 3 a Programului Operațional Regional 2007-2013, secțiunea I.4 din Ghidul solicitantului, disponibil în limba română la adresa de internet http://www.inforegio.ro/ro/axa-3.html, la linkul „Domeniul major de intervenție 3.1”.


10 –      Cu excepția primei întrebări, formulată doar în cadrul cauzei C‑260/14, instanța de trimitere adresează întrebări identice în cele două cauze.


11 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116).


12 –      Semnalăm că, deși această mențiune lipsește din cuprinsul celei de a patra întrebări formulate în cadrul cauzei C‑260/14, ea figurează în mod explicit în cuprinsul aceleiași întrebări formulate în cadrul cauzei C‑261/14. Pe de altă parte, această mențiune este pe deplin coerentă cu fondul întrebării.


13 – C‑599/13, EU:C:2014:2462.


14 – Punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată.


15 – Punctul 37 și jurisprudența citată.


16 – A se vedea, în această privință, nota de subsol 1 din documentul Comisiei intitulat „Orientări pentru determinarea corecțiilor financiare care trebuie aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale și fondurile de coeziune în cazul nerespectării normelor în materie de contracte de achiziții publice” (COCOF 07/0037/03).


17 – Articolul 11 din această convenție evocă neregularitățile care pot conduce la o restituire parțială sau totală a subvenției în urma controlului și printre acestea figurează încălcarea obligațiilor europene.


18 – A se vedea, în special, ghidul de informare inclus în dosarul unei cereri pentru subvenție din FEDR disponibil pe site‑ul internet al regiunii Centre (Franța), la următoarea adresă: http://www.europe‑centre.eu/fr/53/PO_FEDER_Centre.html


19 – A se vedea al doilea document care figurează la nota de subsol 9, secțiunea I.5, la criterii de eligibilitate (Cheltuieli eligibile), p. 8, și secțiunea II, p. 13. A se vedea, de asemenea, adresa de internet menționată la nota de subsol 8 (p. 155 din document).


20 – În temeiul articolului 7 literele (a) și (c) din directiva în cauză, aceasta se aplică, pe de o parte, contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare de 162 000 de euro și, pe de altă parte, contractelor de achiziții publice de lucrări a căror valoare estimată, fără TVA, este egală sau mai mare de 6 242 000 de euro.


21 – C‑425/14, EU:C:2015:721.


22 – Punctul 21 și jurisprudența citată. Această jurisprudență este evocată de Comisie la punctul 1.3 din Comunicarea interpretativă privind legislația comunitară aplicabilă procedurilor de atribuire a contractelor nesupuse sau parțial supuse dispozițiilor directivelor privind achizițiile publice (JO 2006, C 179, p. 2), precum și la p. 11 din Orientările pentru determinarea corecțiilor financiare care trebuie aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale și fondurile de coeziune în cazul nerespectării normelor în materie de contracte de achiziții publice, sus‑menționate.


23 – Hotărârile Ordine degli Ingegneri della Provincia di Lecce și alții (C‑159/11, EU:C:2012:817, punctul 23 și jurisprudența citată), precum și Belgacom (C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 29 și jurisprudența citată).


24 – Hotărârea Belgacom (C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 30 și jurisprudența citată).


25 – Conform articolului 317 primul paragraf TFUE, „Comisia, în cooperare cu statele membre, execută bugetul, în conformitate cu dispozițiile regulamentelor adoptate pentru punerea în aplicare a articolului 322, pe propria răspundere și în limita creditelor alocate, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre cooperează cu Comisia astfel încât creditele să fie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare”.


26 – A se vedea în special Hotărârea Irlanda/Comisia (C‑199/03, EU:C:2005:548, punctul 25).


27 – JO L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198. Regulament astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1995/2006 al Consiliului din 13 decembrie 2006 (JO L 390, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 137), denumit în continuare „Regulamentul nr. 1605/2002”.


28 – A se vedea în special considerentele (61) și (66) ale acestui regulament.


29 –      A se vedea raportul întocmit de Curtea de Conturi a Uniunii Europene, intitulat „Utilizarea optimă a fondurilor UE: o analiză panoramică a riscurilor pentru gestiunea financiară a bugetului UE”, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, 2014, în mod special p. 100, punctul 14.


30 – C‑410/13, EU:C:2014:2134. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Curtea trebuia să interpreteze noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, care vizează controlul financiar pe care trebuie să îl instituie statele membre asupra intervențiilor din fondurile structurale (normele stabilite la această dispoziție figurează acum la articolele 60 și 61 din Regulamentul nr. 1083/2006).


31 – A se vedea Hotărârea Italia/Comisia (T‑308/05, EU:T:2007:382, punctul 109).


32 – A se vedea în această privință Hotărârea Baltlanta (C‑410/13, EU:C:2014:2134), în care Curtea a făcut trimitere explicită la articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 438/2001 al Comisiei din 2 martie 2001 de stabilire a normelor detaliate de aplicare a Regulamentului nr. 1260/1999 privind sistemele de gestionare și control pentru asistența acordată prin Fondurile Structurale (JO L 63, p. 21, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 39). Acest articol 4 preciza în mod foarte clar că sistemele de gestionare și de control aferente punerii în aplicare a unui program operațional trebuiau să includă proceduri prin care să se garanteze că serviciile cofinanțate respectă legislația internă și comunitară în vigoare privind, în special, eligibilitatea cheltuielilor subvenționate din fondurile structurale în cadrul asistenței în cauză și normele privind achizițiile publice. Întrucât Regulamentele nr. 1260/1999 și 438/2001 au fost abrogate prin Regulamentul nr. 1083/2006, aceste norme figurează acum la articolele 60 și 61 din acest din urmă regulament.


33 – A se vedea considerentul (3) al Deciziei Comisiei din 19 octombrie 2011 de aprobare a Orientărilor privind principiile, criteriile și baremele indicative pentru calcularea corecțiilor financiare aplicate de Comisie conform articolelor 99 și 100 din Regulamentul nr. 1083/2006 [C(2011) 7321 final]. A se vedea de asemenea p. 2 din Orientările privind principiile, criteriile și baremele indicative aplicabile de serviciile Comisiei pentru determinarea corecțiilor financiare conform articolului 39 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1260/99 [C(2001) 476].


34 – A se vedea considerentul (66) al Regulamentului nr. 1083/2006. A se vedea de asemenea articolul 28a alineatul (2) litera (d) și articolul 53b alineatul (2) din Regulamentul nr. 1605/2002 [articolul 59 alineatul (2) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului nr. 1605/2002 (JO L 298, p. 1)], precum și Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu intitulată „Responsabilitățile respective ale statelor membre și ale Comisiei în gestionarea partajată a fondurilor structurale și a Fondului de coeziune – situația actuală și perspective pentru noua perioadă de programare de după 2006” [COM(2004) 580 final].


35 – Articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1828/2006.


36 – Sublinierea noastră.


37Idem.


38 – A se vedea Hotărârea Somvao (C‑599/13, EU:C:2014:2462, punctul 36 și jurisprudența citată).

Sursa: C.J.U.E.

 

[Î.C.C.J]: Interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

   

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Decizie nr. 9/2014                                      Dosar nr. 10/1/2014/HP/C

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 27/11/2014

    Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal – preşedintele completului
Eugenia Marin – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Angelica Denisa Stănişor – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Dana Iarina Vartires     – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal – judecător-raportor
Simona Camelia Marcu     – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Iancu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu   – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/C este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă Bogdan Georgescu, magistrat-asistent-şef delegat la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară, raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 22 septembrie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, precum şi punctul de vedere formulat de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, care are calitatea de recurent-pârât în dosarul în care a fost formulată sesizarea.
Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 4 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.102/119/2013, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
„a) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, presupune includerea în categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ (ca fiind persecutate din motive politice) şi a persoanelor care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor?
b) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ:
(i) presupune includerea în noţiunea de <<domiciliu obligatoriu>> numai a situaţiilor în care acesta a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau şi a cazurilor în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie?
(ii) presupune, în oricare din situaţiile de la lit. a), îndreptăţirea membrilor familiei celui vizat de măsura <<domiciliului obligatoriu>> şi care au locuit cu acesta în perioada de referinţă la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă, iar în caz afirmativ presupune existenţa acestui beneficiu doar urmare a faptului că au locuit, în perioada de referinţă, cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod distinct că au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu?”.

2. Expunerea succintă a procesului

2.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii P.L.M., C.J.S. şi P.K.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, anularea deciziilor emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la acordarea, începând cu data depunerii cererii, respectiv 28 mai 2013, a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Decretul-lege nr. 118/1990).
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât, în perioada 1951 – 1958, familia lor a fost oficial declarată chiabură, li s-au preluat bunurile, constând din terenuri agricole şi maşini agricole, au fost obligaţi la plata unor dări excesive şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, neputând părăsi satul şi fiind ţinta consătenilor, care le adresau apelative de genul „chiabur murdar”.
Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna a solicitat respingerea contestaţiei reclamanţilor, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuţia domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamanţilor, iar, din documentele depuse la dosar, rezultă că la data de 18 decembrie 1954 s-a propus radierea de pe listele cu chiaburi, întrucât au dispărut motivele menţinerii pe listele respective.

2.2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 19 din 16 ianuarie 2014, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţi şi, în consecinţă, a anulat deciziile contestate, a stabilit că reclamanţii sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi a obligat pârâta să acorde aceste drepturi reclamanţilor, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că, potrivit Notei de studiu a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C, categoriei sociale a chiaburilor i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344/1951. Astfel, în speţă, întrucât membrii familiei reclamanţilor au fost calificaţi drept chiaburi, în perioadele reţinute au avut stabilit domiciliul obligatoriu pentru a nu se putea eschiva de la onorarea obligaţiilor impuse în sarcina lor şi pentru a se evita posibilitatea organizării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim. Calitatea de chiabur a atras după sine această măsură administrativă.
Totodată, instanţa a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formaţiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, aşa-zisul stat democrat popular ducând „în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”.

2.3. Recursul declarat împotriva sentinţei tribunalului
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu conduce în mod automat la concluzia că persoana în cauză şi familia sa au fost persecutate pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2.102/119/2013.

2.4. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
La termenul de judecată din 29 mai 2014, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă de recurs, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi a amânat pronunţarea la data de 4 iunie 2014.
Prin Încheierea din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Braşov, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menţionate la pct. 1 din prezenta decizie.
Prin aceeaşi încheiere, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Încheierea din 4 iunie 2014 – Curtea de Apel Braşov a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor arătate în continuare. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, pentru motivele arătate în continuare.
Din cuprinsul textului de lege menţionat şi în raport cu ansamblul prevederilor întregului act normativ nu rezultă cu claritate dacă sintagma „pe motive politice” cuprinde şi situaţiile în care o persoană a fost persecutată, după data de 6 martie 1945, pentru că aparţinea unei categorii sociale necompatibile cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul categoriei sociale a chiaburilor.
Noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de textul de lege, nu este definită de actul normativ, astfel că nu rezultă cu claritate dacă această noţiune include numai situaţiile în care domiciliul obligatoriu a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau include şi cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Din textul de lege şi din cuprinsul actului normativ în ansamblul său nu rezultă cu claritate dacă pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii şi membrii familiei celui vizat de măsura domiciliului obligatoriu, care au locuit împreună cu acesta în perioada de referinţă, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă.
De asemenea, nu rezultă cu claritate dacă, în cazul în care sunt beneficiari ai legii şi membrii familiei celui căruia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, este suficient a se stabili că aceştia au locuit efectiv cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod suplimentar şi distinct că aceştia au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu.
Chestiunile de drept enunţate sunt noi, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.
De asemenea, sub acest aspect, problema încadrării categoriei sociale a chiaburilor (moşierilor etc.) în sfera persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 se regăseşte în practica relativ recentă a instanţelor de contencios administrativ, această problemă fiind preponderentă în judeţele Covasna şi Harghita, astfel cum rezultă atât din deciziile pronunţate în anii 2013 – 2014 de Curtea de Apel Târgu Mureş şi de Curtea de Apel Braşov, cât şi din susţinerile intimaţilor-reclamanţi potrivit cărora, recent, agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din cele două judeţe şi-au schimbat practica, în sensul respingerii cererilor de recunoaştere a drepturilor prevăzute de decretul-lege formulate de persoanele din această categorie.
Celelalte probleme supuse dezlegării decurg din cea enunţată anterior, astfel că este îndeplinită cerinţa noutăţii.
Chestiunile de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 4 iunie 2014.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunile de drept
Reclamanţii au susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept, chiar dacă relativ recent agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din Covasna şi Harghita şi-au schimbat practica, în sensul că nu mai acordă chiaburilor şi membrilor familiilor acestora, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile prevăzute de actul normativ.
Practica judiciară a Tribunalului Cluj şi a Curţii de Apel Cluj este în sensul acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi copiilor născuţi în perioada în care familia era încadrată în categoria „chiaburilor”, astfel că, în cazul reclamanţilor, care aveau vârste de 19 ani, 10 ani şi, respectiv, 9 ani, se impune concluzia că aceştia au fost efectiv lezaţi de statutul de chiabur al părinţilor, întrucât nu au putut să urmeze şcoli gimnaziale, fiind stigmatizaţi ca „pui de chiabur”, nu erau primiţi în rândul pionierilor, erau puşi în bănci separate şi nu puteau socializa cu ceilalţi cetăţeni din cauza statutului de chiabur.
Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna nu a formulat un punct de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
Dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere supuse dezlegării pe calea procedurii hotărârii prealabile sunt următoarele:
Art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990:
„Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: […]
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
În vederea dezlegării chestiunilor de drept, instanţa de trimitere a indicat şi incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 5 alin. (1), (2) şi (4), art. 8, art. 9 şi art. 11 din Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că, în cuprinsul acestor norme, sunt reglementate drepturile de care beneficiază persoanele aflate în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.
La nivelul Curţii de Apel Braşov s-au conturat două opinii jurisprudenţiale.
Potrivit opiniei majoritare, dacă se stabileşte, pe baza probelor, că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, precum şi că aceştia nu au avut voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, măsură ce echivalează cu domiciliul obligatoriu, o asemenea situaţie se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Potrivit acestei opinii, se încadrează în sfera motivelor politice ale persecuţiei şi apartenenţa la categoria socială a chiaburilor, iar calitatea de persoană îndreptăţită potrivit decretului-lege aparţine nu doar celui care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, ci şi membrilor familiei sale, cu care acesta a locuit, iar limitarea în fapt a libertăţii de mişcare prin interdicţia părăsirii domiciliului, altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor, echivalează cu măsura domiciliului obligatoriu.
Opinia minoritară este în sensul că faptul constatării persecuţiei cu privire la unul dintre membrii familiei nu poate atrage aceeaşi concluzie şi în privinţa altor persoane care fac parte din familie, fiind necesar ca vătămarea să vizeze fiecare persoană în parte şi să fie resimţită la nivelul conştiinţei individuale. În ceea ce priveşte drepturile reglementate de decretul-lege, pentru acordarea unora dintre acestea este necesară administrarea unor probe suplimentare. Potrivit instanţei de trimitere, chestiunile de drept supuse dezlegării se ridică preponderent şi actual în judeţele Covasna şi Harghita, fiind relevantă practica de la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, unde sunt conturate două orientări jurisprudenţiale.
În prima dintre aceste orientări jurisprudenţiale, se apreciază că, în cazul în care se stabileşte pe baza probelor că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, această situaţie constituie un motiv politic, în sensul art. 1 alin. (1) din decretul-lege, întrucât chiaburii au fost consideraţi o clasă politică exploatatoare, iar distrugerea acestei clase a format obiect al „politicii de clasă”. De asemenea, în aceeaşi orientare se apreciază că persecutarea reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu – conform art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ – există indiferent de vârsta pe care o avea acesta în perioada de referinţă.
În a doua orientare jurisprudenţială, se apreciază că încadrarea în categoria chiaburilor nu constituie un motiv politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că, şi dacă s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu, această măsură nu se bazează pe motive politice, ci cel mult pe realităţile sociale ale acelei perioade de timp, situaţie care excedează reglementării Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, în această opinie se arată că interdicţia de a părăsi locuinţa fără acordul autorităţilor nu înseamnă că reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în sensul decretului-lege.
Instanţa de trimitere arată că, întrucât sintagma „motive politice” nu este definită de legiuitor în cuprinsul Decretului-lege nr. 118/1990, revine interpretului legii sarcina de a stabili sfera de cuprindere a acestei noţiuni.
Astfel, s-a opinat în sensul că nu poate constitui motiv politic, ca temei al persecutării unei persoane, apartenenţa acesteia la o categorie socială necompatibilă cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum este cazul chiaburilor, moşierilor etc., întrucât, în cazul acestora, există legi speciale care prevăd măsuri reparatorii pentru toate restrângerile de drepturi şi confiscări ale averilor la care au fost supuşi (spre exemplu: Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare). Scopul Decretului-lege nr. 118/1990 este acela de a acorda reparaţii persoanelor care au suferit persecuţii întrucât s-au opus instaurării regimului comunist în România sau care au luptat împotriva acestui regim, prin diferite mijloace, după instaurarea sa. Prin urmare, situaţia foştilor chiaburi sau a moşierilor excede prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
În noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate fi cuprinsă decât situaţia când, în drept, prin act administrativ, sau în fapt, a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi situaţia când persoana în cauză a avut limitată doar libertatea de circulaţie, prin interdicţia de a părăsi localitatea fără acordul autorităţilor. În acest din urmă caz, ne aflăm în prezenţa unei restricţii a liberei circulaţii, şi nu a obligării de a avea un anumit domiciliu.
Instanţa de trimitere consideră, de asemenea, că, în cazul în care se face dovada că, din motive politice, a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu pentru unul dintre membrii familiei, drepturile prevăzute de decretul-lege nu pot fi acordate tuturor membrilor de familie care au locuit la acelaşi domiciliu, fără a se dovedi că în mod direct aceştia au fost lipsiţi de dreptul de a-şi alege în mod liber un domiciliu. De asemenea, în cazul în care se face dovada acestei ultime situaţii, titularii cererilor de acordare a drepturilor trebuie să facă dovada imposibilităţii încadrării în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională, astfel cum prevede art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990.

6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
6.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie, singura orientare jurisprudenţială evidenţiată în jurisprudenţa transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către curţile de apel este în sensul că persoanele declarate „chiaburi”, care nu aveau voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, se încadrează în ipoteza reglementată de textul de lege. Astfel fiind, beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege atât persoana faţă de care a fost dispusă măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu, cât şi membrii familiei sale, cu care a locuit împreună.
6.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie, unele instanţe au apreciat că echivalează cu măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu şi situaţia de limitare în fapt a libertăţii de mişcare, prin interdicţia părăsirii domiciliului altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor.
6.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie, într-o orientare jurisprudenţială s-a reţinut că beneficiază de drepturile prevăzute de actul normativ membrii familiei care au locuit în perioada de referinţă împreună cu persoana faţă de care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că: pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile reparatorii se acordă numai persoanei faţă de care au fost dispuse măsurile prevăzute de actul normativ, nefiind justificată acordarea drepturilor şi în beneficiul altor persoane din cadrul familiei; în accepţiunea decretului-lege, singura măsură care îi afectează pe toţi membrii familiei este măsura prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e), respectiv strămutarea într-o altă localitate.
6.4. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că problema de drept indicată la pct. 2 lit. b) din sesizare a constituit obiect al verificării de jurisprudenţă în anul 2013, vizând „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu referire la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cât un minor, lipsit de capacitate de exerciţiu, a avut stabilit domiciliul obligatoriu ori a fost strămutat în altă localitate, împreună cu familia, din motive politice, după data de 6 martie 1945”. Din verificările de jurisprudenţă efectuate, circumscrise exclusiv posibilităţii acordării de măsuri reparatorii constând în recunoaşterea vechimii în muncă, a rezultat lipsa unei practici judiciare, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă.

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi.
Nu mai puţin însă se cuvine a fi menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 678/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, reţinându-se, în esenţă, că problema dedusă controlului de constituţionalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate şi a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012.

8. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
8.1. Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi a stabilit că:
„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare”.
Soluţia pronunţată în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor menţionate din Decretul-lege nr. 118/1990 vizează dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
Întrucât nu vizează interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, sub aspectul chestiunilor de drept supuse dezlegării Înaltei Curţi în prezenta cauză, Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 nu are, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, semnificaţia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi statuat anterior cu privire la problemele în discuţie.
8.2. Din perspectiva dezlegării chestiunilor de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară relevantă în interpretarea şi aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Cu toate acestea, pentru identitate de raţiune, este oportun a fi adusă în discuţie jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, într-o chestiune de drept similară celei care formează obiectul prezentei sesizări.
Astfel, conform prevederilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999:
„Art. 1. – Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: […]
c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.”
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor citate din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, analizând situaţia persoanelor care s-au născut în perioada în care părinţii lor aveau calitatea de refugiat/expulzat/strămutat în altă localitate, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că au calitatea de beneficiar al prevederilor citate şi copiii născuţi în localitatea de refugiu a părinţilor, pentru următoarele considerente:
„În mod constant în practica Instanţei Supreme s-a reţinut că, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi reparatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, iar copiii născuţi în perioada de refugiu a părinţilor au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia ca urmare a refugiului determinat de persecuţiile din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu.
Interpretarea corectă pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că <<stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu şi a persoanelor beneficiare ţine de opţiunea liberă a legiuitorului, cu condiţia să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii identice …. Toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază de aceleaşi drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti>>.
A admite teza recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între părinţi şi copiii lor aflaţi în aceeaşi situaţie, în speţă aceea de refugiu.
Pe cale de consecinţă, atâta timp cât este necontestat faptul că s-a făcut dovada faptului că părinţii reclamantei se refugiaseră în localitatea în care reclamanta s-a născut la data de 4 aprilie 1944, în raport cu cele arătate, rezultă că aceasta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având dreptul de a i se acorda drepturile reparatorii legale pe perioada cuprinsă între data naşterii şi data de 6 martie 1945”. (A se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1.127 din 27 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe pagina de internet a instanţei – http://www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)

9. Raportul asupra chestiunii de drept
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, Înalta Curte urmând a se pronunţa, prin hotărâre prealabilă, pentru dezlegarea chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.

10. Înalta Curte

10.1. Asupra admisibilităţii sesizării
Ab initio este necesară verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a sesizării în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
În sensul celor reţinute în jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi*1), dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă din 2010 instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv:
– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
În raport cu sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor expuse în continuare:
– sesizarea a fost formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.102/119/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal;
– instanţa care a formulat sesizarea – Curtea de Apel Braşov – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ca instanţă de recurs;
– cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Braşov ca instanţă de contencios administrativ competentă potrivit art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Covasna într-un litigiu privind acte administrative emise de o autoritate publică judeţeană (agenţia judeţeană pentru plăţi şi inspecţie socială);
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul de fond vizează acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 reclamanţilor în considerarea faptului că: familia lor a fost oficial declarată chiabură; le-au fost preluate bunurile (terenuri agricole şi maşini agricole); au fost obligaţi la plata unor dări excesive; a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, neputând părăsi localitatea; au fost ţinta apelativului „chiabur murdar”;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, cel puţin din perspectiva faptului că se invocă un reviriment al practicii administrative şi judiciare în sensul că nu se mai acordă, în mod automat, persoanelor din familiile generic denumite „chiabureşti” drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pentru motivele arătate la prezentul punct) şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (conform celor menţionate la pct. 8.4).
––––
*1) Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014.

10.2. Asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării
Ca o precizare prealabilă, raportat la modul de formulare a întrebărilor de către instanţa de trimitere, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează lămurirea chestiunilor de drept numai sub aspectul interpretării dispoziţiilor incidente, iar nu şi sub aspectul aplicării acestora, competenţă ce revine exclusiv instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului în care a fost formulată sesizarea, în funcţie de circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii.
10.2.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare):
„ART. 1
(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate.”
Din interpretarea prevederilor citate, rezultă că drepturile reglementate se acordă persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de lit. a) – e) ale textului de lege. Este de notorietate faptul că, după 6 martie 1945, categoria socială identificată generic prin denumirea de „chiaburi” a avut de suportat persecuţii, sub diverse forme, impuse de regimul politic instaurat în România după data respectivă. Această împrejurare este confirmată, cu titlu de exemplu, de aserţiunile cuprinse în preambulul Decretului nr. 115/1959 pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste (publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959), în sensul că „în numeroase sate mai dăinuie încă rămăşite ale unor relaţii de producţie învechite, cum sînt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pămîntului cu muncă salariată, folosite de către elementele capitaliste chiabureşti, avînd mai mult pămînt de cît pot munci ei şi familia lor, elementele capitaliste chiabureşti, bogătanii satelor, dau ţăranilor muncitori pămînt în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină, astfel primesc în natură sau în bani, fără să muncească, o bună parte din roadele muncii altora. După ce exploatează pe ţăranii muncitori, ei exploatează şi pe muncitorii de la oraşe, cărora le vînd la preţ de speculă producţia-marfă realizată”.
Însă, simpla apartenenţă, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) – e) din decretul-lege.
În acelaşi sens este oportun a se menţiona că nu a fost identificată în cuprinsul legislaţiei ulterioare anului 1990 nicio dispoziţie care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, „chiaburilor”, în înţelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945.
Totodată, este de reţinut că persoanelor care au făcut parte din categoria socială a „chiaburilor”, în înţelesul dat acestei noţiuni în perioada regimului instaurat în România după data de 6 martie 1945, le-a fost acordat beneficiul reparatoriu ori le-a fost analizată calitatea de persoană îndreptăţită, spre exemplu, în limitele cadrului instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de reglementările aplicabile. (A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 230/2005, nr. 3.469/2006, nr. 1.682/2009 şi nr. 3.311/2010, publicate pe pagina de internet a instanţei – http://www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)
Astfel fiind, persoanele catalogate în perioada respectivă drept „chiabur” nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenţei la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condiţiile impuse de reglementările aplicabile.
10.2.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie
În esenţă, chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, şi persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulaţie.
Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (prezentată la pct. 10.1), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului.
Or, cele două noţiuni – măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertăţii de circulaţie – nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conţinut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului şi dreptul la liberă circulaţie.
În consecinţă, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că faţă de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu.
Astfel fiind, în condiţiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept „interpretatio cessant in claris”, nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.
10.2.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie
Ca o precizare prealabilă, se apreciază că reprezintă o simplă eroare de redactare referirea la lit. a) a alin. (1) al art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, în condiţiile în care contextul evidenţiază faptul că instanţa de trimitere a avut în vedere ipoteza prevăzută de lit. d) a alin. (1) al aceluiaşi articol. În aceste condiţii, Înalta Curte va analiza chestiunea de drept prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege.
În sensul celor expuse în sesizare, dezlegarea chestiunii de drept urmează a se face prin raportare la următoarele coordonate:
(i) persoană aflată în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, faţă de care a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu;
(ii) membrii familiei persoanei cu domiciliu obligatoriu, care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, indiferent de vârstă şi care solicită acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990;
(iii) circumstanţele ce se impun a fi avute în vedere pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.
Subsecvent acestei interpretări se reţine, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii de ordin material şi moral ca şi persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă.
Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecinţele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, pot fi incluşi, în mod rezonabil, soţul/soţia şi copiii. În privinţa copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile atât copiii născuţi în perioada de referinţă, copiii minori, precum şi cei care au devenit majori în perioada de referinţă, în considerarea faptului că aceştia nu aveau în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului.
Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct şi că membrii familiei (soţul/soţia şi copiii) persoanei vizate au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. În acest sens este avută în vedere, mutatis mutandis, jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentată la pct. 10.2 din prezenta decizie, în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii care reglementează o ipoteză similară, respectiv prevederile art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, însă sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă. În context sunt avute în vedere, cu precădere, cerinţele prevăzute de art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, conform cărora „Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională”.
O atare interpretare porneşte de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar şi echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de acelaşi tratament juridic ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei situaţie serveşte drept temei al solicitării beneficiului actului normativ.
În sensul celor expuse în sesizare şi al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei – soţul/soţia şi copiii, indiferent de vârstă – au avut de suferit aceleaşi prejudicii de ordin material şi moral ca persoana faţă de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu şi atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată şi nu au avut în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din decretul-lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora şi în lipsa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.
Din interpretarea teleologică coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 rezultă că drepturile reparatorii constând în modul de determinare a vechimii în muncă şi de stabilire a pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă pot fi acordate numai în măsura în care titularul cererii de acordare a acestui beneficiu, subsecvent probei încadrării în ipoteza lit. d), face dovada atât a faptului că nu a putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care avea pregătirea profesională, aşa cum prevede textul alin. (4) al art. 1 din decretul-lege, cât şi a faptului că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, îndeplinea condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă, ca premisă necesară pentru naşterea, în condiţiile legii, a dreptului la vechime în muncă ori a drepturilor de pensie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, stabileşte următoarele:
1. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a) – e) ale aceluiaşi alineat şi îndeplinesc şi celelalte condiţii impuse de lege.
2. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:
a) noţiunea de „domiciliu obligatoriu” se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie;
b) pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent-şef delegat,
Bogdan Georgescu

[Curtea de Apel Galati]: Pentru inchiderea procedurii in temeiul art.131 din Legea nr.85/2006 nu este necesara intocmirea si comunicarea raportului final!

Prin sentinţa nr. 464/14 mai 2008 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr. 640/91/2008 al Tribunalului Vrancea, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC „ I.C.” SRL Focşani.
S-a dispus radierea debitoarei din registrul comerţului.
În temeiul art. 4 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus plata către lichidator a sumei de 300 lei din fondul special constituit la dispoziţia UNPIR – Filiala Vrancea.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 640/91/2008 debitoarea SC „ I.C.” SRL, prin lichidator, a solicitat deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei, având în vedere dispoziţiile art. 2701 şi art. 2702 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Prin sentinţa nr. 120/19 martie 2008 s-a dispus intrarea debitoarei în procedura simplificată a falimentului şi a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar, lichidatorul desemnat în procedura administrativă.
Prin cererea depusă la data de 16 aprilie 2008 lichidatorul a solicitat închiderea procedurii simplificate.
Judecătorul sindic a reţinut că debitoarea nu deţine bunuri sau lichidităţi, iar creditorii nu au fost de acord să avanseze sumele necesare continuării procedurii.
Ca atare, a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 131 din Legea 85/2006 pentru a dispune închiderea procedurii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs creditoarea AVAS, înregistrat sub nr. 640/91/2008 pe rolul Curţii de Apel Galaţi – Secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Sentinţa recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, pentru următoarele motive:
Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă);
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Astfel, creditoarea recurentă are o creanţă nerecuperată în cadrul procedurii, în cuantum de 574,83 RON.
Contrar prevederilor art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar nu a comunicat creditoarei AVAS raportul final, împreună cu un bilanţ general.
Prin necomunicarea raportului final, creditoarea recurentă a fost privată de dreptul de a exercita calea de atac prevăzută de lege (obiecţiunile împotriva raportului final).
Un alt motiv de recurs vizează omisiunea lichidatorului judiciar de a indica cauzele intrării debitoarei în insolvenţă, persoanele din conducerea societăţii vinovate ş.a.m.d.
În aceste condiţii, nu a fost posibilă recuperarea creanţei prin promovarea unei acţiuni reglementate de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În drept, a invocat dispoziţiile art.304 pct. 5, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, art. 129 din Legea nr. 85/2006, prevederile O.U.G. 95/2003 aprobată prin Legea nr. 557/2003.
Curtea de Apel Galaţi a respins recursul declarat de creditoarea A.V.A.S., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
Potrivit art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul supune judecătorului sindic un raport final însoţit de situaţii financiare finale. Copii de pe acest raport se comunică, într-adevăr, tuturor creditorilor şi debitorului.
În speţă însă, procedura insolvenţei s-a închis în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului, ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul sindic poate da o sentinţă de închidere a procedurii.
Textul de lege nu prevede, în această situaţie, decât întrunirea a două condiţii cumulative, şi anume: insuficienţa bunurilor din averea debitorului pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi inexistenţa unei oferte a creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare.
În speţă, în mod corect a reţinut judecătorul sindic că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege de vreme ce nu a fost identificat nici un bun în averea debitoarei, iar creditorilor li s-a adus la cunoştinţă această situaţie, solicitându-li-se avansarea de sume, fără ca demersul lichidatorului să dea rezultate.
De vreme ce textul de lege stipulează posibilitatea închiderii procedurii, în orice stadiu al acesteia (art.131) este evident că nu era necesară întocmirea şi comunicarea raportului final. În mod asemănător, nu era necesară nici stabilirea eventualelor persoane vinovate de ajungerea debitoarei – persoană juridică, în stare de insolvenţă, spre a face aplicabile dispoziţiile art. 138 din lege.
Aceasta întrucât textul de lege nu condiţionează închiderea procedurii de analizarea posibilităţii atragerii răspunderii membrilor organelor de conducere şi control, referindu-se, în mod explicit, numai la situaţia în care nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Necesitatea închiderii procedurii, într-o asemenea situaţie, rezidă în scopul legii, reglementat de art. 2, şi anume acela al instituirii unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Ori, în situaţia în care nu pot fi acoperite nici cheltuielile procedurii, continuarea acesteia este lipsită de raţiune.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. 1 raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, a respins prezentul recurs, ca nefondat.

Sursa: CURTEA DE APEL GALAŢI

[Curtea de Apel Brasov]: DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI. NUMIREA ADMINISTRATORULUI JUDICIAR PROVIZORIU.

Din prevederile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 rezultă că, în situaţia conexării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de debitor cu o cerere formulată de un creditor, dacă există din partea ambilor solicitări privind numirea administratorului judiciar provizoriu, judecătorul sindic trebuie să ţină seama de propunerea făcută de către creditor.

Prin încheierea pronunţată la data de 18.01.2010, judecătorul sindic a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. S. S.R.L. şi a admis cererea formulată de debitoarea S.C. D.I.G. S.R.L. Braşov de deschidere a procedurii generale a insolvenţei. A numit administrator judiciar pe C.I.I. F.M., pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 20 din lege.
La pronunţarea acestei hotărâri prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27, 28 şi 32 din Legea nr. 85/2006 pentru deschiderea procedurii la cererea debitoarei.
Cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă întrucât a fost formulată înainte de deschiderea procedurii.
Împotriva încheierii a declarat recurs creditoarea S.C. M.C. S.R.L., criticând-o numai în privinţa dispoziţiilor referitoare la numirea în calitate de administrator judiciar a Cabinetului Individual de Insolvenţă „F.M.”.
În dezvoltarea motivelor de recurs creditoarea învederează că pe rolul instanţelor de judecată au fost introduse împotriva debitoarei S.C. D.I.G S.R.L. mai multe cereri de deschidere a procedurii falimentului formulate de creditorii societăţii. La rândul său, debitoarea a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.
Potrivit art. 31 alin. 4, instanţele de judecată sesizate cu cererile creditorilor au procedat la conexarea acestora cu dosarul debitoarei. Analizând cererea debitoarei instanţa a dispus deschiderea procedurii insolvenţei şi numirea ca administrator judiciar a C I I „F.M.”.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, prin care legiuitorul a stabilit modalitatea de desemnare a administratorului judiciar, prioritate având creditorii iniţiatori ai cererilor.
În speţă, recurenta a solicitat prin cerere scrisă depusă la dosarul cauzei desemnarea în calitate de administrator judiciar provizoriu a C.I.T. S.P.R.L..
Având în vedere caracterul imperativ al normei care legiferează această materie, precum şi faptul că legiuitorul a acordat prioritate de preferinţă creditorilor, recurenta solicită desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi numirea în calitate de administrator judiciar provizoriu a C.I.T. S.P.R.L..
Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii : debitoarea S.C. D.I.G şi creditorii S.C. I.I. S.R.L. şi P.L. au solicitat în principal respingerea recursului formulat ca netemeinic, nesusţinut, nelegal şi nefondat şi menţinerea în întregime a dispoziţiilor încheierii de şedinţă pronunţată în data de 18 ianuarie 2010 de către Tribunalul Braşov în dosarul nr. 8014/62/2009.
În subsidiar, au solicitat :
– respingerea în parte a recursului formulat ca netemeinic, nesusţinut, nelegal şi nefondat în ceea ce priveşte numirea în calitate de administrator judiciar a C.I.T. S.P.R.L. şi modificarea în parte a dispoziţiilor încheierii de şedinţă pronunţate la data de 18 ianuarie 2010 de către Tribunalul Braşov în dosarul nr.8014/62/2009, în sensul schimbării administratorului judiciar C.I.I. F.M. şi numirii ca administrator judiciar a Cabinetului Individual de Insolvenţă C.N. ;
– respingerea în parte a recursului formulat ca netemeinic, nesusţinut, nelegal şi nefondat în ceea ce priveşte numirea în calitate de administrator judiciar a C I T S.P.R.L. şi modificarea în parte a dispoziţiilor încheierii atacate în sensul schimbării administratorului judiciar C.I.I. F.M şi numirii unui administrator judiciar cu respectarea criteriului mărimii creanţei prevăzut de art. 11 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
Intimaţii susţin că judecătorul sindic a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, având în vedere faptul că cererile creditorilor au fost conexate la cererea debitoarei, ca urmare, există un singur dosar, ce are ca obiect cererea acesteia.
Administratorul judiciar, C.I.I. F.M a depus la dosar o adresă prin care învederează că a efectuat în ultimii doi ani lucrări de evaluare pentru societatea debitoare, ca urmare, având în vedere prevederile art. 79 şi 80 alin. 2 lit. a, b, c, d şi e din Legea nr. 85/2006, nu poate îndeplini activitatea de administrator judiciar al acestei societăţi.
Examinând sentinţa atacată în limitele motivelor de recurs, în raport de probele administrate şi de dispoziţiile legale în materie, curtea reţine următoarele :
Problema controversată în cauză este interpretarea art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu care, una dintre atribuţiile judecătorului sindic este : „desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, fixarea remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activităţii practicienilor în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă. Judecătorul-sindic va desemna administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul provizoriu solicitat de către creditorul care a solicitat deschiderea procedurii sau de către debitor, dacă cererea îi aparţine. În situaţia în care cel care a introdus cererea de deschidere a procedurii nu solicită numirea unui administrator judiciar sau lichidator, numirea se va face de către judecătorul-sindic din rândul practicienilor care au depus oferte la dosarul cauzei. În caz de conexare se va ţine seama de cererile creditorilor în ordinea mărimii creanţelor sau de cererea debitoarei, dacă nu există o cerere din partea unui creditor ;”
După cum se observă, ca urmare a modificării acestui text de lege prin Legea nr. 277/2009, dreptul de a desemna administratorul judiciar îi aparţine titularului cererii introductive şi numai în cazul în care acesta nu solicită desemnarea unui practician în insolvenţă, judecătorul sindic are posibilitatea de a desemna administratorul judiciar dintre practicienii care şi-au depus oferta.
În situaţia conexării mai multor cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, legea acordă prioritate creditorilor şi numai dacă nu există o cerere din partea acestora, se va ţine seama de cererea debitorului.
Interpretarea dată de debitoare şi cei doi creditori care au formulat întâmpinări, în sensul că în situaţia conexării cererilor de deschidere a procedurii formulate de creditori la cererea formulată de debitor, conform art. 31 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, există un singur titular al cererii, debitorul, este eronată faţă de teza ultimă din art. 11 alin. 1 lit. c, care reglementează modul de desemnare al administratorului judiciar în caz de conexare, fără a face distincţie între cazurile în care se conexează doar cererile creditorilor, sau cererile creditorilor se conexează la cererea debitorului. De altfel, în situaţia în care debitorul nu a formulat cerere de deschidere a procedurii, legea nu îi dă dreptul de a desemna administrator deci, obligaţia judecătorului sindic de a ţine seama de cererea debitorului „dacă nu există o cerere din partea creditorilor” operează doar în cazul conexării cererilor creditorului la cererea debitorului.
Legitimarea procesuală recunoscută de lege creditorilor cu privire la măsura desemnării administratorului judiciar este justificată, întrucât creditorii sunt principalii păgubiţi ca urmare a ajungerii debitorului în stare de insolvenţă.
Faţă de cele mai sus expuse, rezultă că în mod greşit judecătorul sindic a desemnat administratorul judiciar solicitat de debitoare, în condiţiile în care şi unul dintre creditorii care au formulat cerere de deschidere a procedurii a solicitat numirea unui administrator judiciar.
O altă problemă dedusă judecăţii este aceea dacă instanţa ar fi trebuit să desemneze administratorul judiciar solicitat de recurentă sau pe cel solicitat de către intimatul P.L..
În acest sens, este de remarcat că art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 acordă doar titularilor cererilor introductive dreptul de a solicita numirea administratorului judiciar.
Creditorul P.L. nu are această calitate, având în vedere că cererea sa de deschidere a procedurii insolvenţei S.C. D I G, aşa cum precizează chiar în concluziile scrise, nu a fost conexată la dosar până la data deschiderii procedurii iar cererea depusă la dosar nu poare fi considerată decât o declaraţie de creanţă.
Ca urmare, soluţia corectă ce se impunea era numirea administratorului judiciar solicitat de către creditoarea S.C. M.C. S.R.L., a cărei cerere de deschidere a procedurii insolvenţei a fost conexată la cererea debitoarei.
Creditorul majoritar nu este prejudiciat de această măsură, întrucât, desemnarea administratorului judiciar de către judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii este una provizorie, creditorii care deţin cel puţin 50 % din valoarea creanţelor având dreptul să decidă înlocuirea sa, potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, a fost admis recursul şi s-a modificat în parte încheierea atacată, în sensul numirii în calitate de administrator judiciar provizoriu a C.I.T. S.P.R.L.

Decizia nr. 194 / R /13.01.2010 (2011) a Curţii de Apel Braşov – Secţia Comercială

Sursa: Curtea de Apel Brasov

[Curtea de Apel Bucuresti]: Plata taxelor judiciare de timbru în cazul formularii unei cereri adresate instantelor de judecata de persoane cu domiciliul în strainatate.

– Art.19 si art.20 din Legea nr.146/1997;
– Art.112 alin.1 pct.1 Cod procedura civila.;

Obligatia de plata anticipata a taxelor judiciare de timbru incumba si reclamantilor-persoane fizice cu domiciliul în strainatate, unitatile administrativ-teritoriale în contul carora se face plata fiind acelea în a caror raza teritoriala reclamantii si-au ales domiciliul procesual în România, conform art.19 din Legea nr.146/1997 coroborat cu art.112 alin.1 pct.1 Cod procedura civila.

(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A V- A COMERCIALA, DECIZIA COMERCIALA NR. 1392 din 27.09.2011)

Prin încheierea nr.36/11.02.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala în dosarul nr.8268/3/2011, s-a admis exceptia de netimbrare a cererii de interventie si s-a anulat ca netimbrata cererea de interventie formulata de intervenientii B.W. si P.A.L., în cadrul cererii petentei SC A.R. SA înregistrata la O.R.C.T.B. sub nr. 38564/28.01.2011.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre instanta de fond a retinut ca intervenientii au formulat cerere de interventie în interes propriu, însa nu au atasat dovada achitarii taxei de timbru si a timbrului judiciar conform legii. Desi au fost legal citati cu mentiunea achitarii taxelor judiciare, acestia nu au facut dovada îndeplinirii obligatiei de timbrare nici la termenul acordat, motiv pentru care tribunalul a aplicat dispozitiilor art. 20 alin. 3 din legea nr. 146/1997 si art. 9 alin. 2 din OG nr.32/1995.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs intervenientii B.W. si P.A.L., în termen legal, acesta fiind înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V-a Comerciala sub acelasi nr. unic 8268/3/2011.
În motivarea recursului, legal timbrat, recurentii-intervenienti au aratat ca încheierea atacata a fost pronuntata fara citarea lor legala, caci intervenientul B.W. nu a primit citatia, iar intervenienta P.A.L. a primit citatia în seara zilei de 11.02.2011, dupa pronuntarea încheierii de catre instanta de fond.
În ceea ce priveste anularea cererii de interventie ca netimbrata, recurentii au aratat ca aceasta masura nu se putea lua la termenul din 11.02.2011 deoarece partile nu au fost legal citate, iar pe de alta parte instanta nu a comunicat beneficiarul si contul în care urma a se face plata taxei judiciare de timbru. Au sustinut recurentii ca aceasta comunicare era necesara deoarece ei sunt cetateni straini, fara domiciliu sau sediu fiscal pe teritoriul României, iar legea taxelor judiciare de timbru nu cuprinde dispozitii exprese pentru aceasta situatie. Ca urmare, fara o dispozitie a instantei în sensul aratat mai sus, plata taxei judiciare de timbru nu este valabila, iar ei nu puteau fi sanctionati pentru neîndeplinirea unei obligatii incerte.
Fata de motivele invocate, recurentii-intervenienti au solicitat admiterea recursului, casarea hotarârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucuresti.
În drept, recurentii – intervenienti au invocat dispozitiile art. 71 si art. 8 din OUG nr. 116/2009, art. 6 din CEDO, art. 19 din legea nr.146/1997, art. 3041 Cod procedura civila.
În sedinta publica din 27.09.2011 recurentii – intervenienti au depus la dosar copia cererii de interventie în interes propriu ce a fost anulata ca netimbrata prin încheierea atacata.
Analizând hotarârea atacata prin prisma motivelor de recurs invocate, vazând si dispozitiile art. 3041 Cod procedura civila, Curtea a constatat ca recursul era nefondat pentru urmatoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat privind nelegala citare a partilor nu putea fi primit având în vedere ca din înscrisurile aflate la dosarul de fond rezulta legala citare a intervenientilor pentru termenul din 11.02.2011. Astfel, prin rezolutia de primire a cererii instanta de fond a dispus citarea partilor prin agent procedural, cu prescurtarea termenului la 24 de ore, facând aplicarea disp.art.89 alin.1 teza finala Cod procedura civila. Recurentul – intervenient B.W. a fost citat la data de 07.02.2011, iar recurenta-intervenienta P.A.L. a fost citata la data de 08.02.2011, conform dovezilor de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 10 si 11 dosar fond. Potrivit acestor dovezi de îndeplinire a procedurii de citare, ambii intervenienti au fost legal citati cu 24 h înainte de termenul de judecata, la domiciliile alese prin cererea de interventie (cerere depusa si în dosarul de recurs). Prin urmare, solutionarea cauzei s-a facut cu îndeplinirea dispozitiilor legale privind citarea partilor, respectiv art. 89 Cod procedura civila.
În ceea ce priveste al doilea motiv de recurs invocat referitor la necomunicarea de catre instanta de fond a beneficiarului si a contului în care urma a se face plata taxei judiciare de timbru, Curtea a constatat ca si acesta era nefondat deoarece nu exista nici o dispozitie legala care sa puna în sarcina instantei obligatia de a comunica partilor beneficiarul taxei judiciare de timbru si numarului contului acestuia.
Dispozitiile cuprinse în legea nr. 146/1997 sunt clare în ceea ce priveste plata taxei judiciare de timbru anticipat si în contul bugetului local al unitatii administrativ-teritoriale în a carei raza îsi are domiciliul partea (conform art. 19 si art.20 alin.1).
Invocarea în speta a calitatii intervenientilor de cetateni straini nu avea relevanta deoarece, pe de o parte, nu exista nici o dovada a calitatii lor de cetateni straini, existenta domiciliul în strainatate nefiind sinonima cu cetatenia straina, iar pe de alta parte intervenientii si-au ales un domiciliu procesual în România, conform art. 112 alin. 1 pct. 1 Cod procedura civila. Desi acest text de lege se refera la comunicarile ce urmeaza a se efectua în proces, el este deopotriva aplicabil atunci când se pune problema achitarii taxei judiciare de timbru întrucât legea nr.146/1997 nu distinge între domiciliu si domiciliu procesual ales. Asadar, conform art. 19 din legea nr.146/1997 taxa judiciara de timbru se plateste în contul bugetului local al unitatii administrativ-teritoriale în a carei raza îsi are domiciliul partea, iar recurentii – intervenienti aveau posibilitatea sa achite taxa judiciare de timbru fie în contul beneficiarului Consiliului Local Sector 6 – DITL, fie în contul Consiliului Local Sector 1 – DITL, prin raportare la domiciliile alese potrivit cererii de interventie.
Având în vedere cele retinute mai sus si împrejurarea ca recurentii – intervenineti au fost legal citati pentru termenul din 11.02.2011, ambii cu mentiunea achitarii taxei judiciare de timbru de 8 lei si a timbrului judiciar de 0,3 lei, însa acestia nu au înteles sa se conformeze dispozitiilor legale, instanta de fond în mod corect a facut aplicarea art. 20 alin. 3 din legea nr.146/1997 si a art. 9 alin. 2 din OG nr.32/1995 si a dispus anularea cererii de interventie ca netimbrata.
Mai mult, raportat la acest motiv de recurs privind gresita anulare a cererii de interventie, Curtea a constatat ca recurentii – interveninti nu au înteles sa-si îndeplineasca obligatia legala de timbrare nici sub aspectul depunerii timbrului judiciar de 0,3 lei, desi aceasta obligatie putea fi îndeplinita indiferent de beneficiarul taxei judiciare de timbru.
Fata de toate aceste considerente, Curtea a constatat ca recursul era nefondat, motiv pentru care în baza art. 312 alin. 1 Cod procedura civila l-a respins ca atare.
În baza art. 274 Cod procedura civila Curtea a obligat recurentii – intervenienti la plata catre intimata – petenta a sumei de 15.624 lei reprezentând cheltuieli de judecata în recurs, având în vedere ca factura aflata la fila 12 dosar a fost emisa chiar la data încheierii contractului de asistenta juridica pentru acest dosar, fiind achitata înca din data de 18.02.2011 (fila 14 dosar).

Sursa: Curtea de Apel Bucuresti

Arestare preventivă. Ultimul cuvant al inculpatului. Nulitate relativa.

Cod procedură penală: art.341, art.197 alin.2

Nerespectarea dispoziţiilor art. 341 din Codul de
procedură penală nu conduce la nulitatea absolută a
încheierii de şedinţă prin care s-a dispus asupra
menţinerii arestării preventive, deoarece din redarea
conţinutului alin.2 al art. 197 din acelaşi cod rezultă, în
mod evident că neacordarea celui din urmă cuvânt
inculpatului nu se încadrează în încălcările de lege
care atrag nulitatea absolută a actului respectiv.
(dec.pen. nr. 261/R/09 iunie 2005-CURTEA DE APEL PITESTI).

Prin încheierea din 03 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş
în dosarul nr. 272/P/2005, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii
arestării preventive luată faţă de inculpaţii T.F. şi G.M.C., în baza art. 160b
raportat la art. 3002 din Codul de procedură penală şi a fost menţinută starea
de arest a acestora.
În motivarea încheierii instanţa de fond a reţinut că, cei doi
inculpaţi au fost arestaţi la data de 10 decembrie 2004, pe o perioadă de
29 de zile, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 20
raportat la art. 211 alin. 1 şi 2 lit.b), alin.21 lit.a) şi art. 239 alin.1,3,4 din Codul
penal cu aplicarea art. 37 lit.a) din Codul penal, măsură ce a fost prelungită
prin încheierile de şedinţă din 20 ianuarie, 10 martie şi 21 aprilie 2005.
S-a mai reţinut că luarea măsurii arestării preventive faţă de
inculpaţi s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 148 lit. h şi f din Codul de
procedură penală, iar temeiurile continuă să se menţină în raport de gravitatea
infracţiunilor comise, şi a inculpaţilor, care sunt recidivişti.
Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de inculpaţi care,
printre altele, au invocat că aceasta este nelegală deoarece, la data de 3 iunie
2005, când s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi
s-a dispus menţinerea acesteia, cu prilejul dezbaterilor care au avut loc, nu li s-
a acordat ultimul cuvânt, situaţie în care încheierea este lovită de nulitatea
absolută prevăzută de art. 197 alin.2 din Codul de procedură penală.
Recursurile nu sunt fondate.
Este de necontestat faptul că inculpaţilor trebuia să li se acorde
ultimul cuvânt, o asemenea obligaţie decurgând din dispoziţiile art. 341 din
Codul de procedură penală.
Dar, nerespectarea prevederilor legale menţionate nu conduce la
nulitatea absolută a actului încheiat deoarece potrivit dispoziţiilor din art.197
alin2 din Codul de procedură penală, sunt sancţionate cu nulitatea absolută
numai încălcările dispoziţiilor relative la competenţă după materie sau după
calitatea persoanei, la sesizarea instanţei la compunerea acestuia şi la
publicitatea şedinţei de judecată, cât şi cele referitoare la participarea
procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt
obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori.
Din redarea conţinutului alineatului 2 al art. 197 din Codul de
procedură penală, rezultă în mod evident că neacordarea celui din urmă
cuvânt inculpatului nu se încadrează în încălcările de lege care atrag nulitatea
absolută a actului instanţei, în speţă, încheierea de şedinţă recurată de cei doi
inculpaţi. Cel mult, se poate vorbi de o nulitate relativă, aşa cum este ea
prevăzută în art. 197 alin.1 din Codul de procedură penală, sancţiune ce nu
este de natură a atrage anularea încheierii, deoarece nu s-a dovedit că prin
încălcarea de către instanţă a prevederilor art. 341 din Codul de procedură
penală, inculpaţilor li s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse ca
nefondate.

Sursa: PORTALUL INSTANTELOR DE JUDECATA – CURTEA DE APEL PITESTI

%d blogeri au apreciat asta: