[Î.C.C.J]: Interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

   

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Decizie nr. 9/2014                                      Dosar nr. 10/1/2014/HP/C

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 27/11/2014

    Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal – preşedintele completului
Eugenia Marin – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Angelica Denisa Stănişor – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Dana Iarina Vartires     – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal – judecător-raportor
Simona Camelia Marcu     – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Iancu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu   – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/C este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă Bogdan Georgescu, magistrat-asistent-şef delegat la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară, raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 22 septembrie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, precum şi punctul de vedere formulat de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, care are calitatea de recurent-pârât în dosarul în care a fost formulată sesizarea.
Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 4 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.102/119/2013, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
„a) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, presupune includerea în categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ (ca fiind persecutate din motive politice) şi a persoanelor care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor?
b) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ:
(i) presupune includerea în noţiunea de <<domiciliu obligatoriu>> numai a situaţiilor în care acesta a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau şi a cazurilor în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie?
(ii) presupune, în oricare din situaţiile de la lit. a), îndreptăţirea membrilor familiei celui vizat de măsura <<domiciliului obligatoriu>> şi care au locuit cu acesta în perioada de referinţă la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă, iar în caz afirmativ presupune existenţa acestui beneficiu doar urmare a faptului că au locuit, în perioada de referinţă, cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod distinct că au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu?”.

2. Expunerea succintă a procesului

2.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii P.L.M., C.J.S. şi P.K.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, anularea deciziilor emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la acordarea, începând cu data depunerii cererii, respectiv 28 mai 2013, a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Decretul-lege nr. 118/1990).
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât, în perioada 1951 – 1958, familia lor a fost oficial declarată chiabură, li s-au preluat bunurile, constând din terenuri agricole şi maşini agricole, au fost obligaţi la plata unor dări excesive şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, neputând părăsi satul şi fiind ţinta consătenilor, care le adresau apelative de genul „chiabur murdar”.
Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna a solicitat respingerea contestaţiei reclamanţilor, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuţia domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamanţilor, iar, din documentele depuse la dosar, rezultă că la data de 18 decembrie 1954 s-a propus radierea de pe listele cu chiaburi, întrucât au dispărut motivele menţinerii pe listele respective.

2.2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 19 din 16 ianuarie 2014, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţi şi, în consecinţă, a anulat deciziile contestate, a stabilit că reclamanţii sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi a obligat pârâta să acorde aceste drepturi reclamanţilor, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că, potrivit Notei de studiu a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C, categoriei sociale a chiaburilor i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344/1951. Astfel, în speţă, întrucât membrii familiei reclamanţilor au fost calificaţi drept chiaburi, în perioadele reţinute au avut stabilit domiciliul obligatoriu pentru a nu se putea eschiva de la onorarea obligaţiilor impuse în sarcina lor şi pentru a se evita posibilitatea organizării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim. Calitatea de chiabur a atras după sine această măsură administrativă.
Totodată, instanţa a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formaţiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, aşa-zisul stat democrat popular ducând „în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”.

2.3. Recursul declarat împotriva sentinţei tribunalului
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu conduce în mod automat la concluzia că persoana în cauză şi familia sa au fost persecutate pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2.102/119/2013.

2.4. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
La termenul de judecată din 29 mai 2014, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă de recurs, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi a amânat pronunţarea la data de 4 iunie 2014.
Prin Încheierea din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Braşov, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menţionate la pct. 1 din prezenta decizie.
Prin aceeaşi încheiere, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Încheierea din 4 iunie 2014 – Curtea de Apel Braşov a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor arătate în continuare. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, pentru motivele arătate în continuare.
Din cuprinsul textului de lege menţionat şi în raport cu ansamblul prevederilor întregului act normativ nu rezultă cu claritate dacă sintagma „pe motive politice” cuprinde şi situaţiile în care o persoană a fost persecutată, după data de 6 martie 1945, pentru că aparţinea unei categorii sociale necompatibile cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul categoriei sociale a chiaburilor.
Noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de textul de lege, nu este definită de actul normativ, astfel că nu rezultă cu claritate dacă această noţiune include numai situaţiile în care domiciliul obligatoriu a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau include şi cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Din textul de lege şi din cuprinsul actului normativ în ansamblul său nu rezultă cu claritate dacă pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii şi membrii familiei celui vizat de măsura domiciliului obligatoriu, care au locuit împreună cu acesta în perioada de referinţă, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă.
De asemenea, nu rezultă cu claritate dacă, în cazul în care sunt beneficiari ai legii şi membrii familiei celui căruia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, este suficient a se stabili că aceştia au locuit efectiv cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod suplimentar şi distinct că aceştia au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu.
Chestiunile de drept enunţate sunt noi, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.
De asemenea, sub acest aspect, problema încadrării categoriei sociale a chiaburilor (moşierilor etc.) în sfera persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 se regăseşte în practica relativ recentă a instanţelor de contencios administrativ, această problemă fiind preponderentă în judeţele Covasna şi Harghita, astfel cum rezultă atât din deciziile pronunţate în anii 2013 – 2014 de Curtea de Apel Târgu Mureş şi de Curtea de Apel Braşov, cât şi din susţinerile intimaţilor-reclamanţi potrivit cărora, recent, agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din cele două judeţe şi-au schimbat practica, în sensul respingerii cererilor de recunoaştere a drepturilor prevăzute de decretul-lege formulate de persoanele din această categorie.
Celelalte probleme supuse dezlegării decurg din cea enunţată anterior, astfel că este îndeplinită cerinţa noutăţii.
Chestiunile de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 4 iunie 2014.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunile de drept
Reclamanţii au susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept, chiar dacă relativ recent agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din Covasna şi Harghita şi-au schimbat practica, în sensul că nu mai acordă chiaburilor şi membrilor familiilor acestora, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile prevăzute de actul normativ.
Practica judiciară a Tribunalului Cluj şi a Curţii de Apel Cluj este în sensul acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi copiilor născuţi în perioada în care familia era încadrată în categoria „chiaburilor”, astfel că, în cazul reclamanţilor, care aveau vârste de 19 ani, 10 ani şi, respectiv, 9 ani, se impune concluzia că aceştia au fost efectiv lezaţi de statutul de chiabur al părinţilor, întrucât nu au putut să urmeze şcoli gimnaziale, fiind stigmatizaţi ca „pui de chiabur”, nu erau primiţi în rândul pionierilor, erau puşi în bănci separate şi nu puteau socializa cu ceilalţi cetăţeni din cauza statutului de chiabur.
Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna nu a formulat un punct de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
Dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere supuse dezlegării pe calea procedurii hotărârii prealabile sunt următoarele:
Art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990:
„Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: […]
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
În vederea dezlegării chestiunilor de drept, instanţa de trimitere a indicat şi incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 5 alin. (1), (2) şi (4), art. 8, art. 9 şi art. 11 din Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că, în cuprinsul acestor norme, sunt reglementate drepturile de care beneficiază persoanele aflate în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.
La nivelul Curţii de Apel Braşov s-au conturat două opinii jurisprudenţiale.
Potrivit opiniei majoritare, dacă se stabileşte, pe baza probelor, că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, precum şi că aceştia nu au avut voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, măsură ce echivalează cu domiciliul obligatoriu, o asemenea situaţie se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Potrivit acestei opinii, se încadrează în sfera motivelor politice ale persecuţiei şi apartenenţa la categoria socială a chiaburilor, iar calitatea de persoană îndreptăţită potrivit decretului-lege aparţine nu doar celui care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, ci şi membrilor familiei sale, cu care acesta a locuit, iar limitarea în fapt a libertăţii de mişcare prin interdicţia părăsirii domiciliului, altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor, echivalează cu măsura domiciliului obligatoriu.
Opinia minoritară este în sensul că faptul constatării persecuţiei cu privire la unul dintre membrii familiei nu poate atrage aceeaşi concluzie şi în privinţa altor persoane care fac parte din familie, fiind necesar ca vătămarea să vizeze fiecare persoană în parte şi să fie resimţită la nivelul conştiinţei individuale. În ceea ce priveşte drepturile reglementate de decretul-lege, pentru acordarea unora dintre acestea este necesară administrarea unor probe suplimentare. Potrivit instanţei de trimitere, chestiunile de drept supuse dezlegării se ridică preponderent şi actual în judeţele Covasna şi Harghita, fiind relevantă practica de la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, unde sunt conturate două orientări jurisprudenţiale.
În prima dintre aceste orientări jurisprudenţiale, se apreciază că, în cazul în care se stabileşte pe baza probelor că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, această situaţie constituie un motiv politic, în sensul art. 1 alin. (1) din decretul-lege, întrucât chiaburii au fost consideraţi o clasă politică exploatatoare, iar distrugerea acestei clase a format obiect al „politicii de clasă”. De asemenea, în aceeaşi orientare se apreciază că persecutarea reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu – conform art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ – există indiferent de vârsta pe care o avea acesta în perioada de referinţă.
În a doua orientare jurisprudenţială, se apreciază că încadrarea în categoria chiaburilor nu constituie un motiv politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că, şi dacă s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu, această măsură nu se bazează pe motive politice, ci cel mult pe realităţile sociale ale acelei perioade de timp, situaţie care excedează reglementării Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, în această opinie se arată că interdicţia de a părăsi locuinţa fără acordul autorităţilor nu înseamnă că reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în sensul decretului-lege.
Instanţa de trimitere arată că, întrucât sintagma „motive politice” nu este definită de legiuitor în cuprinsul Decretului-lege nr. 118/1990, revine interpretului legii sarcina de a stabili sfera de cuprindere a acestei noţiuni.
Astfel, s-a opinat în sensul că nu poate constitui motiv politic, ca temei al persecutării unei persoane, apartenenţa acesteia la o categorie socială necompatibilă cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum este cazul chiaburilor, moşierilor etc., întrucât, în cazul acestora, există legi speciale care prevăd măsuri reparatorii pentru toate restrângerile de drepturi şi confiscări ale averilor la care au fost supuşi (spre exemplu: Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare). Scopul Decretului-lege nr. 118/1990 este acela de a acorda reparaţii persoanelor care au suferit persecuţii întrucât s-au opus instaurării regimului comunist în România sau care au luptat împotriva acestui regim, prin diferite mijloace, după instaurarea sa. Prin urmare, situaţia foştilor chiaburi sau a moşierilor excede prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
În noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate fi cuprinsă decât situaţia când, în drept, prin act administrativ, sau în fapt, a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi situaţia când persoana în cauză a avut limitată doar libertatea de circulaţie, prin interdicţia de a părăsi localitatea fără acordul autorităţilor. În acest din urmă caz, ne aflăm în prezenţa unei restricţii a liberei circulaţii, şi nu a obligării de a avea un anumit domiciliu.
Instanţa de trimitere consideră, de asemenea, că, în cazul în care se face dovada că, din motive politice, a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu pentru unul dintre membrii familiei, drepturile prevăzute de decretul-lege nu pot fi acordate tuturor membrilor de familie care au locuit la acelaşi domiciliu, fără a se dovedi că în mod direct aceştia au fost lipsiţi de dreptul de a-şi alege în mod liber un domiciliu. De asemenea, în cazul în care se face dovada acestei ultime situaţii, titularii cererilor de acordare a drepturilor trebuie să facă dovada imposibilităţii încadrării în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională, astfel cum prevede art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990.

6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
6.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie, singura orientare jurisprudenţială evidenţiată în jurisprudenţa transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către curţile de apel este în sensul că persoanele declarate „chiaburi”, care nu aveau voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, se încadrează în ipoteza reglementată de textul de lege. Astfel fiind, beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege atât persoana faţă de care a fost dispusă măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu, cât şi membrii familiei sale, cu care a locuit împreună.
6.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie, unele instanţe au apreciat că echivalează cu măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu şi situaţia de limitare în fapt a libertăţii de mişcare, prin interdicţia părăsirii domiciliului altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor.
6.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie, într-o orientare jurisprudenţială s-a reţinut că beneficiază de drepturile prevăzute de actul normativ membrii familiei care au locuit în perioada de referinţă împreună cu persoana faţă de care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că: pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile reparatorii se acordă numai persoanei faţă de care au fost dispuse măsurile prevăzute de actul normativ, nefiind justificată acordarea drepturilor şi în beneficiul altor persoane din cadrul familiei; în accepţiunea decretului-lege, singura măsură care îi afectează pe toţi membrii familiei este măsura prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e), respectiv strămutarea într-o altă localitate.
6.4. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că problema de drept indicată la pct. 2 lit. b) din sesizare a constituit obiect al verificării de jurisprudenţă în anul 2013, vizând „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu referire la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cât un minor, lipsit de capacitate de exerciţiu, a avut stabilit domiciliul obligatoriu ori a fost strămutat în altă localitate, împreună cu familia, din motive politice, după data de 6 martie 1945”. Din verificările de jurisprudenţă efectuate, circumscrise exclusiv posibilităţii acordării de măsuri reparatorii constând în recunoaşterea vechimii în muncă, a rezultat lipsa unei practici judiciare, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă.

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi.
Nu mai puţin însă se cuvine a fi menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 678/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, reţinându-se, în esenţă, că problema dedusă controlului de constituţionalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate şi a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012.

8. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
8.1. Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi a stabilit că:
„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare”.
Soluţia pronunţată în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor menţionate din Decretul-lege nr. 118/1990 vizează dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
Întrucât nu vizează interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, sub aspectul chestiunilor de drept supuse dezlegării Înaltei Curţi în prezenta cauză, Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 nu are, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, semnificaţia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi statuat anterior cu privire la problemele în discuţie.
8.2. Din perspectiva dezlegării chestiunilor de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară relevantă în interpretarea şi aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Cu toate acestea, pentru identitate de raţiune, este oportun a fi adusă în discuţie jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, într-o chestiune de drept similară celei care formează obiectul prezentei sesizări.
Astfel, conform prevederilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999:
„Art. 1. – Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: […]
c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.”
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor citate din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, analizând situaţia persoanelor care s-au născut în perioada în care părinţii lor aveau calitatea de refugiat/expulzat/strămutat în altă localitate, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că au calitatea de beneficiar al prevederilor citate şi copiii născuţi în localitatea de refugiu a părinţilor, pentru următoarele considerente:
„În mod constant în practica Instanţei Supreme s-a reţinut că, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi reparatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, iar copiii născuţi în perioada de refugiu a părinţilor au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia ca urmare a refugiului determinat de persecuţiile din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu.
Interpretarea corectă pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că <<stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu şi a persoanelor beneficiare ţine de opţiunea liberă a legiuitorului, cu condiţia să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii identice …. Toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază de aceleaşi drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti>>.
A admite teza recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între părinţi şi copiii lor aflaţi în aceeaşi situaţie, în speţă aceea de refugiu.
Pe cale de consecinţă, atâta timp cât este necontestat faptul că s-a făcut dovada faptului că părinţii reclamantei se refugiaseră în localitatea în care reclamanta s-a născut la data de 4 aprilie 1944, în raport cu cele arătate, rezultă că aceasta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având dreptul de a i se acorda drepturile reparatorii legale pe perioada cuprinsă între data naşterii şi data de 6 martie 1945”. (A se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1.127 din 27 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe pagina de internet a instanţei – http://www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)

9. Raportul asupra chestiunii de drept
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, Înalta Curte urmând a se pronunţa, prin hotărâre prealabilă, pentru dezlegarea chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.

10. Înalta Curte

10.1. Asupra admisibilităţii sesizării
Ab initio este necesară verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a sesizării în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
În sensul celor reţinute în jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi*1), dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă din 2010 instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv:
– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
În raport cu sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor expuse în continuare:
– sesizarea a fost formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.102/119/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal;
– instanţa care a formulat sesizarea – Curtea de Apel Braşov – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ca instanţă de recurs;
– cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Braşov ca instanţă de contencios administrativ competentă potrivit art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Covasna într-un litigiu privind acte administrative emise de o autoritate publică judeţeană (agenţia judeţeană pentru plăţi şi inspecţie socială);
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul de fond vizează acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 reclamanţilor în considerarea faptului că: familia lor a fost oficial declarată chiabură; le-au fost preluate bunurile (terenuri agricole şi maşini agricole); au fost obligaţi la plata unor dări excesive; a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, neputând părăsi localitatea; au fost ţinta apelativului „chiabur murdar”;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, cel puţin din perspectiva faptului că se invocă un reviriment al practicii administrative şi judiciare în sensul că nu se mai acordă, în mod automat, persoanelor din familiile generic denumite „chiabureşti” drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pentru motivele arătate la prezentul punct) şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (conform celor menţionate la pct. 8.4).
––––
*1) Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014.

10.2. Asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării
Ca o precizare prealabilă, raportat la modul de formulare a întrebărilor de către instanţa de trimitere, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează lămurirea chestiunilor de drept numai sub aspectul interpretării dispoziţiilor incidente, iar nu şi sub aspectul aplicării acestora, competenţă ce revine exclusiv instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului în care a fost formulată sesizarea, în funcţie de circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii.
10.2.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare):
„ART. 1
(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate.”
Din interpretarea prevederilor citate, rezultă că drepturile reglementate se acordă persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de lit. a) – e) ale textului de lege. Este de notorietate faptul că, după 6 martie 1945, categoria socială identificată generic prin denumirea de „chiaburi” a avut de suportat persecuţii, sub diverse forme, impuse de regimul politic instaurat în România după data respectivă. Această împrejurare este confirmată, cu titlu de exemplu, de aserţiunile cuprinse în preambulul Decretului nr. 115/1959 pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste (publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959), în sensul că „în numeroase sate mai dăinuie încă rămăşite ale unor relaţii de producţie învechite, cum sînt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pămîntului cu muncă salariată, folosite de către elementele capitaliste chiabureşti, avînd mai mult pămînt de cît pot munci ei şi familia lor, elementele capitaliste chiabureşti, bogătanii satelor, dau ţăranilor muncitori pămînt în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină, astfel primesc în natură sau în bani, fără să muncească, o bună parte din roadele muncii altora. După ce exploatează pe ţăranii muncitori, ei exploatează şi pe muncitorii de la oraşe, cărora le vînd la preţ de speculă producţia-marfă realizată”.
Însă, simpla apartenenţă, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) – e) din decretul-lege.
În acelaşi sens este oportun a se menţiona că nu a fost identificată în cuprinsul legislaţiei ulterioare anului 1990 nicio dispoziţie care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, „chiaburilor”, în înţelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945.
Totodată, este de reţinut că persoanelor care au făcut parte din categoria socială a „chiaburilor”, în înţelesul dat acestei noţiuni în perioada regimului instaurat în România după data de 6 martie 1945, le-a fost acordat beneficiul reparatoriu ori le-a fost analizată calitatea de persoană îndreptăţită, spre exemplu, în limitele cadrului instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de reglementările aplicabile. (A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 230/2005, nr. 3.469/2006, nr. 1.682/2009 şi nr. 3.311/2010, publicate pe pagina de internet a instanţei – http://www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)
Astfel fiind, persoanele catalogate în perioada respectivă drept „chiabur” nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenţei la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condiţiile impuse de reglementările aplicabile.
10.2.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie
În esenţă, chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, şi persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulaţie.
Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (prezentată la pct. 10.1), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului.
Or, cele două noţiuni – măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertăţii de circulaţie – nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conţinut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului şi dreptul la liberă circulaţie.
În consecinţă, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că faţă de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu.
Astfel fiind, în condiţiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept „interpretatio cessant in claris”, nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.
10.2.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie
Ca o precizare prealabilă, se apreciază că reprezintă o simplă eroare de redactare referirea la lit. a) a alin. (1) al art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, în condiţiile în care contextul evidenţiază faptul că instanţa de trimitere a avut în vedere ipoteza prevăzută de lit. d) a alin. (1) al aceluiaşi articol. În aceste condiţii, Înalta Curte va analiza chestiunea de drept prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege.
În sensul celor expuse în sesizare, dezlegarea chestiunii de drept urmează a se face prin raportare la următoarele coordonate:
(i) persoană aflată în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, faţă de care a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu;
(ii) membrii familiei persoanei cu domiciliu obligatoriu, care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, indiferent de vârstă şi care solicită acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990;
(iii) circumstanţele ce se impun a fi avute în vedere pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.
Subsecvent acestei interpretări se reţine, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii de ordin material şi moral ca şi persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă.
Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecinţele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, pot fi incluşi, în mod rezonabil, soţul/soţia şi copiii. În privinţa copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile atât copiii născuţi în perioada de referinţă, copiii minori, precum şi cei care au devenit majori în perioada de referinţă, în considerarea faptului că aceştia nu aveau în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului.
Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct şi că membrii familiei (soţul/soţia şi copiii) persoanei vizate au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. În acest sens este avută în vedere, mutatis mutandis, jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentată la pct. 10.2 din prezenta decizie, în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii care reglementează o ipoteză similară, respectiv prevederile art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, însă sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă. În context sunt avute în vedere, cu precădere, cerinţele prevăzute de art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, conform cărora „Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională”.
O atare interpretare porneşte de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar şi echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de acelaşi tratament juridic ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei situaţie serveşte drept temei al solicitării beneficiului actului normativ.
În sensul celor expuse în sesizare şi al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei – soţul/soţia şi copiii, indiferent de vârstă – au avut de suferit aceleaşi prejudicii de ordin material şi moral ca persoana faţă de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu şi atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată şi nu au avut în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din decretul-lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora şi în lipsa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.
Din interpretarea teleologică coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 rezultă că drepturile reparatorii constând în modul de determinare a vechimii în muncă şi de stabilire a pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă pot fi acordate numai în măsura în care titularul cererii de acordare a acestui beneficiu, subsecvent probei încadrării în ipoteza lit. d), face dovada atât a faptului că nu a putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care avea pregătirea profesională, aşa cum prevede textul alin. (4) al art. 1 din decretul-lege, cât şi a faptului că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, îndeplinea condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă, ca premisă necesară pentru naşterea, în condiţiile legii, a dreptului la vechime în muncă ori a drepturilor de pensie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, stabileşte următoarele:
1. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a) – e) ale aceluiaşi alineat şi îndeplinesc şi celelalte condiţii impuse de lege.
2. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:
a) noţiunea de „domiciliu obligatoriu” se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie;
b) pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent-şef delegat,
Bogdan Georgescu

Reclame

Art.519 din Noul Cod de procedură civilă – sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Condiţii.

Prin două decizii, pronunţate în data de 17 februarie 2014 de către Completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost analizate condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit art.519 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, condiţii ce trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dintre toate aceste condiţii, singura care putea pune eventuale probleme de interpretare este condiţia ca chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Cu privire la această condiţie, Completul competent a reţinut, în ambele decizii, următoarele:

„Cât priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, se constată că în condiţiile în care legiuitorul nu a stabilit criteriile în funcţie de care o chestiune de drept poate fi considerată nouă, revine Înaltei Curţi sarcina stabilirii caracterului de noutate al acesteia.

    În mod evident, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunzând intenţiei legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanţelor de judecată în materie.

    În egală măsură însă noutatea, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă şi la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare a devenit actuală ulterior.

    În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise:

   – asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare;

   – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

    Este evident, aşadar, că în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.”

Aşadar, Completul Î.C.C.J. a stabilit, pe această cale, în mod clar şi fundamental corect că, sub acest aspect, criteriul de delimitare între cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare – cel cu funcţie de reglare (recursul în interesul legii), pe de o parte, şi cel cu funcţie de prevenire (hotărârea prealabilă), pe de altă parte – este existenţa sau nu a unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp.

[Inalta Curte de Casatie si Justitie]: Conflict de competenta.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4430/2011                Dosar nr. 1600/240/2010

 Şedinţa din 25 mai 2011

 Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 18 mai 2010, P.L. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anularea în totalitate a actului administrativ (titlului de despăgubire) – decizia nr. 10176/FF din 07 decembrie 2009 şi obligarea, în principal, a pârâtului la emiterea unui nou titlu de despăgubire (decizie) pentru terenul în suprafaţă de 0,72 ha, în sumă de 57.600 euro şi, în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unui nou titlu de despăgubire pentru terenul menţionat, reprezentând diferenţa de valoare dintre suma de 57.600 euro şi suma de 37.235 RON stabilită prin titlul contestat. A solicitat, totodată, suspendarea actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei. În continuare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daune materiale ce constă în nefolosinţa terenului ocupat, pentru perioada de 20 de ani, respectiv contravaloarea recoltei care s-ar fi putut obţine dacă era folosit terenul în litigiu sau unul similar şi la plata sumei de 3.000 euro reprezentând daune morale pentru suferinţa psihică şi fizică cauzată de imposibilitatea de a se folosi de proprietatea asupra terenului, ocupat timp de 20 de ani de pârât, fără drept, cât şi de perioada de timp în care acesta nu a soluţionat într-un termen rezonabil problema despăgubirii sale.

În drept, acţiunea a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 19-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa nr. 273/F/Ca din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba lulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat capătul 4 din cererea introductivă de instanţă, respectiv cererea în pretenţii formulată de reclamantul P.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea Judecătoriei Haţeg.

S-a reţinut că instanţa a fost învestită, urmare disjungerii din dosar a capătului 4 din cerere, cu o acţiune în despăgubiri, respectiv pretenţia de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi cea de 3.000 euro cu titlu de daune morale.

S-a constatat că aceste despăgubiri sunt independente de cererea principală, neconstituind o consecinţă a anulării actului administrativ contestat, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, astfel încât cererea cu respectivul obiect este una cu caracter incidental, pentru care poate opera prorogarea de competenţă, dacă nu se încalcă normele de competenţă materială.

Sub aspect material însă, competenţa de soluţionare a acestor cereri revine instanţelor de drept comun, în speţă judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., astfel că nu poate opera prorogarea legală de competenţă prevăzută de art. 17 din cod.

Judecătoria Haţeg, prin sentinţa civilă nr. 162 din 17 februarie 2011 a. admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Haţeg, ridicată din oficiu de instanţă. A declinat, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamant. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă. A înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă pentru a hotărî asupra conflictului.

S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a formulat patru solicitări, iar capătul 4, cu a cărui soluţionare a fost învestită, prin declinare, Judecătoria Haţeg are drept obiect o cerere de acordare a unor despăgubiri pentru nefolosirea, timp de 20 de ani, a terenului ocupat, precum şi pentru nesoluţionarea de către pârât, într-un termen rezonabil a cererii reclamantului.

Stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, atunci când reclamantul îşi valorifică, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, mai multe pretenţii se face în conformitate cu dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., din economia cărora rezultă că instanţa competentă să rezolve capătul principal se va pronunţa şi asupra celorlalte capete chiar dacă, formulate separat, acestea ar fi fost de competenţa altor instanţe.

Prin chiar hotărârea de declinare a competenţei, Curtea de Apel Alba lulia a calificat drept incidental capătul de cerere nr. 4, astfel încât în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. potrivit cărora prorogarea legală de competenţă operează şi în privinţa cererilor incidentale ca şi cazul celor accesorii.

Mai mult, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Regulatorul de competenţă urmează a fi pronunţat în favoarea Curţii de Apel Alba lulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea argumentelor ce succed:

Acţiunea formulată de P.L. are ca obiect, în principal, anularea actului administrativ – titlu de despăgubire, reprezentat de decizia nr. 10176/FF din 07 decembrie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, şi obligarea pârâtului Statul Român la emiterea unui nou titlu de despăgubire în sumă de 57.600 euro.

Prin aceeaşi acţiune, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata unor sume reprezentând daune materiale rezultate din lipsa folosinţei terenului în litigiu şi contravaloarea beneficiului nerealizat, precum şi daune morale pentru nerezolvarea într-un termen rezonabil a cererii sale.

Conflictul de competenţă vizează soluţionarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale, disjuns din acţiunea principală.

Chiar dacă aceste despăgubiri nu constituie strict o consecinţă a anulării actului administrativ contestat, la stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, atunci când reclamantul îşi valorifică, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, mai multe pretenţii, urmează a se avea în vedere instanţa competentă să rezolve capătul principal, aceasta urmând a se pronunţa şi asupra celorlalte capete chiar dacă, formulate separat, acestea ar fi fost de competenţa altor instanţe.

În speţă, se reţine că respectivul capăt de cerere este unul subsecvent acţiunii principale, cauza supusă judecăţii reprezentând un litigiu unitar, nesusceptibil a fi soluţionat de către instanţe diferite.

Această soluţie răspunde şi cerinţei unei bune administrări a justiţiei, care impune o judecată unitară dată fiind legătura dintre capetele de cerere.

În considerarea celor ce preced, competenţa soluţionării acţiunii revine Curţii de Apel Alba lulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba lulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.

Sursa: Inalta Curte de Casatie si Justitie

[Inalta Curte de Casatie si Justitie]: Conflict de competenta.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

 

 

Decizia nr. 4144/2011 Dosar nr. 1618/240/2010

 

 

Şedinţa din Camera de consiliu de la 17 mai 2011

 

 

Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. 665/57 din 18 mai 2010, reclamanţii S.S. şi S.N. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Restituiri Proprietăţilor – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor: anularea în totalitate a actului administrativ (titlului de despăgubire) nr. 9820/FF/02 decembrie 2009, emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea, în principal a pârâtului Statul Român să emită un nou titlu de despăgubire în sumă de 252.000 euro, iar în subsidiar obligarea pârâtului să emită un nou titlu de despăgubire pentru diferenţa de valoare dintre suma de 25.200 euro şi 30.681 RON; suspendarea actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei; obligarea pârâtului la plata sumelor de 80.000 euro cu titlu de daune materiale şi 8.000 euro cu titlu de daune morale; obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentinţa nr. 281/CA/2010, Curtea de Apel Alba lulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii reclamanţilor, respectiv cererea în pretenţii, în favoarea Judecătoriei Haţeg, pe motiv că daunele materiale solicitate de reclamanţi nu au fost solicitate în procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cererea nu poate fi soluţionată de Curtea de Apel Alba Iulia, nereprezentând un prejudiciu născut prin emiterea deciziei şi, nefiind în legătură de dependenţă cu capătul principal al cererii reclamanţilor, nu poate atrage prorogarea de competenţă în temeiul art. 17 C. proc. civ., nefiind justificate pe art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci sunt cerute pentru nefolosirea terenului timp de 20 de ani.

Judecătoria Haţeg, prin sentinţa civilă nr. 186 din 24 februarie 2011, a declinat în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cererii; a constat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Haţeg şi Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă pentru a hotărî asupra acestui conflict, pentru considerentele ce urmează.

Stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, atunci când reclamantul îşi valorifică prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, mai multe pretenţii, se face în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Codul de procedură civilă, din economia cărora rezultă că instanţa competentă să rezolve capătul principal se va pronunţa şi asupra celorlalte capete de cerere chiar dacă, formulate separat, acestea ar fi fost de competenţa altei instanţe.

Mai mult, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”. Or, reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru nefolosirea terenului, cât şi pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a cererii lor de către pârât

Înalta Curte, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Haţeg pentru considerentele ce succed.

Acţiunea formulată de reclamant priveşte contestarea deciziei nr. 9820/FF din 02 decembrie 2009 emisă de Comisia Centrală, capăt de cerere ce a fost disjuns, cauza fiind înregistrată sub nr. 665.1/57/2010 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi obligarea la plata unor daune materiale de 80.000 euro, reprezentând contravaloarea folosinţei terenului şi a recoltei ce s-ar fi putut obţine în ultimii 20 de ani, precum şi obligarea la plata sumei de 8.000 euro, reprezentând daune morale, constând în suferinţa psihică şi morală cauzată timp de 20 de ani pentru imposibilitatea folosirii terenului ocupat de pârât.

Aşadar, secţia de contencios administrativ şi fiscal rămâne învestită doar cu cererea întemeiată pe Titlul VII din Legea nr. 247/2005 întrucât despăgubirile solicitate nu fac parte din categoria celor ce sunt enumerate la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ce se referă exclusiv la daunele cauzate urmare a neemiterii ori emiterii actului de autoritate.

Or, aşa cum rezultă din motivarea capetelor de cerere, pretenţiile reclamanţilor nu se referă la emiterea actului de autoritate în temeiul Legii nr. 10/2001, ci la despăgubiri datorate nefolosirii terenului preluat abuziv de stat.

Drept urmare, cum daunele materiale cerute de reclamanţi nu reprezintă un prejudiciu născut prin emiterea deciziei, nefiind în legătură de dependenţa cu capătul principal care să atragă prorogarea de competenţă a Curţii, conform art. 17 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Haţeg şi nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţi de Apel Alba Iulia.

 

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Haţeg.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.

 

Sursa: Inalta Curte de Casatie si Justitie

Somaţii de plată şi titluri executorii. Proces-verbal de control. Natură juridică. Cerere de suspendare. Instanţă competentă şi procedură aplicabilă.

 Potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, somaţiile de plată şi titlurile executorii sunt acte de executare şi nu acte administrative fiscale în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care să poată face obiectul unei cereri de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14-15 ale aceleiaşi legi organice. Rezultă că suspendarea titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată privind creanţele fiscale nu poate fi dispusă decât în cadrul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală iar nu de către instanţa de contencios administrativ sesizată conform art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Este însă de competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ cererea de suspendare a procesului-verbal de control, care deşi precede emiterea deciziei de impunere, produce efecte juridice prin el însuşi, fiind un act administrativ-fiscal în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală, emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii fiscale.

I.C.C.J. , Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 2720 din 26iunie 2008

La data de 14 septembrie 2007, SC F SRL Mioveni a solicitat ca în contradictoriu cu DGFP Argeş să se dispună conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea următoarelor acte:

–          Proces verbal de control nr. 10867 din 30 martie 2007, încheiat pentru suma totală de 1.659.548 lei

–          Decizia de impunere , cu acelaşi număr şi dată, emisă pentru suma totală de 1.659.548 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 15 din 1 iunie 2007, pentru suma de 455.685 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 201 din 28 mai 2007, pentru suma de 87.675 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 13 din 1 iunie 2007, pentru suma de 586.729 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 14 din 1 iunie 2007, pentru suma de 529.459 lei

–          Somaţia de plată nr. 3/40/2007/2322 emisă în dosarul fiscal nr. 4 din 1 iunie 2007 pentru suma de 1.571.873 lei

–          Somaţia de plată nr. 3/40/2007/2208 emisă în dosarul fiscal nr. 45 din 28 mai 2007 pentru suma de 87.675 lei

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că existenţa pe rolul autorităţii publice pârâte a contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal de control financiar, având ca obiect anularea actelor constatatoare a căror suspendare a fost solicitată, echivalează cu dovedirea unui caz bine justificat, în sensul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, a precizat că aplicarea actelor respective este de natură să prejudicieze în mod grav societatea, care se vede pusă în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea în viitor.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat cerea în sensul că solicită suspendarea executării actelor administrative fiscale mai sus menţionate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii introduse la Curtea de Apel Piteşti – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 811/46/2007 pentru anularea Deciziei nr. 207 din 16 iulie 2007 emisă de  ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 96/F-C din 19 octombrie 2007, Curtea de Apel Piteşti a respins excepiile invocate de pârâtă referitoare la necompetenţa materială a instanţei şi la inadmisibilitatea cererii de suspendare, ca neîntemeiate.

Totodată, a admis cererea reclamantei astfel cum a fost precizată, dispunând suspendarea executării tuturor actelor administrativ fiscale mai sus menţionate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului.

În sfârşit, s-a constat că suma de 3000 de lei stabilită cu titlu de cauţiune a fost achitat de către societatea reclamantă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că emiterea actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit mai multe creanţe fiscale este de natură a conduce la indisponibilitatea conturilor bancare ale reclamantei, paralizându-i practic întreaga activitate, cu consecinţe grave şi ireversibile în viitor. Că, după soluţionarea contestaţiei la executare, pârâta va putea să-şi activeze titlurile  executorii şi să blocheze activitatea comercială a societăţii,  în condiţiile în care nu rezultă cu certitudine vinovăţia acesteia.

Pe de altă parte,  „aparenţa dreptului nu converge către legalitate şi temeinicia actelor administrative fiscale”, iar blocarea activităţii poate determina chiar intrarea în stare de faliment a societăţii comerciale.

S-a mai arătat că pe durata suspendării actelor respective, creditoarea beneficiază  oricum, de dobânzi şi penalităţi de întârziere şi că paguba iminentă a reclamantei este certă  şi viitoare, justificând măsura admiterii cererii de faţă.

În fine, curtea de apel a reţinut că pârâta a mai procedat la o verificare a aceleiaşi perioade, stabilind un alt rezultat care o avantajează pe reclamantă, iar cercetarea penală a fost declanşată prin controlul altor societăţi cu care aceasta a colaborat.

În plus, la dosarul pricinii există rapoarte de expertiză tehnică efectuate în alte cauze şi chiar dacă au natura unor probe extrajudiciare, ele vizează aceleaşi acte administrative fiscale şi  conduc cel puţin la premiza diminuării sumelor de bani stabilite în sarcina reclamantei.

Împotriva sentinţei, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a declarat recurs.

Recurenta a susţinut, în cadrul unei prime critici, că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe în privinţa capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată emise în dosarele fiscale la care se referă reclamanta. Că, instanţa competentă să se pronunţe asupra acestei cereri este Judecătoria Piteşti, conform art.172 alin.4) din Codul de procedură fiscală şi art.373 alin.2) din Codul de procedură civilă.

Motivul de casare este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.141 alin.1) şi art.145 alin.1) din Codul de procedură fiscală, somaţiile de plată şi titlurile executorii sunt acte de executare şi nu acte administrative fiscale în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, care să poată face obiectul unei cereri de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art.14-15 ale aceleiaşi legi organice.

Rezultă deci, că suspendarea titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată privind creanţe fiscale nu putea fi dispusă decât în cadrul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art.172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală şi nu de către instanţa de contencios administrativ sesizată conform art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004.

Deşi excepţia de necompetenţă materială a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, curtea de apel a respins-o cu motivarea că atât somaţiile de plată, cât şi titlurile executorii emise de organul fiscal în dosarele fiscale, „pot fi soluţionate prin prorogare, având în vedere decizia de impunere şi dispoziţiile art.172 din Codul de procedură fiscală”.

Soluţia ca şi argumentele invocate în sprijinul său ignoră însă, nu numai natura juridică a titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată emise în cadrul procedurii de executare silită de către organele fiscale competente, ci şi  reglementările legale existenţe, care conferă instanţelor judecătoreşti de drept comun, competenţa materială de soluţionare a unor asemenea contestaţii.

Recurenta a susţinut apoi, că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere care se referă la suspendarea procesului-verbal de control nr.10867 din 30 martie 2007, întrucât acest act are în realitate, natura unui raport de inspecţie fiscală care stă la baza  emiterii deciziei de impunere şi nu reprezintă un titlu de creanţă susceptibil de executare silită.

Critica nu este întemeiată, deoarece recurenta însăşi admite faptul că procesul-verbal de control încheiat de consilierii pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr.10867 din 30 martie 2007 pentru suma totală de 1.659.548 lei stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de creanţă fiscală.

Deşi precede deciziei de impunere, procesul-verbal de control este, în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 şi art.41 din Codul de procedură fiscală, un act administrativ fiscal emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii fiscale.

Având un asemenea caracter, procesul-verbal de control financiar a produs efecte juridice prin el însăşi şi ca atare poate  forma obiectul unei cereri de suspendare a executării actului administrativ conform art.14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ în vigoare, art.215 alin.2) din Codul de procedură fiscală.

În cadrul altei critici, recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte cuantumul sumei de bani stabilită de instanţă cu titlu de cauţiune şi a rezolvării date capătului de cerere având ca obiect suspendarea procesului – verbal de control şi a deciziei de impunere  nr.10867 din 30 martie 2007.

Motivul de recurs nu este fondat.

Cum deja s-a arătat, prin sentinţă, curtea de apel a constatat că suma de 3000 lei fixată cu titlu de cauţiune în baza art.215 alin.2 din C. proc. fisc. a fost achitată de către reclamantă.

Legiuitorul nu a stabilit un anumit procent fix, ci a prevăzut posibilitatea instanţei competente de a obliga pe reclamantă la plata unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei.

Ţinând seama de această reglementare şi de faptul că societatea comercială a mai achitat anterior o cauţiune în valoare de 166.954,80 lei, orientată spre limita maximă, în dosarul nr.6884/280/2007 al Judecătoriei Piteşti, fără temei se susţine în recurs că suma de 3000 lei achitată cu acelaşi titlu nu ar fi suficientă.

În legătură cu rezolvarea dată cererii de suspendare a executării celor două acte administrative fiscale, Înalta Curte apreciază că ea este legală şi temeinică.

Pentru această concluzie trebuie menţionat în primul rând, cuantumul foarte ridicat al obligaţiilor financiare suplimentare stabilite de organul de control financiar, respectiv suma totală de 1.659.548 lei, a cărei plată imediată, prin raportare la capitalul social subscris şi vărsat al societăţii comerciale, ar produce în mod cert o pagubă iminentă şi ireversibilă  în patrimoniul său.

Prima instanţă a reţinut judicios existenţa cazului bine justificat, referindu-se la o anumită aparenţă de nelegalitate a actelor administrative fiscale, emise după ce un control financiar efectuat anterior la reclamantă, pe aceeaşi perioadă, nu a consemnat aspectele menţionate în aceste acte.

Sub aspectul analizat este semnificativă hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Piteşti- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.126/F-C din 19 decembrie 2007 în dosarul nr.811/46/2007.

Este vorba despre o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a dispus anularea deciziei nr.207 din 16 iulie 2007 şi trimiterea contestaţiei formulată de reclamantă, împotriva deciziei de impunere nr.10867/2007 la pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea soluţionării cauzei în fond.

În plus, societatea comercială a prezentat ca act nou în recurs şi opinia exprimată la cererea sa de către expertul contabil ŞM. Acest expert a concluzionat că obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere nr.10867 din 30 martie 2007 nu reflectă realitatea şi pot afecta negativ activitatea SC „F” SRL Mioveni.

De asemenea, a apreciat că societatea  respectivă are motive justificate pentru a solicita instanţei de judecată suspendarea executării deciziei de impunere emisă de pârâtă pentru suma totală de 1.659.548 lei, deoarece aplicarea actului poate conduce la încetarea temporară a activităţii sau chiar la falimentul agentului economic controlat.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced  recursul a fost admis numai în privinţa rezolvării date capetelor de cerere care au ca obiect suspendarea titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată, celelalte dispoziţii ale sentinţei au fi menţinute.

Sursa: I.C.C.J.

[D.R.I.L.]: Interpretarea si aplicarea unitara a unor dispozitii legale cu referire la taxa de poluare

Decizie nr. 24/2011

din 14/11/2011

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 03/01/2012

privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 9/2011

Livia Doina Stanciu preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie preşedintele completului
Lavinia Curelea preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie preşedintele delegat al Secţiei penale
Gabriela Victoria Bîrsan preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea preşedintele Secţiei a II-a civile
Simona Camelia Marcu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal judecător raportor
Luiza Maria Păun judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Puşoiu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Ioana Iacob judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Niculae Măniguţiu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Ionel Barbă judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Liliana Vişan judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Corina Alina Corbu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Ilie judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Sîrbu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gheorghiţa Luţac judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Emanuel Albu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Romaniţa Vrânceanu judecător, Secţia I civilă
Alina Iuliana Ţuca judecător, Secţia I civilă
Viorica Trestianu judecător, Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu judecător, Secţia a II-a civilă
Sofica Dumitraşcu judecător, Secţia penală
Niculina Alexandru judecător, Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 271 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei Judiciare -Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj vizând:

I. aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la posibilitatea obligării instituţiei prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată;

II. admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursurilor în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că, potrivit dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, organul specializat din cadrul instituţiei prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele de bani achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreşti.

Preşedintele completului, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară

Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la:

I. aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la posibilitatea obligării instituţiei prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată;

II. admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

2. Examenul jurisprudenţial

2.1. În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există practică unitară cu privire la soluţionarea acţiunilor având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al instituţiei prefectului – serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor şi/sau obligarea acestei autorităţi de a înmatricula autovehicule second-hand importate în România din alte state membre ale Uniunii Europene fără ca reclamanţii să facă dovada plăţii taxei de poluare ori a nedatorării acesteia (constatată prin decizie a autorităţii fiscale sau prin hotărâre judecătorească).

Din perspectiva examinată, s-a constatat astfel că nu există un punct de vedere unitar relativ la aplicarea prevederilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

2.2. Examenul jurisprudenţei a relevat că o altă problemă de drept care a generat o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti din România vizează admisibilitatea acţiunii având ca obiect obligarea autorităţilor fiscale la restituirea taxei de poluare, în situaţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada parcurgerii procedurii fiscale prealabile de contestare, prevăzută la art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, la care face trimitere art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au dispus obligarea instituţiei prefectului la înmatricularea autovehiculelor, constatând că serviciul public de înmatriculare a impus nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a taxei de poluare în baza unor dispoziţii normative naţionale care obstrucţionează circulaţia mărfurilor între statele Uniunii Europene, fiind contrare art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

3.1.2. Într-o altă orientare a practicii, instanţele au considerat că, în lipsa prezentării documentelor prevăzute la art. 7 alin. (1) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, inclusiv a dovezii plăţii taxei de poluare sau a unui înscris din care să rezulte că solicitantul este scutit de plata acesteia, refuzul autorităţii competente nu este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece lipseşte excesul de putere ce ar putea atrage răspunderea administrativă.

3.2.1. Într-o primă opinie, s-a apreciat că acţiunea este admisibilă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 205-209 din Codul de procedură fiscală.

În argumentare, s-a arătat că art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susţine că în aplicarea sa devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ-fiscale prealabile prevăzute de art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, care este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa instanţei de judecată.

Într-o altă argumentare, s-a arătat că obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu de restituire a unei taxe considerate ca fiind nedatorată deschizând accesul direct la instanţa de judecată.

În fine, în justificarea aceleiaşi soluţii, s-a mai reţinut şi că necontestarea deciziei de calcul al taxei de poluare nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, contestând însăşi legalitatea taxei prelevate, în integralitatea ei, în contextul în care aceasta intră în contradicţie cu art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ale cărui dispoziţii se aplică cu prioritate.

3.2.2. Într-o altă opinie, instanţele au considerat că acţiunile privind restituirea taxei pe poluare sunt inadmisibile, reţinând în considerente, în principal, că prin art. 7 raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, s-a reglementat o procedură administrativă de contestare, conformă cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care nu poate fi eludată prin cererea de restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a apreciat ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii opiniile exprimate la pct. 3.1.2 şi 3.2.2.

Sub un prim aspect, s-a considerat că nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat conduita Serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor de a refuza înmatricularea unui vehicul second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare.

În economia argumentelor prezentate de procurorul general, un loc central îl ocupă teza potrivit căreia instituţia prefectului nu are competenţa de a refuza aplicarea unor dispoziţii naţionale contrare Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa încât, potrivit art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, serviciul de specialitate are „numai” obligaţia de a primi şi de a verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare conţine documentele prevăzute de lege, inclusiv dovada plăţii taxei de poluare. Numai judecătorul naţional are, potrivit procurorului general, competenţa aplicării prioritare a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi numai după verificarea îndeplinirii procedurii administrative prealabile stabilite de legiuitor.

Un alt argument porneşte de la premisa că, în cadrul procesual concret, nu se pot invoca motive de nelegalitate ce ţin de modul de aplicare a legislaţiei fiscale, serviciul de specialitate din cadrul instituţiei prefectului neavând atari competenţe.

În fine, în susţinerea punctului său de vedere, procurorul general mai invocă şi împrejurarea că, pe lângă taxa de poluare, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor analizează şi alte condiţii de natură juridică şi tehnică privitoare la autoturismul a cărui înmatriculare se cere.

În al doilea rând, procurorul general consideră că nu se poate obţine restituirea taxei de poluare fără contestarea, în prealabil, a deciziei prin care organul fiscal competent a procedat la calcularea acesteia.

Prin raportare şi la jurisprudenţa europeană, Cauza C-74/2006 – Comisia Europeană c. Greciei, s-a arătat că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, România aplică un sistem de impozitare similar celui examinat de Curtea de la Luxembourg, iar posibilitatea de contestare este clar reglementată de acest act normativ, atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grila fixă prevăzută de legiuitor.

S-a mai reţinut, pe aceeaşi linie a raţionamentului, că instanţa europeană a decis că statul nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare în care deprecierea reală a autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe baza unor criterii determinate în dreptul naţional, aduse la cunoştinţa publicului, iar proprietarul autovehiculului are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, încălcarea art. 90 urmând a fi verificată în fiecare caz în parte.

În fine, în argumentarea aceleiaşi opinii, s-a mai subliniat caracterul voluntar al achitării taxei de poluare, proprietarul autovehiculului supunându-se astfel normei interne care reglementează atât procedura contestării administrative, cât şi accesul la instanţa de judecată de contencios administrativ şi fiscal. Dacă s-ar valida demersul întreprins de reclamanţi, ar fi deturnate normele procesual-fiscale, aceştia fiind repuşi astfel în termenul prevăzut de art. 207 din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu este posibil.

5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii

Prin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursurilor în interesul legii, în sensul că:

1. În considerarea principiului priorităţii dreptului european, consacrat prin art. 148 alin. (2) din Constituţie, este admisibilă acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117

6. Înalta Curte

La data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat o hotărâre preliminară în Cauza Ioan Tatu c. statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, ca urmare a cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Tribunalul Sibiu la data de 18 iunie 2009.

Întrebarea formulată de instanţa de trimitere a fost următoarea:

„Contravin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările ulterioare, dispoziţiilor articolului 90 CE? Se instituie într-adevăr o măsură discriminatorie?”

Interpretând întrebarea prin prisma art. 267 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene aşa încât răspunsul să fie util pentru instanţa din România, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat astfel:

„Articolul 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 90 CE – n.n.) trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.”

Dintre argumentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se detaşează prin importanţa lor cele expuse la paragrafele 52-60 din hotărâre, în care se răspunde la apărările Guvernului Român referitoare la autonomia fiscală, precum şi la scopul declarat al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011: protecţia mediului înconjurător.

Se impun a fi prezentate în special considerentele de la paragrafele 52-54, 58 şi 60 care au următorul cuprins:

(52) „În schimb, din Hotărârea Nadasdi şi Nemeth menţionată nu rezultă în niciun fel că competenţa statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudenţe constante, interdicţia prevăzută la art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale.

(53) Astfel, art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse pe această piaţă înainte de intrarea în vigoare a taxelor menţionate. O astfel de situaţie ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicţiile prevăzute la articolele 28 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, 30 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi 34 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

(54) În ceea ce priveşte taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent”.

(58) „Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”.

(60) „În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecţiei mediului, menţionat de Guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte.”

La data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-263/10, Iulian Nisipeanu împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj, Administraţia Finanţelor Publice Târgu Cărbuneşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu, asupra interpretării aceluiaşi art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene pornind de la mai multe întrebări adresate Curţii de Tribunalul Gorj, instanţă învestită cu o cerere de restituire a taxei de poluare.

Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în Hotărârea Tatu, reţinând în paragraful 27 că toate modificările succesive aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 208/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că reglementarea naţională are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi prin aceasta contravine art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

Hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în procedura reglementată de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene consacră, între altele, interpretări ale normelor de drept european, lămurind înţelesul şi întinderea acestora.

Deşi în Tratatul de la Roma nu se găsesc dispoziţii referitoare la autoritatea şi efectul interpretărilor dreptului european asupra resortisanţilor unui stat, a instituţiilor publice şi mai ales a instanţelor naţionale, aceste aspecte au fost clarificate şi dezvoltate gradual prin jurisprudenţa Curţii, reflectată, de asemenea, în hotărâri pronunţate în procedura reglementată de art. 267 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prin aceste hotărâri s-au stabilit trăsăturile definitorii ale dreptului european, şi anume:

– prioritatea normelor europene faţă

– efectul direct al normelor europene în faţa instanţelor naţionale;

– obligaţia de interpretare a dreptului intern conform dreptului comunitar;

– autonomia procedurală naţională în aplicarea dreptului european;

– repararea prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat.

În esenţă, după aderarea României la Uniunea Europeană, orice prevedere din dreptul naţional (inclusiv cele prevăzute în Constituţie) trebuie să dea prioritate regulilor de drept european.

Mai ales după pronunţarea hotărârilor preliminare prezentate anterior, trebuie să se recunoască prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene efect direct imediat în dreptul intern, cu toate consecinţele care decurg din perspectiva particularilor, a autorităţilor publice implicate şi a instanţelor naţionale.

În această chestiune sunt relevante argumentele Curţii din Cauza 6/62, cunoscută sub numele Van Gend en Loos.

„În plus, rolul Curţii de Justiţie, în temeiul art. 177, al cărui scop este de a asigura uniformitatea de interpretare a Tratatului de către instanţele naţionale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată de către resortisanţii lor în faţa acestor instanţe.

De aici se poate trage concluzia că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

Prin urmare, independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu numai că dă naştere la obligaţii în sarcina particularilor, ci intenţionează şi să le confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic.

Aceste drepturi iau naştere nu numai atunci când sunt conferite în mod expres prin Tratat, ci şi în virtutea obligaţiilor pe care Tratatul le impune într-un mod bine definit atât particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.”

Cât priveşte efectul în timp al hotărârilor preliminare, acesta este retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare ale acesteia, de la intrarea sa în vigoare. Limitarea în timp a acestor efecte nu a fost cerută în Cauza Tatu, iar în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României a fost respinsă, Curtea considerând că o astfel de măsură nu este necesară (paragraful 48 din hotărâre).

În contextul creat prin pronunţarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care au stabilit că taxa de poluare reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, contravine prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului european determină concluzia că aceste din urmă dispoziţii legale prevalează.

Cât priveşte sfera subiecţilor care sunt ţinuţi la a respecta dreptul european, potrivit considerentelor citate din Hotărârea Van Gend en Loos, aceştia nu pot fi decât toţi resortisanţii statului naţional şi, evident, autorităţile statale, inclusiv instituţia prefectului.

La aceeaşi concluzie se ajunge şi indirect, din coroborarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (respectarea Legii fundamentale este obligatorie) cu art. 148 alin. (2) din Constituţie (care consacră, la rândul său, principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne), ceea ce înseamnă că însăşi Constituţia României obligă la respectarea dreptului european şi la recunoaşterea priorităţii acestuia.

În fine, în privinţa prefectului, reprezentantul Guvernului pe plan local, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, şi coordonator al activităţilor din teritoriu ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, conform art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente şi dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, el fiind chiar garant al ducerii la îndeplinire a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu.

 Drept urmare, art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se impune obligatoriu şi instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculelor, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatricularea autovehiculelor, care funcţionează sub coordonarea instituţiei prefectului, care nu poate invoca art. 4 şi 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 şi, cu atât mai puţin, art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006, cu completările ulterioare, pentru a refuza înmatricularea, dacă restul condiţiilor prevăzute de lege sunt îndeplinite.

În privinţa prerogativelor instanţelor de judecată învestite cu astfel de cereri, de a aplica cu prioritate dreptul european şi de a nu recunoaşte efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 din perspectiva obligativităţii plăţii taxei de poluare în vederea primei înmatriculări a autovehiculelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, această chestiune nu a fost pusă la îndoială de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În contextul expus, înalta Curte consideră relevante concluziile la care a ajuns instanţa de la Luxembourg în Cauza 106/77, Simmenthal II:

„Instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naţionale contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale.”

În atare situaţie, soluţia propusă de procurorul general, care face abstracţie de hotărârea din Cauza Tatu, deja pronunţată la data promovării recursului în interesul legii (16 mai 2011), nu poate fi primită.

A pretinde unei persoane care solicită înmatricularea unui autovehicul achiziţionat dintr-un stat membru al Uniunii Europene ca, între alte documente, să prezinte şi dovada achitării taxei de poluare, în condiţiile în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja de mai multe ori că această taxă este contrară art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, înseamnă a nu ţine seama de principiul priorităţii dreptului european.

În plus, această soluţie ar institui o sarcină exorbitantă particularilor, prin aceea că i-ar obliga inutil să parcurgă procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, deşi finalitatea acesteia este previzibilă.

Prin urmare, înalta Curte constată că, pentru învestirea instanţei de contencios administrativ cu acţiunea în discuţie, nu este necesară o „prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată”, după cum susţine procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Distinct de acest aspect, trebuie arătat şi că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, precum şi cele ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu au legătură cu problema de drept analizată.

Şi în ceea ce priveşte a doua problemă de drept supusă examinării se impune a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene insistând asupra ideii disponibilităţii unui remediu specific în cadrul sistemelor juridice naţionale, ca remediu de drept european.

Relevantă în această privinţă este hotărârea pronunţată în Cauza 199/82 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. San Giorgio SpA.

Examinând hotărârile judecătoreşti aflate în anexele dosarului de faţă, depuse în justificarea caracterului neunitar al jurisprudenţei, se constată că toate sunt anterioare hotărârii preliminare pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Tatu.

În esenţă, după cum s-a expus anterior, la momentul soluţionării recursului în interesul legii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit cu claritate că taxa de poluare reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 inclusiv cu modificările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009 pentru aplicarea unor măsuri privind taxa de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 17/2011 (potrivit paragrafului 27 din hotărârea preliminară prin care s-a soluţionat Cauza C-263/10, Nisipeanu), contravine dispoziţiilor art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prin urmare, conform jurisprudenţei consecvente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european şi, corelativ, statul are obligaţia de a o restitui.

Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuţie sunt regulile naţionale.

Principiul existenţei unor remedii naţionale adecvate şi efective a fost dezvoltat şi explicitat mai ales în hotărârea pronunţată asupra afacerilor reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. şi alţii şi Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării naţionale ori a actelor fiscale la momentul plăţii.

În esenţă, Curtea a arătat că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european.

Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenţei (neputând institui condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivităţii (procedura naţională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exerciţiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).

Justiţiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale”.

În sine, această reglementare respectă cele două principii enunţate anterior, al echivalenţei şi al efectivităţii; nu s-a susţinut că art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma naţională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.

 Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală.

    Înalta Curte reţine că acţiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.

Din această perspectivă, se impun câteva precizări.

Astfel, în primul rând, a susţine că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (şi, implicit, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziţie legală indicată.

Într-adevăr, existenţa art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obţine decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare „actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat”, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.

Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentaţia expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.

În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul şi finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare şi obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.

Procedura prealabilă reglementată de dispoziţiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acţiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În al treilea rând, soluţia admisibilităţii unor asemenea acţiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.

Relevantă în această privinţă este jurisprudenţa Metallgesellshaft şi Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau să admită doar în parte o cerere… pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit… pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorităţii fiscale beneficiul regimului fiscal… şi că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională refuza… beneficiul regimului

În fine, această soluţie se impune şi prin prisma Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.

Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa previzibilă a respingerii contestaţiei, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu naţional efectiv în sensul Convenţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autorităţile fiscale naţionale aflate în culpă.

În justificarea soluţiei contrare, respectiv a inadmisibilităţii acţiunii de restituire a taxei de poluare fără parcurgerea procedurii prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, atât în considerentele hotărârilor judecătoreşti ataşate, cât şi în memoriul procurorului general s-au invocat hotărârile pronunţate în cauzele C-74/06 – Comisia Europeană c. Greciei, C-68/79 -Hans Just I c. Ministerului danez al impozitelor şi accizelor şi C-228/96 Aprile – S.R.L., în lichidare c. Amministrazione delle Finanze dello Stato.

Trebuie punctat, ca şi în precedent, că invocarea acestei jurisprudenţe europene de către instanţe s-a făcut în contextul în care încă nu fusese pronunţată hotărârea preliminară din Cauza Tatu.

În argumentarea hotărârii preliminare pronunţate în Cauza C-402/2009 Ioan Tatu c. Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a invocat în mai multe rânduri, cu titlu de jurisprudenţă, Hotărârea sa din 20 septembrie 2007 în Cauza Comisia c. Greciei (§ 40-43, 45), însă aceasta s-a realizat în partea privitoare la „neutralitatea taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul naţional” în care nu s-au constatat încălcări ale dreptului Uniunii Europene.

În partea a II-a a hotărârii, care vizează neutralitatea aceleiaşi taxe în privinţa vehiculelor importate din Uniunea Europeană, comparativ cu cele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie, s-a identificat efectul protecţionist.

 Prin urmare, argumentele reţinute de Curtea de la Luxembourg în Cauza Comisia c. Greciei nu sunt relevante pentru soluţionarea recursului în interesul legii de faţă.

Celelalte două hotărâri, pronunţate în cauzele C-68/1979 -Hans Just I c. Ministerului danez al impozitelor şi accizelor şi C-229/1996 Aprile – S.R.L., au fost citate cu titlu de jurisprudenţă în privinţa posibilităţii reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar, ambele hotărâri punctând asupra faptului că acestea trebuie să respecte principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, după cum s-a arătat anterior.

Or, necontestat, în virtutea autonomiei procedurale, statele membre ale Uniunii Europene au dreptul de a elabora regulile procedurale care guvernează acţiunile în justiţie pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul Uniunii Europene.Această a doua problemă ridicată prin recursurile în interesul legii a fost generată tocmai de lipsa unei proceduri speciale aplicabile acestui tip de acţiuni, dar şi de omisiunea legiuitorului de a se conforma statuărilor Curţii de Justitie a Uniunii Europene.

Pentru raţiunile expuse, Înalta Curte apreciază că, de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, urmează a se admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi a se stabili că:

1. Acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă,

 ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

     Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi stabileşte că:

   1. Acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2011.

Sursa: I.C.C.J.

[D.R.I.L.]: Competenţa de executare a hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului

Decizie nr. 6/2012

din 14/05/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 20/06/2012

Decizie privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 6/2012

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 6/2012

Livia Doina Stanciu
Lavinia Curelea
Adrian Bordea
Ionel Barbă
Corina Michaela Jîjîie
Iulia Manuela Cîrnu
Nela Petrişor
Aurelia Motea
Elena Cârcei
Carmen Trănica Teau
Paulina Lucia Brehar
Roxana Popa
Lidia Bărbulescu
Constantin Brânzan
Adriana Chioseaua
Mirela Poliţeanu
Viorica Trestianu
Minodora Condoiu
Veronica-Carmen Popescu
Aurelia Rusu
Alina Sorinela Macavei
Elena Canţăr
Eugenia Marin
Lavinia-Valeria Lefterache
Georgeta Barbălată
– preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
– preşedintele Secţiei I civile
– preşedintele Secţiei a II-a civile
– preşedinte delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
– preşedintele Secţiei penale
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă, judecător raportor
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia I civilă
– judecător la Secţia I civilă
– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
– judecător la Secţia penală
– judecător la Secţia penală

    Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 6/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

    Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava nu şi-a desemnat un reprezentat pentru susţinerea recursului în interesul legii.

    La şedinţa de judecată participă prim-magistratul-asistent delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Aneta Ionescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţe fiscale.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

    Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

   1. Problema de drept care a generat practica neunitară

    Prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, s-a apreciat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 şi pentru creanţe fiscale”.

   2. Examenul jurisprudenţial

    În urma verificărilor jurisprudenţei s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele statuând diferit în privinţa competenţei executorului judecătoresc ori organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

   3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

   3.1. Unele instanţe de judecată au considerat că, în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa executării aparţine executorului judecătoresc, iar executarea se va executa conform Codului de procedură civilă, chiar dacă răspunderea a fost atrasă şi pentru creanţele fiscale.

    În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că atât legea insolvenţei, cât şi Codul de procedură fiscală sunt legi speciale, fiecare având propriul domeniu de reglementare şi, în condiţiile în care, la procedura colectivă şi concursuală prevăzută de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, participă toţi creditorii, deci inclusiv creditorii bugetari, trebuie să se supună în mod necondiţionat prevederilor acestei legi. Acestei proceduri speciale nu îi pot fi aplicate dispoziţii dintr-o altă lege, care reglementează o procedură de recuperare individuală a creanţelor, aşa cum este Codul de procedură fiscală.

    Aceeaşi interpretare rezultă şi din dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte că dispoziţiile sale se completează, în măsura compatibilităţii, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 24 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă.

    În motivarea acestei orientări a fost avută în vedere şi Decizia nr. 12/2006 în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    În concluzie, în toate cazurile în care se pune problema punerii în executare a unei hotărâri prin care a fost atrasă răspunderea în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, este aplicabilă procedura de executare instituită de Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 142 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, atât timp cât procedura insolvenţei este colectivă, concursuală, unitară şi egalitară pentru toţi creditorii implicaţi.

   3.2. Alte instanţe au statuat că, în cazul hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa executării aparţine organului de executare fiscală, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

    S-a apreciat că instanţa de judecată nu poate încălca dispoziţiile legale atâta vreme cât legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

   4. Opinia procurorului general

    Exprimându-şi punctul de vedere, procurorul general a apreciat că ultimul punct de vedere exprimat în practica judiciară este în litera şi spiritul legii şi, în consecinţă, competenţa de executare a hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii, reglementată de art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, aparţine organelor fiscale potrivit Codului de procedură fiscală. În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că prin derogare de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, statuează că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţe fiscale, executarea silită se efectuează de organul de executare fiscală, în condiţiile prezentului cod.

    S-a susţinut că din interpretarea literară a acestei norme juridice rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului ca, la executarea creanţelor fiscale, să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare, prin executorul judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

    S-a opinat că în această situaţie executarea silită se va efectua de către organele fiscale de executare, competente potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile prezentului cod, şi nu cu cele ale cărţii a V-a a Codului de procedură civilă.

   5. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

    Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a apreciat în sensul că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, având în vedere şi Decizia nr. 12/2006 în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că legislaţia în materie este una specială şi că orice derogare de la legea specială trebuie prevăzută în chiar această lege.

   6. Raportul asupra recursului în interesul legii

    Raportul întocmit în cauză, conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii, reglementată de art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, aparţine organelor fiscale potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

   7. Înalta Curte

    Procedura falimentului este o procedură concursuală, colectivă, unică şi unitară pentru toţi creditorii. Scopul ei este de a asigura reparaţia echitabilă, egalitară a prejudiciilor suferite de toţi creditorii falitului prin insolvenţa acestuia în sensul că din rezultatul final al procedurii falimentului fiecare creditor va primi o cotă-parte, direct proporţional cu ponderea pe care o are propria sa creanţă în totalul masei credale, cu respectarea ordinii de prioritate stabilite de legiuitor.

    Când bunurile debitorului insolvent nu sunt îndestulătoare pentru acoperirea masei pasive şi când s-a admis cererea de atragere a răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere ale debitoarei aflate în insolvenţă, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, creditorii sunt îndreptăţiţi să urmărească personal acele persoane, în scopul satisfacerii creanţelor lor.

    Ca regulă generală, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă, regulă stabilită la art. 142 alin. (1) din acelaşi act normativ.

   Art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în cuprinsul capitolului referitor la organele de executare silită că, în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora vor proceda la acţiuni de executare silită, potrivit acestui cod.

    Alin. (6) al art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie o normă derogatorie de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că, în situaţia în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţele fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din acelaşi act normativ, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală.

    Din interpretarea literară şi gramaticală a dispoziţiilor art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor fiscale cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la punerea în executare, prin intermediul executorului judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii insolvenţei.

    Competenţa de punere în executare a hotărârii judecătoruluisindic, vizând atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine organelor fiscale de executare, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai în situaţia în care în pasivul debitorului insolvat se află şi creanţa fiscală.

    Derogarea instituită la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se extinde asupra tuturor categoriilor de creditori, astfel că, în cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, aceasta se va face potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către organele prevăzute de aceasta.

    Dispoziţiile art. 139 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează concursul de executări silite, organele de executare fiscale fiind competente să continue procedura de executare, indiferent de momentul în care a început executarea silită de drept comun.

    Procedura specială instituită de legiuitor prin art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este o derogare de la procedura instituită prin art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, privind procedura fiscală, derogare determinată de obiectul executării silite, respectiv încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse la bugetul de stat.

    În acest sens, trebuie subliniat că dispoziţiile art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost atacate la Curtea Constituţională a României, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate conform Deciziei nr. 942/2008.

    Se reţine în opinia Curţii Constituţionale că „regimul derogatoriu de la dreptul comun în materia insolvenţei, prevăzut prin textul de lege criticat, constituie opţiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură specială, derogatorii de la regulile generale determinate de anumite situaţii speciale. În cazul de faţă situaţia specială este dată de faptul că obiectul executorii silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate”.

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

    Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi stabileşte că:

    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

    Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.

%d blogeri au apreciat asta: