[CJUE]: Este conformă cu dreptul Uniunii reglementarea, din dreptul intern al României (Legea nr.203/2012), care instituie obligativitatea deținerii unui permis de conducere pentru a putea conduce mopede, precum și condiționarea eliberării acestui permis de promovarea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

26 aprilie 2017

„Trimitere preliminară – Transporturi – Transporturi rutiere – Permis de conducere – Directiva 2006/126/CE – Articolul 13 alineatul (2) – Noțiunea «drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013» – Reglementare națională de transpunere a acestei directive – Obligația persoanelor care înainte de intrarea în vigoare a acestei reglementări erau autorizate să conducă fără permis mopede de a obține un permis de conducere”

În cauza C‑632/15,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin decizia din 12 noiembrie 2015, primită de Curte la 30 noiembrie 2015, în procedura

Costin Popescu

împotriva

Guvernului României,

Ministerului Afacerilor Interne,

Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor,

Direcției Rutiere,

Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnii E. Juhász (raportor) și C. Vajda, doamna K. Jürimäe și domnul C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul H. Saugmandsgaard Øe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Popescu, de el însuși;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de O.‑C. Ichim și de E. Gane, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Nicolae și de J. Hottiaux, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 noiembrie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dispozițiilor Directivei 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (JO 2006, L 403, p. 18, Ediție specială, 07/vol. 17, p. 216), în special a articolului 13 alineatul (2) coroborat cu considerentul (5) al acestei directive.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Costin Popescu, pe de o parte, și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Afacerilor Interne, Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Rutieră și Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, pe de altă parte, în legătură cu obligația persoanelor care anterior intrării în vigoare a reglementării române de transpunere a Directivei 2006/126 în dreptul național erau autorizate să conducă mopede fără a deține un permis de conducere de a obține un asemenea permis pentru a putea continua să conducă respectivele vehicule.

 Cadrul legal

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (2) al Directivei 2006/126 enunță:

„Normele privind permisele de conducere sunt elemente esențiale ale politicii comune în domeniul transporturilor, contribuie la îmbunătățirea siguranței rutiere și facilitează libera circulație a persoanelor care își stabilesc reședința într‑un stat membru, altul decât statul care a eliberat permisul. […]”

4        Conform considerentului (5) al directivei amintite, aceasta nu ar trebui să aducă atingere drepturilor de conducere existente care au fost acordate sau obținute înainte de data aplicării sale.

5        Considerentul (8) al directivei menționate este formulat după cum urmează:

„Din motive de siguranță rutieră, ar trebui stabilite cerințe minime pentru eliberarea unui permis de conducere. Trebuie să se armonizeze normele privind examenele de conducere și de eliberare a permisului. În acest scop ar trebui definite cunoștințele, aptitudinile și comportamentele legate de conducerea autovehiculelor, examenul de conducere ar trebui să se bazeze pe aceste concepte, iar normele minime privind aptitudinile fizice și mentale necesare pentru conducerea acestor vehicule ar trebui redefinite.”

6        Potrivit considerentului (13) al aceleiași directive, introducerea unei categorii de permise de conducere pentru mopede va crește în special siguranța rutieră în ceea ce privește conducătorii auto cei mai tineri, care, conform statisticilor, sunt cei mai afectați de accidentele rutiere.

7        Considerentul (16) al Directivei 2006/126 este formulat astfel:

„Modelul de permis de conducere, astfel cum este definit prin Directiva 91/439/CEE [a Consiliului din 29 iulie 1991 privind permisele de conducere (JO 1991, L 237, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 62)], ar trebui înlocuit cu un model unic, sub forma unui card din plastic. În același timp, acest model de permis de conducere trebuie adaptat în vederea introducerii unei noi categorii de permis de conducere pentru mopede și în vederea introducerii unei noi categorii de permis de conducere pentru motociclete.”

8        Articolul 4 din această directivă, intitulat „Categorii, definiții și vârste minime”, prevede:

„(1)      Permisul de conducere prevăzut la articolul 1 autorizează conducerea autovehiculelor din categoriile definite în continuare. Acesta poate fi eliberat începând de la vârsta minimă indicată pentru fiecare categorie. Prin «autovehicul» se înțelege orice vehicul prevăzut cu un motor de propulsie care circulă pe un drum prin mijloace proprii, cu excepția vehiculelor care se deplasează pe șine.

(2)      Mopede:

Categoria AM:

–        vehicule cu două roți sau cu trei roți, având o viteză maximă proiectată care nu depășește 45 km/h, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2002/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 martie 2002 privind omologarea autovehiculelor cu două sau trei roți [și de abrogare a Directivei 92/61/CEE a Consiliului (JO 2002, L 124, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 245)] (cu excepția celor care au o viteză maximă proiectată mai mică sau egală cu 25 km/h), și cvadricicluri ușoare, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2002/24/CE;

–        vârsta minimă pentru categoria AM este stabilită la 16 ani.

[…]”

9        Articolul 7 din Directiva 2006/126, intitulat „Eliberarea, valabilitatea și reînnoirea”, prevede:

„(1)      Permisele de conducere se eliberează numai solicitanților care:

(a)      au promovat un test de verificare a aptitudinilor și comportamentului și un test teoretic și îndeplinesc normele medicale, în conformitate cu dispozițiile anexelor II și III;

(b)      au promovat un test teoretic doar în ceea ce privește categoria AM; statele membre pot cere solicitanților să promoveze un test de verificare a aptitudinilor și comportamentului și un examen medical pentru această categorie.

Pentru triciclurile și cvadriciclurile din această categorie, statele membre pot impune un test specific de verificare a aptitudinilor și comportamentului. Pentru diferențierea vehiculelor din categoria AM, pe permisul de conducere se poate înscrie un cod național;

[…]”

10      Articolul 13 din Directiva 2006/126, intitulat „Echivalări între permisele de model necomunitar”, are următorul cuprins:

„(1)      Cu acordul Comisiei, statele membre stabilesc echivalări între drepturile dobândite înainte de punerea în aplicare a prezentei directive și categoriile definite la articolul 4.

După consultarea Comisiei, statele membre pot aduce legislației lor naționale ajustările necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 11 alineatele (4), (5) și (6).

(2)      Niciun drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013 nu este retras sau restrâns în vreun fel prin dispozițiile prezentei directive.”

11      Articolul 16 alineatele (1) și (2) din Directiva 2006/126, intitulat „Transpunerea”, impune statelor membre, pe de o parte, să adopte și să publice actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma dispozițiilor directivei menționate care sunt enumerate la acest articol, între care articolul 4 alineatele (1) și (2), articolul 7 alineatul (1) litera (b) și articolul 13 din aceasta, până la 19 ianuarie 2011 și, pe de altă parte, să aplice dispozițiile de transpunere de la 19 ianuarie 2013.

 Dreptul român

12      Legea nr. 203/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (Monitorul Oficial al României, nr. 760 din 12 noiembrie 2012), care a transpus anumite dispoziții ale Directivei 2006/126 în dreptul român, este aplicabilă de la 19 ianuarie 2013. Această lege a modificat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, denumită în continuare „OUG. nr. 195/2002”), precum și regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe de urgență, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006).

13      Pentru a asigura transpunerea directivei menționate, dispozițiile articolelor 160 și 161 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, referitoare la mopede, au fost abrogate.

14      Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 203/2012, Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 prevedea la articolul 160 alineatul (2) că „[p]ersoanele care nu posedă permis de conducere pot conduce mopede pe drumurile publice numai dacă fac dovada că au absolvit un curs de legislație rutieră în cadrul unei unități autorizate de pregătire a conducătorilor de autovehicule”.

15      Articolul 161 alineatul (2) din acest regulament de aplicare preciza, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 203/2012, că, „[p]e timpul circulației pe drumurile publice, conducătorii de biciclete sunt obligați să aibă asupra lor actul de identitate, iar conducătorii de mopede sunt obligați să aibă, în plus, certificatul de absolvire a cursurilor de legislație rutieră și certificatul de înregistrare a vehiculului”.

16      Articolul 6 punctele 6 și 21 din OUG nr. 195/2002 definește noțiunile „autovehicul” și „moped”. Acesta precizează, pe de o parte, că „mopedele […] sunt considerate autovehicule” și, pe de altă parte, că cvadriciclul ușor „[e]ste asimilat mopedului”.

17      Articolul 20 alineatele (1)-(3) din OUG nr. 195/2002 are următorul cuprins:

„(1)      Pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie, tractoare folosite exclusiv la exploatările agricole și forestiere sau mașini autopropulsate, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

(2)      Permisele de conducere se eliberează pentru următoarele categorii de vehicule: AM […].

(3)      Descrierea categoriilor de vehicule prevăzute la alineatul (2), pentru [care] se eliberează permise de conducere, este prevăzută în anexa nr. 1.”

18      Anexa 1 la OUG nr. 195/2002 enumeră categoriile de vehicule pentru care se eliberează permisul de conducere, conform articolului 20 alineatul (2) din aceasta. Litera a) din anexa menționată definește „categoria AM” ca vizând „mopedele”.

19      Potrivit articolului 23 alineatele (1) și (9) din OUG nr. 195/2002:

„(1)      Dreptul de a conduce un autovehicul […] pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil, corespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv, sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de circulație.

[…]

(9)      Examenul pentru obținerea permisului de conducere constă în susținerea unei probe teoretice de verificare a cunoștințelor și a unei probe practice de verificare a aptitudinilor și comportamentului, corespunzător categoriei de permis solicitat. Proba practică pentru categoria AM constă numai în verificarea aptitudinilor în poligoane special amenajate. Condițiile de obținere a permisului de conducere se stabilesc prin regulament.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

20      Domnul Popescu deține un certificat de înregistrare a unui cvadriciclu ușor marca Aixam, categoria de vehicule L 6e, asimilat unui moped, precum și un certificat de absolvire a unui curs de legislație rutieră pentru conducerea mopedelor pe drumurile publice. Documentele menționate, care i‑au fost eliberate în cursul anului 2010, îi permiteau să circule cu un vehicul precum al său, în conformitate cu articolele 160 și 161 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 în versiunea în vigoare anterior datei de 19 ianuarie 2013.

21      Începând cu 19 ianuarie 2013, conducerea pe drumurile publice a mopedelor sau a vehiculelor asimilate a fost condiționată în România de obținerea unui permis de conducere, în temeiul Legii nr. 203/2012, care a modificat OUG nr. 195/2002 pentru a transpune în dreptul național anumite dispoziții ale Directivei 2006/126.

22      Domnul Popescu a formulat o acțiune, îndreptată împotriva mai multor autorități naționale, la Curtea de Apel București (România), prin care solicita ca dreptul său de a conduce mopede pe drumurile publice, astfel cum a fost dobândit înainte de 19 ianuarie 2013, să fie recunoscut după această dată fără a fi necesară îndeplinirea unor formalități suplimentare, precum și eliberarea de către autoritatea competentă a unui document care să ateste acest drept. În susținerea acțiunii formulate, acesta a afirmat că noua reglementare care decurge din Legea nr. 203/2012 este contrară dispozițiilor directivei menționate.

23      Întrucât domnul Popescu a invocat de asemenea o excepție de neconstituționalitate cu privire la anumite dispoziții ale OUG nr. 195/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 203/2012, Curtea de Apel București a sesizat Curtea Constituțională (România).

24      Prin decizia din 5 decembrie 2013, această din urmă instanță, precizând totodată că interpretarea normelor de drept al Uniunii depășește competența sa și că această prerogativă revine exclusiv Curții de Justiție a Uniunii Europene, a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, pentru motivul că dispozițiile dreptului național avute în vedere de domnul Popescu sunt conforme cu Constituția României.

25      Pe baza deciziei menționate, Curtea de Apel București a declarat inadmisibilă acțiunea formulată de domnul Popescu.

26      Domnul Popescu a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție (România), susținând că dispozițiile Legii nr. 203/2012 nu sunt conforme cu considerentul (5) și cu articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126, potrivit căruia niciun drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013 nu este retras sau restrâns în vreun fel prin dispozițiile acestei directive.

27      În apărare, Inspectoratul General al Poliției Române a susținut că modificările aduse OUG nr. 195/2002 prin Legea nr. 203/2012 care constau în condiționarea conducerii unui moped de obținerea unui permis, erau motivate de obiectivul sporirii siguranței rutiere, reducând numărul și consecințele accidentelor rutiere în care erau implicate mopede prin obligarea conducătorilor să dobândească cunoștințele teoretice și competențele practice necesare în cadrul unei instruiri adecvate.

28      În aceste împrejurări, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dacă prevederile Directivei 2006/126[…] permit statului român ca, în cazul conducătorilor de mopede, deținători ai unui înscris oficial care le conferea dreptul să conducă pe drumurile publice anterior datei de 19 ianuarie 2013, să instituie obligativitatea unui permis de conducere pe baza susținerii unor probe/unei examinări similare celorlalte autovehicule, pentru a putea conduce mopedele și după data de 19 ianuarie 2013.”

 Cu privire la întrebarea preliminară

29      Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2006/126, în special articolul 13 alineatul (2) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, adoptată în vederea transpunerii acestei directive în dreptul intern, care pune capăt autorizării de a conduce mopede fără a deține un permis de conducere a cărui emitere este condiționată de susținerea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule.

30      Articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată prevede că niciun drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013 nu este retras sau restrâns în vreun fel prin dispozițiile respectivei directive, iar considerentul (5) al acesteia precizează că ea nu ar trebui să aducă atingere drepturilor de conducere existente care au fost acordate sau obținute înainte de data aplicării sale.

31      În această privință, domnul Popescu arată că, la momentul adoptării Legii nr. 203/2012, prin care a fost transpusă în dreptul român Directiva 2006/126, nu se putea aduce atingere drepturilor de conducere existente, obținute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. În opinia sa, articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată ar trebui interpretat în sensul că vizează orice autorizare de a conduce care a fost recunoscută de un stat membru chiar fără a avea ca suport un act oficial, iar nu numai autorizările concretizate prin acordarea unui permis de conducere sau a unui act de natură echivalentă.

32      Domnul Popescu își întemeiază aceste considerații, printre altele, pe modul de redactare a acestei dispoziții în limba română, în care figurează expresia „drept de conducere acordat”, care cuprinde termenul „drept”, ce evocă în mod normal dreptul în sine, iar nu documentul care atestă un drept acordat, precum și cuvântul „acordat”, care corespunde literal termenilor „accordé” sau „octroyé” din limba franceză și care se poate referi atât la un drept, cât și la un document care atestă acest drept.

33      În schimb, astfel cum a constatat avocatul general la punctul 42 din concluzii, o interpretare literală a expresiei „droit de conduire délivré” (drept de conducere eliberat) care figurează în versiunea franceză, în special în ceea ce privește accepțiunea obișnuită a termenului „délivré” (eliberat), ar putea permite să se considere că formularea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126 implică faptul că numai autorizările exprese de conducere care rezultă dintr‑un act care a fost remis în mod formal, în general sub forma unui act administrativ individual, înainte de 19 ianuarie 2013 nu ar fi afectate, în temeiul acestei dispoziții, de cerințele cuprinse în această directivă.

34      Se pare, așadar, că există divergențe între diferitele versiuni lingvistice ale articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126.

35      Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, dispozițiile de drept al Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii Europene. În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text de drept al Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea din 28 iulie 2016, Edilizia Mastrodonato, C‑147/15, EU:C:2016:606, punctul 29, și Hotărârea din 22 septembrie 2016, Breitsamer und Ulrich, C‑113/15, EU:C:2016:718, punctul 58).

36      În primul rând, în ceea ce privește economia generală a Directivei 2006/126, trebuie arătat că aceasta instituie un model unic de permis de conducere comunitar, care este menit să înlocuiască diferitele permise de conducere existente în statele membre, și introduce o nouă categorie de permise de conducere pentru mopede. Aceasta stabilește și definește astfel, la articolul 4, diferitele categorii de permise de conducere cu care statele membre, care au definit deja fiecare propriile categorii de permise de conducere, trebuie să stabilească echivalențe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 40).

37      Or, în acest context, Curtea a hotărât deja că articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Echivalări între permisele de model necomunitar” și în care figurează expresia „drept de conducere acordat” în cauză, vizează exclusiv reglementarea chestiunii echivalării între drepturile dobândite înainte de punerea în aplicare a acestei directive și diferitele categorii de permise de conducere definite de directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 41), și anume între diferitele categorii de permise de conducere instituite de statele membre și cele care rezultă din Directiva 2006/126.

38      Rezultă din această jurisprudență că dispoziția în discuție nu privește decât echivalările între permisele de conducere anterioare și noul model unic comunitar.

39      Această constatare este confirmată de examinarea lucrărilor pregătitoare ale Directivei 2006/126, din care reiese că articolul 13 alineatul (2) din această directivă a fost adăugat la inițiativa Parlamentului European, care a justificat această adăugire precizând că „preschimbarea permiselor de conducere anterioare” nu trebuia să aibă ca efect în niciun caz pierderea sau restricționarea drepturilor dobândite în ceea ce privește autorizarea de a conduce diverse categorii de vehicule (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 42).

40      În al doilea rând, în ceea ce privește finalitatea Directivei 2006/126, trebuie amintit că aceasta are ca obiectiv printre altele îmbunătățirea siguranței rutiere, după cum confirmă considerentele (2), (8) și (13).

41      Astfel, potrivit considerentului (2) al acestei directive, normele privind permisele de conducere contribuie la îmbunătățirea siguranței rutiere. Considerentul (8) al directivei menționate precizează că, „[d]in motive de siguranță rutieră, ar trebui stabilite cerințe minime pentru eliberarea unui permis de conducere”. Potrivit considerentului (13) al acestei directive, „[i]ntroducerea unei categorii de permise de conducere pentru mopede va crește, în special, siguranța rutieră în ceea ce privește conducătorii auto cei mai tineri care, conform statisticilor, sunt cei mai afectați de accidentele rutiere”.

42      În această perspectivă, în condițiile în care mopedele nu intrau în domeniul de aplicare al Directivei 91/439, Directiva 2006/126, care a înlocuit‑o, a extins acest domeniu de aplicare și a introdus cerința unui permis de conducere pentru acest tip de vehicul.

43      Începând de la 19 ianuarie 2013, statele membre au fost obligate să instituie o nouă categorie de permise de conducere pentru mopede, în temeiul articolului 16 alineatele (1) și (2) din directiva menționată, care prevede că acestea aplică reglementarea adoptată pentru transpunerea dispozițiilor respectivei directive. Asemenea permise sunt eliberate, conform articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/126, solicitanților care au promovat un test teoretic și, dacă legiuitorul național a decis astfel, au susținut cu succes o probă practică și/sau un examen medical.

44      Este incontestabil că această cerință privind dobândirea de către conducătorii de mopede a unor cunoștințe teoretice și eventual a unor competențe practice vizează creșterea nivelului de siguranță rutieră. În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 54 din concluzii, necesitatea obținerii prealabile a unui permis de conducere face posibilă aplicarea în privința acestora din urmă, în cazul încălcării legislației rutiere, a dispozițiilor naționale în materie de retragere, de suspendare, de reînnoire și de anulare a permisului de conducere.

45      În consecință, astfel cum în mod corect au arătat guvernele român și slovac în observațiile lor, o interpretare a articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126 care ar interzice statelor membre să înăsprească condițiile de autorizare a conducerii de mopede pe drumurile publice existente anterior datei de 19 ianuarie 2013 ar împiedica realizarea obiectivului îmbunătățirii siguranței rutiere urmărit de legiuitorul Uniunii.

46      Trebuie să se constate, prin urmare, că atât din interpretarea sistematică, cât și din interpretarea teleologică a Directivei 2006/126 reiese că articolul 13 alineatul (2) din această directivă nu se referă decât la deținerea unor permise de conducere și a unor documente oficiale echivalente acestora care îl autorizează în mod expres pe titular să conducă.

47      În ceea ce privește mai concret faptele în discuție în litigiul principal, din dosarul de care dispune Curtea reiese că domnul Popescu a fost autorizat să circule în România, înainte de 19 ianuarie 2013, cu un vehicul din categoria mopedelor, în calitate de deținător al unui certificat de înregistrare a unui cvadriciclu, asimilat unui moped, precum și al unui certificat de absolvire a unui curs de legislație rutieră pentru conducerea mopedelor pe drumurile publice. Întrucât nu este titular al unui permis de conducere sau al unui document echivalent, acesta nu poate, așadar, să invoce protecția prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată pentru a i se recunoaște de către autoritatea română competentă dreptul de a continua să utilizeze mopede pe drumurile publice fără a îndeplini formalități suplimentare și pentru a i se remite un document oficial care să ateste acest drept.

48      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că dispozițiile Directivei 2006/126, în special articolul 13 alineatul (2) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, adoptată în vederea transpunerii acestei directive în dreptul intern, care pune capăt autorizării de a conduce mopede fără a deține un permis de conducere a cărui eliberare este condiționată de promovarea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Dispozițiile Directivei 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, în special articolul 13 alineatul (2) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, adoptată în vederea transpunerii acestei directive în dreptul intern, care pune capăt autorizării de a conduce mopede fără a deține un permis de conducere a cărui eliberare este condiționată de promovarea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule.

Sursa: CJUE

Reclame

[CJUE]: Natura juridică a corecțiilor financiare aplicate în cazul săvârșirii neregulilor (abaterilor) în obținerea și/sau utilizarea fondurilor europene. Sfera de cuprindere a noțiunii de neregulă (abatere). Aplicarea în timp.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

26 mai 2016

„Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 – Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) – Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 – Atribuirea de către beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă, a unui contract care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate – Noțiunile «abatere» și/sau «neregularitate» – Criteriul referitor la «încălcarea dreptului Uniunii» – Proceduri de cerere de ofertă care contravin legislației naționale – Natura corecțiilor financiare adoptate de statele membre – Măsuri sau sancțiuni administrative”

În cauzele conexate C‑260/14 și C‑261/14,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău (România), prin deciziile din 8 mai 2014, primite de Curte la 30 mai 2014, în procedurile

Județul Neamț (C‑260/14),

Județul Bacău (C‑261/14)

împotriva

Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, 

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J. L. da Cruz Vilaça, președinte de cameră, domnii F. Biltgen, A. Borg Barthet și E. Levits (raportor) și doamna M. Berger, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu și de V. Angelescu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Koós și de A. Pálfy, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul olandez, de M. Bulterman și de B. Koopman, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și de A. Ștefănuc, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 ianuarie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1, a articolului 2, a articolului 4 și a articolului 5 litera (c) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), precum și a articolului 2 punctul 7 și a articolului 98 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO 2006, L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii, între Județul Neamț și, respectiv, Județul Bacău, pe de o parte, și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea a două acte administrative care le‑au fost adresate de acesta din urmă prin care li se impune, în calitatea lor de autoritate contractantă care a organizat proceduri de atribuire a unor contracte de achiziții publice privind operațiuni subvenționate, rambursarea unei părți din valoarea subvențiilor de care au beneficiat.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 1 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)      În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)      Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

4        Articolul 2 din regulamentul menționat prevede:

„(1)      Controalele, măsurile și sancțiunile administrative se introduc în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Acestea trebuie să fie eficace, proporționale și convingătoare, astfel încât să ofere o protecție adecvată a intereselor financiare ale Comunităților.

(2)      Nicio sancțiune administrativă nu poate fi impusă în absența unor dispoziții în acest sens prevăzute într‑un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispozițiilor care impun sancțiuni administrative și care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispozițiile mai favorabile.

(3)      Dreptul comunitar stabilește natura și domeniul de aplicare al măsurilor și sancțiunilor administrative necesare pentru o corectă aplicare a normelor în cauză, ținând cont de natura și de gravitatea abaterii, de avantajul acordat sau primit și de gradul de răspundere.

(4)      Procedurile de aplicare a controalelor, măsurilor și sancțiunilor comunitare sunt reglementate prin legislația statelor membre, cu condiția respectării dreptului comunitar aplicabil.”

5        Articolul 4 din același regulament are următorul cuprins:

„(1)      Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

–        prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;

–        prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans.

(2)      Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda, care poate fi calculată pe bază forfetară.

(3)      Actele despre care se stabilește că au drept scop obținerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situația în cauză, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea avantajului, au drept consecință, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.

(4)      Măsurile prevăzute în acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

6        Articolul 5 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)      Abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență pot să atragă următoarele sancțiuni administrative:

(a)      plata unei amenzi administrative;

(b)      plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase, la care se adaugă dobânda, dacă este cazul; această sumă suplimentară este calculată sub formă de procentaj stabilit prin reguli specifice și nu poate depăși nivelul strict necesar pentru a constitui un factor de descurajare;

(c)      retragerea totală sau parțială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, chiar dacă agentul economic a beneficiat în mod nejustificat numai de o parte din avantajul respectiv;

[…]”

7        Articolul 1 ultimul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 prevede:

„[…] prezentul regulament stabilește principiile, normele de parteneriat, de programare, de evaluare, de gestionare, inclusiv financiară, de supraveghere și de control pe baza unei repartizări a responsabilităților între statele membre și Comisie.”

8        Articolul 2 punctul 7 din regulamentul menționat prevede:

„În sensul prezentului regulament, următoarele noțiuni au înțelesul acordat prin prezentul:

[…]

7.      «neregularitate» înseamnă orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.”

9        Articolul 98 din același regulament prevede:

„(1)      Este în primul rând responsabilitatea statelor membre să caute neregularitățile, să ia măsuri atunci când se constată o schimbare importantă care afectează natura sau condițiile de aplicare sau de control al operațiunilor sau al programelor operaționale și să procedeze la corecțiile financiare necesare.

(2)      Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri.

Resursele din fonduri eliberate astfel se pot reutiliza de către statul membru până la 31 decembrie pentru programul operațional în cauză în conformitate cu dispozițiile alineatului (3).

(3)      Participarea anulată în conformitate cu alineatul (2) nu se poate reutiliza pentru operațiunea sau operațiunile care au făcut obiectul corecției și, în cazul unei corecții financiare aplicate în urma unei neregularități sistemice, nici pentru operațiunile existente care intră sub incidența parțială sau totală a axei prioritare în care s‑a produs neregularitatea sistemică respectivă.

[…]”

10      Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului nr. 1083/2006 (JO 2013, L 347, p. 320) înlocuiește, de la 1 ianuarie 2014, Regulamentul nr. 1083/2006.

11      Articolul 2 punctul 36 din Regulamentul nr. 1303/2013 are următorul cuprins:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]

36.      «neregulă» înseamnă orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic implicat în implementarea fondurilor [structurale și de investiții europene], care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii.”

12      Considerentul (2) al Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007 (JO 2007, L 317, p. 34) (denumită în continuare „Directiva 2004/18”), are următorul cuprins:

„Atribuirea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența. Cu toate acestea, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care depășesc o anumită valoare, se recomandă elaborarea unor dispoziții de coordonare comunitară a procedurilor interne de atribuire a contractelor fondate pe aceste principii, pentru a le putea garanta efectele și pentru a asigura un mediu concurențial în ceea ce privește achizițiile publice. Prin urmare, aceste dispoziții de coordonare trebuie interpretate în conformitate cu normele și principiile menționate anterior și în conformitate cu celelalte norme prevăzute de tratat.”

13      Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Valoarea pragurilor pentru contractele de achiziții publice”, prevede:

„Prezenta directivă se aplică contractelor de achiziții publice care nu sunt excluse în temeiul exceptărilor prevăzute la articolele 10 și 11 și articolele 12-18 și a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare decât următoarele praguri:

(a)      133 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii, altele decât cele prevăzute la litera (b) a treia liniuță, atribuite de autoritățile contractante care sunt autorități guvernamentale centrale enumerate în anexa IV; […]

(b)      206 000 [de euro]:

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii atribuite de autoritățile contractante, altele decât cele prevăzute în anexa IV,

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri atribuite de autoritățile contractante menționate în anexa IV care își desfășoară activitatea în domeniul apărării, în cazul în care respectivele contracte se referă la produse care nu sunt menționate în anexa V;

–        pentru contractele de achiziții publice atribuite de o autoritate contractantă care au ca obiect servicii din categoria 8 din anexa II A, servicii de telecomunicații din categoria 5 ale căror poziții din [vocabularul comun privind achizițiile publice] sunt echivalente cu numerele de referință CPC 7524, 7525 și 7526 și servicii menționate în anexa II B;

(c)      5 150 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de lucrări.”

 Dreptul român

14      Articolul 1 din Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 30 august 2003), în versiunea aplicabilă la data contractelor de finanțare și a procedurilor de atribuire organizate în vederea realizării acțiunilor subvenționate în discuție în litigiile principale (denumită în continuare „OG nr. 79/2003”), prevede:

„Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”

15      Articolul 2 din OG nr. 79/2003 prevede:

„În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:

a)      neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr‑o cheltuială necuvenită;

[…]

d)      creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri;

[…]”

16      Articolul 4 din OG nr. 79/2003 prevede:

„(1)      Constituie obiect al recuperării creanțelor bugetare rezultate din nereguli sumele plătite necuvenit din fonduri comunitare și/sau din cofinanțarea aferentă, costurile bancare, inclusiv accesoriile acestora, precum și alte sume stabilite de lege în sarcina debitorului.

[…]”

17      La data controlului efectuat de autoritatea competentă privind acțiunile subvenționate în discuție în litigiile principale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011, denumită în continuare „OUG nr. 66/2011”) înlocuise OG nr. 79/2003.

18      Articolul 2 din OUG nr. 66/2011 prevede:

„În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a)      neregulă – orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr‑o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr‑o sumă plătită necuvenit;

[…]

h)      activitatea de constatare a neregulilor – activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență, în vederea stabilirii existenței unei nereguli;

i)      activitatea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din nereguli – activitatea prin care se stabilește și se individualizează obligația de plată rezultată din neregula constatată, prin emiterea unui titlu de creanță;

[…]

o)      aplicare de corecții financiare – măsurile administrative luate de autoritățile competente, în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență, care constau în excluderea de la finanțarea din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora a cheltuielilor pentru care a fost constatată o neregulă;

[…]”

19      Articolul 27 alineatul (1) din OUG nr. 66/2011 prevede:

„În cazul în care se constată nereguli în aplicarea de către beneficiari a prevederilor privind procedurile de achiziție publică, fie în raport cu reglementările naționale în vigoare în domeniul achizițiilor publice, fie cu procedurile specifice de achiziții aplicabile beneficiarilor privați, se emit note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor articolelor 20 și 21.”

20      Articolul 28 din OUG nr. 66/2011 prevede:

„Valoarea creanței bugetare stabilită în baza prevederilor articolului 27 se calculează prin stabilirea de corecții financiare în conformitate cu prevederile anexei.”

21      În tabelul din anexa la OUG nr. 66/2011, referitor la contractele a căror valoare este sub plafonul/pragul stabilit conform legislației naționale privind achizițiile publice pentru publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, punctul 2.3 prevede, pentru abaterile care constau în aplicarea unor criterii de calificare și selecție sau a unor factori de evaluare nelegali, aplicarea unei corecții/reduceri de 10 % din valoarea contractului în cauză sau a unei rate diminuate la 5 %, în funcție de gravitate.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

22      În cadrul programului operațional regional pentru perioada 2007-2013, două unități administrativ‑teritoriale române vecine, Județul Neamț (cauza C‑260/14) și Județul Bacău (cauza C‑261/14), au fost beneficiarele unei finanțări din Fondul european de dezvoltare regională (FEDER). Acordarea acestei finanțări a fost realizată prin intermediul unui contract de finanțare încheiat între Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Regional 2007-2013, și fiecare dintre cele două unități administrativ‑teritoriale.

23      În cadrul cauzei C‑260/14, contractul de finanțare privește reabilitarea, extinderea și modernizarea unui centru școlar situat în Roman (România), un oraș aflat la aproximativ patruzeci de kilometri nord de orașul Bacău (România). Acesta din urmă se află la aproximativ 300 de kilometri nord de București (România), la 370 de kilometri de frontiera bulgară, dincolo de Carpații Orientali și aproape de frontierele cu Moldova la est și cu Ucraina la nord. Județul Neamț, beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă, a organizat o procedură de cerere de ofertă în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de servicii de audit cu o valoare estimată de 20 264,18 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat un contract de prestare de servicii de audit în valoare de 19 410,12 euro.

24      În cadrul cauzei C‑261/14, contractul de finanțare vizează reabilitarea unui drum județean. Județul Bacău a organizat o procedură de cerere de ofertă în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de lucrări în valoare de 2 820 515 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat, la 17 septembrie 2009, un contract de executare de lucrări.

25      Rezultă din elementele puse la dispoziția Curții că, în cadrul acestor două proceduri, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a considerat că atât condițiile stabilite de Județul Neamț, cât și cele stabilite de Județul Bacău erau nelegale în raport cu legislația națională privind atribuirea contractelor de achiziții publice. În aceste condiții, ministerul menționat a aplicat o corecție financiară reprezentând 5 % din valoarea fiecăruia dintre contractele în cauză.

26      În consecință, Județul Neamț și Județul Bacău au formulat căi de atac împotriva respectivelor decizii de aplicare a corecțiilor financiare. Întrucât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice le‑a respins, reclamanții din litigiile principale s‑au adresat instanței de trimitere pentru a obține anularea deciziilor menționate.

27      În cadrul acestor litigii, instanței de trimitere i se solicită să se pronunțe printre altele asupra existenței unei „abateri” în sensul Regulamentului nr. 2988/95, respectiv a unei „neregularități” în sensul Regulamentului nr. 1083/2006, și, după caz, asupra naturii corecțiilor financiare adoptate de ministerul menționat.

28      În aceste condiții, Curtea de Apel Bacău (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, prima fiind proprie cauzei C‑260/14, în timp ce a doua, a treia și a patra întrebare sunt în esență identice în cauzele C‑260/14 și C‑261/14:

„1)      Dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor privind atribuirea unui contract de achiziție publică având o valoare estimată sub valoarea prag prevăzută de articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o «abatere» în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/95, respectiv o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006?

2)      Articolul 98 alineatul (2) primul paragraf teza a doua din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre, în cazul în care acestea au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, sunt măsuri administrative în accepțiunea articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea articolului 5 litera (c) din același regulament?

3)      În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative, devine incident principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe prevăzut de articolul 2 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2988/95?

4)      Dacă, pentru situația în care corecțiile financiare au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 coroborat cu articolul 98 alineatul (2) primul paragraf teza a doua din Regulamentul nr. 1083/2006, având în vedere și principiile securității juridice și încrederii legitime, se opune ca un stat membru să aplice corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare ulterior momentului la care se pretinde că a avut loc încălcarea normelor în materia achizițiilor publice?”

29      Prin decizia președintelui Curții din 16 iulie 2014, cauzele C‑260/14 și C‑261/14 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare în cauza C‑260/14

30      Prin intermediul primei întrebări în cauza C‑260/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea unor dispoziții naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18 poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 amintit.

31      Trebuie menționat cu titlu introductiv că, întrucât valoarea contractului în discuție în litigiile principale este inferioară pragului stabilit la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18, acest contract nu intră în domeniul de aplicare al procedurilor prevăzute de această directivă.

32      În această privință, este necesar să se precizeze că Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la a stabili norme generale de control și de sancționare în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. O recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziții, și anume, dacă este cazul, în temeiul dispozițiilor sectoriale (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C‑599/13, EU:C:2014:2462, punctul 37 și jurisprudența citată).

33      Aceste dispoziții sectoriale, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 46 din concluzii, sunt prevăzute de Regulamentul nr. 1083/2006.

34      Cu toate acestea, întrucât Regulamentele nr. 2988/95 și nr. 1083/2006 fac parte din același dispozitiv care garantează buna gestionare a fondurilor Uniunii și protejarea intereselor financiare ale acesteia din urmă, noțiunea „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și, respectiv, noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 impun o interpretare uniformă.

35      Aceste precizări fiind făcute, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, cu ocazia interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 20 și jurisprudența citată).

36      Astfel, deși din formularea articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și a articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 rezultă că o încălcare a dreptului Uniunii constituie o abatere, respectiv o neregularitate, nu se poate exclude totuși ca o asemenea abatere sau neregularitate să poată rezulta și dintr‑o încălcare a dreptului național.

37      În această privință, este necesar să se considere că, întrucât operațiunile în discuție în litigiile principale au beneficiat de o finanțare din partea Uniunii, aceste operațiuni sunt supuse aplicării dreptului Uniunii. Astfel, noțiunea „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și, respectiv, noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate ca vizând nu numai orice încălcare a acestui drept, ci și încălcarea dispozițiilor de drept național care contribuie la asigurarea bunei aplicări a dreptului Uniunii referitor la gestionarea proiectelor finanțate din fondurile Uniunii.

38      O asemenea interpretare a termenului „abatere”, respectiv „neregularitate”, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie în special articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și de obiectivul urmărit prin acest regulament.

39      În ceea ce privește, în primul rând, contextul normativ în care se înscrie articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, trebuie arătat că obiectul respectivului regulament, astfel cum este definit la articolul 1 din acesta, este, printre altele, să stabilească principiile de gestionare, de supraveghere și de control al operațiunilor susținute financiar de FEDER pe baza unei repartizări a responsabilităților între statele membre și Comisie.

40      Aceste sarcini de gestionare, de supraveghere și de control sunt specificate în titlul VI din Regulamentul nr. 1083/2006, în timp ce sarcinile referitoare la gestiunea financiară fac obiectul dispozițiilor titlului VII din regulamentul menționat, capitolul 2 din titlul respectiv fiind consacrat corecțiilor financiare. Reiese cu claritate că revine în primul rând statelor membre sarcina de a efectua, dacă este cazul, corecțiile financiare necesare și, prin urmare, de a asigura că operațiunile sunt conforme cu ansamblul normelor aplicabile atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național.

41      În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul urmărit prin Regulamentul nr. 1083/2006, normele stabilite în cadrul regulamentului menționat au în special ca scop, astfel cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, garantarea utilizării legale și eficiente a fondurilor structurale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii.

42      Or, dat fiind că nu poate fi exclus ca încălcările legislației naționale să poată repune în discuție eficacitatea intervenției fondurilor în cauză, o interpretare potrivit căreia încălcările menționate nu pot constitui o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 nu ar garanta deplina realizare a obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în acest domeniu.

43      Având în vedere considerațiile care precedă, noțiunea „neregularitate” prevăzută la articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și noțiunea „abatere” prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretate în sensul că se raportează și la încălcarea dispozițiilor dreptului național aplicabile operațiunilor susținute din fondurile structurale.

44      O asemenea interpretare este confirmată, pe de altă parte, de definiția noțiunii „neregulă”, prevăzută la articolul 2 punctul 36 din Regulamentul nr. 1303/2013, care a abrogat, cu efect de la 1 ianuarie 2014, Regulamentul nr. 1083/2006.

45      Astfel, această definiție, menționată la punctul 11 din prezenta hotărâre, privește în prezent în mod explicit orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa. Interpretată în lumina considerațiilor care precedă, această precizare referitoare la încălcarea dreptului național este de natură să clarifice conținutul noțiunii „neregularitate” care figurează la articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 (a se vedea în acest sens, a contrario, Hotărârea din 7 aprilie 2016, PARTNER Apelski Dariusz, C‑324/14, EU:C:2016:214, punctele 90 și 91).

46      În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare în cauza C‑260/14 că articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18 poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate.

 Cu privire la a doua întrebare în cauza C‑260/14 și la prima întrebare în cauza C‑261/14

47      Prin intermediul celei de a doua întrebări în cauza C‑260/14 și al primei întrebări în cauza C‑261/14, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre sancțiuni administrative în sensul articolului 5 litera (c) din acest regulament.

48      Este necesar să se arate mai întâi că, potrivit articolului 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006, corecțiile financiare la care trebuie să procedeze statele membre atunci când constată neregularități în raport cu operațiunile sau cu programele operaționale constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional în cauză. În plus, potrivit articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din regulamentul menționat, resursele din fonduri eliberate astfel se pot reutiliza, în anumite condiții, de către statul membru în cauză.

49      Trebuie să se constate în continuare că reiese din însăși formularea dispoziției menționate mai sus coroborată cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Regulamentul nr. 2988/95 că corecțiile financiare la care trebuie să procedeze statele membre atunci când constată neregularități în raport cu operațiunile sau cu programele operaționale au ca scop obținerea retragerii unui avantaj dobândit în mod nejustificat de operatorii economici în cauză, în special prin obligația de rambursare a sumelor plătite în mod nejustificat.

50      În sfârșit, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 105 din concluzii, Curtea a precizat deja în repetate rânduri că obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr‑o neregularitate nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, Pometon, C‑158/08, EU:C:2009:349, punctul 28, Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctul 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C‑599/13, EU:C:2014:2462, punctul 36). Faptul, evocat în deciziile de trimitere, că valoarea absolută care trebuie restituită poate, într‑un caz concret, să nu coincidă perfect cu pierderea efectiv suferită de fondurile structurale nu este de natură să repună în discuție această concluzie.

51      În consecință, rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare în cauza C‑260/14 și la prima întrebare în cauza C‑261/14 că articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

 Cu privire la a treia întrebare în cauza C‑260/14 și la a doua întrebare în cauza C‑261/14

52      Având în vedere răspunsul furnizat instanței de trimitere la punctul 51 din prezenta hotărâre, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare în cauza C‑260/14 și la a doua întrebare în cauza C‑261/14.

 Cu privire la a patra întrebare în cauza C‑260/14

53      Prin intermediul celei de a patra întrebări în cauza C‑260/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice.

54      În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligația de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C‑89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).

55      Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit aceleiași jurisprudențe, deși principiul securității juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situații anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le‑ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, același principiu impune ca orice situație de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deși legea nouă își produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C‑89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 și jurisprudența citată).

56      Astfel cum reiese din aceeași jurisprudență, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într‑atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C‑89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 și jurisprudența citată).

57      Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C‑260/14 că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

58      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1)      Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate.

2)      Articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

3)      Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Data de la care curge termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract, dacă ulterior acestei decizii de atribuire, dar înainte de semnarea contractului, entitatea contractantă adoptă o altă decizie, susceptibilă să afecteze legalitatea deciziei de atribuire.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

8 mai 2014

„Achiziții publice – Sectorul apei – Directiva 92/13/CEE – Proceduri eficiente și rapide privind căile de atac – Termene de introducere a acțiunii – Data de la care încep să curgă aceste termene”

În cauza C‑161/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per la Puglia (Italia), prin decizia din 19 decembrie 2012, primită de Curte la 29 martie 2013, în procedura

Idrodinamica Spurgo Velox srl,

Giovanni Putignano e figli srl,

Cogeir srl,

Splendor Sud srl,

Sceap srl

împotriva

Acquedotto Pugliese SpA,

cu participarea:

Tundo srl,

Giovanni XXIII Soc. coop. arl,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte al Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a cincea, domnii E. Juhász (raportor), A. Rosas și D. Šváby, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 16 ianuarie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Idrodinamica Spurgo Velox srl, de L. Quinto și de P. Quinto, avvocati;

–        pentru Acquedotto Pugliese SpA, de E. Sticchi Damiani, de M. Todino și de G. Martellino, avvocati;

–        pentru Giovanni XXIII Soc. coop. arl, de C. Rella și de R. Rella, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de C. Colelli, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul austriac, de M. Fruhmann, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Pignataro‑Nolin și de A. Tokár, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 1, 2a, 2c și 2f din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO L 335, p. 31, denumită în continuare „Directiva 92/13”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Idrodinamica Spurgo Velox srl (denumită în continuare „Idrodinamica”) și alte patru reclamante, pe de o parte, și Acquedotto Pugliese SpA (denumită în continuare „Acquedotto Pugliese”), entitate contractantă, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea procedurii de atribuire a unui contract atribuit de această entitate asocierii temporare de întreprinderi conduse de Giovanni XXIII Soc. coop. arl (denumită în continuare „Cooperativa Giovanni XXIII”).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Contractul în discuție în litigiul principal, privind activități în sectorul apei, este guvernat de dispozițiile Directivei 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3), denumită în mod obișnuit „directivă sectorială”.

4        Al treilea, al cincilea și al șaselea considerent ale Directivei 92/13 prevăd:

„[…] lipsa unor căi de atac eficiente sau caracterul inadecvat al celor existente ar putea împiedica întreprinderile comunitare să înainteze oferte; […] prin urmare, statele membre trebuie să remedieze această situație;

[…]

[…] deschiderea concurenței la nivel comunitar pentru achizițiile publice din sectoarele avute în vedere impune adoptarea unor dispoziții menite să pună la dispoziția contractorilor și furnizorilor proceduri corespunzătoare privind căile de atac, în caz de încălcare a legislației comunitare sau a normelor de drept intern de punere în aplicare a acesteia;

[…] se impune asigurarea unui grad sporit de transparență și nediscriminare și […] pentru ca acestea să aibă efecte concrete, se impune să fie disponibile căi de atac eficiente și rapide”.

5        Articolul 1 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva [2004/17] […]

[…]

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei [2004/17], deciziile luate de entitățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

[…]

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

6        Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 92/13 prevede:

„Statele membre veghează ca măsurile adoptate în legătură cu procedurile de revizuire prevăzute la articolul 1 să includă dispoziții care conferă competența:

fie

(a)      de a lua, cât mai devreme posibil și recurgând la o procedură provizorie, măsurile tranzitorii menite să corecteze presupusa încălcare sau să prevină prejudicierea în continuare a intereselor avute în vedere, inclusiv măsurile de suspendare sau de garantare a suspendării procedurii de atribuire a contractului sau a punerii în aplicare a oricărei decizii adoptate de entitatea contractantă

și

(b)      să anuleze sau să asigure anularea deciziilor luate ilegal, inclusiv eliminarea specificațiilor tehnice, economice sau financiare discriminatorii din anunțul referitor la contract, nota informativă periodică, anunțul privitor la existența unui sistem de calificare, invitația de participare la licitație, caietul de sarcini sau din orice alte documente legate de procedura de atribuire a contractului respectiv;

fie

(c)      să ia, cât mai devreme posibil, eventual prin proceduri provizorii și, dacă este nevoie, printr‑o procedură finală de fond, măsuri, altele decât cele prevăzute la punctele (a) și (b) menite să corecteze orice încălcare constatată și să prevină prejudicierea intereselor respective; în special, emiterea unui ordin care să oblige la plata unei anumite sume în cazul în care încălcarea nu a fost remediată sau prevenită.

Statele membre pot să facă această opțiune fie pentru toate entitățile contractante, fie pentru unele categorii de entități definite pe baza unor criterii obiective, menținând în orice caz eficacitatea măsurilor stabilite cu scopul de a preveni prejudicierea intereselor avute în vedere;

(d)      și, în ambele cazuri de mai sus, să acorde despăgubiri persoanelor vătămate ca urmare a încălcării comise.

În cazul în care se solicită daune pe motiv că s‑a adoptat o decizie ilegală, statele membre au dreptul, acolo unde sistemul juridic intern o impune și, în acest scop, stabilește și organele împuternicite să facă acest lucru, să ceară ca decizia contestată să fie mai întâi anulată sau declarată ilegală.”

7        Potrivit articolului 2a alineatul (2) ultimul paragraf din această directivă:

„Comunicarea deciziei de atribuire către fiecare ofertant și către fiecare candidat interesat este însoțită de următoarele elemente:

–        un rezumat al motivelor pertinente, stabilite la articolul 49 alineatul (2) din Directiva [2004/17]; și

–        o declarație precisă privind termenul suspensiv exact, care poate fi aplicat în temeiul dispozițiilor de drept intern de transpunere a prezentului alineat.”

8        Articolul 49 din Directiva 2004/17, intitulat „Informații destinate solicitanților de calificare, candidaților și ofertanților”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)      Entitățile contractante informează, cât mai curând posibil, operatorii economici participanți despre deciziile luate cu privire la încheierea unui acord‑cadru ori atribuirea contractului și admiterea într‑un sistem de achiziționare dinamic, inclusiv cu privire la motivele care stau la baza oricărei decizii de a nu încheia un acord‑cadru sau de a nu atribui un contract pentru care s‑a lansat o convocare la licitație sau de a relua o procedură sau de a nu pune în aplicare un sistem de achiziționare dinamic; aceste informații sunt furnizate în scris, în cazul în care entităților contractante li se solicită acest lucru.

(2)      La cererea părții interesate, entitățile contractante comunică, cât mai curând posibil:

–        oricărui candidat respins motivele respingerii candidaturii sale;

–        oricărui ofertant respins, motivele respingerii ofertei sale, inclusiv, în situațiile prevăzute la articolul 34 alineatele (4) și (5), motivele care au stat la baza deciziei lor de neechivalare sau deciziei potrivit căreia lucrările, bunurile sau serviciile nu respectă cerințele funcționale sau de performanță;

–        oricărui ofertant care a făcut o ofertă admisibilă, caracteristicile și avantajele relative ale ofertei selectate, precum și numele ofertantului căruia i s‑a atribuit contractul sau al părților la acordul‑cadru.

Termenele în care trebuie să se facă aceste informări nu trebuie să depășească, sub niciun motiv, 15 zile de la data primirii cererii scrise.

Cu toate acestea, entitățile contractante pot decide să nu comunice anumite informații privind atribuirea contractului sau încheierea unui acord‑cadru sau privind admiterea într‑un sistem de achiziționare dinamic, menționate la alineatul (1), în cazul în care dezvăluirea unor astfel de informații ar împiedica aplicarea legii sau ar fi contrară interesului public sau ar prejudicia interesele comerciale legitime ale operatorilor economici publici sau privați, inclusiv interesele operatorului economic căruia i‑a fost atribuit contractul sau ar putea prejudicia concurența loială dintre operatorii economici.”

 Dreptul italian

9        Decretul legislativ nr. 163/2006 din 12 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006) codifică normele în materie de achiziții publice.

10      Articolul 11 din acest decret legislativ, intitulat „Fazele procedurii de atribuire a contractelor”, prevede:

„1.      Procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice sunt efectuate cu respectarea actelor programatice ale entităților contractante, în măsura în care sunt prevăzute de prezentul cod sau de dispozițiile în vigoare.

[…]

4.      Procedurile de atribuire rețin cea mai bună ofertă, potrivit unuia dintre criteriile prevăzute de prezentul cod. La sfârșitul procedurii, este declarată atribuirea provizorie în favoarea celui mai bun ofertant.

5.      După verificarea atribuirii provizorii în sensul articolului 12 alineatul 1, entitatea contractantă procedează la atribuirea definitivă.

[…]

8.      Atribuirea definitivă produce efecte numai după controlul respectării condițiilor prevăzute.

9.      Odată ce această atribuire devine definitivă și sub rezerva aplicării normelor privind competența administrației în cazurile prevăzute de lege [și anume competența administrației de a retrage, a suspenda sau a modifica propriile acte], contractul de achiziții publice sau contractul de concesiune este încheiat în termen de 60 de zile, cu excepția cazului în care anunțul sau invitația de a prezenta o ofertă prevede un alt termen, precum și în cazul amânării termenului convenite expres cu ofertantul câștigător. […]

10.      Contractul nu poate fi încheiat în niciun caz mai devreme de 35 de zile de la trimiterea ultimei dintre comunicările deciziei de atribuire definitivă în sensul articolului 79.

[…]”

11      Dispozițiile pertinente ale articolului 79 din același decret legislativ sunt rezumate astfel de instanța de trimitere:

–        Potrivit alineatului 5, entitatea contractantă comunică din oficiu tuturor concurenților admiși, în termen de cel mult 5 zile, decizia de atribuire definitivă și data încheierii contractului cu ofertantul câștigător.

–        În conformitate cu alineatul 5 bis, această comunicare trebuie să fie însoțită de decizia de atribuire și de motivarea acesteia, indicând cel puțin caracteristicile și avantajele ofertei reținute, precum și numele întreprinderii câștigătoare, entitatea contractantă având posibilitatea îndeplinirii acestei obligații prin transmiterea către candidații menționați a proceselor‑verbale ale cererii de ofertă.

–        Potrivit alineatului 5 quater, se permite candidaților, fără să fie necesară o cerere scrisă, accesul imediat la documentele privind cererea de ofertă, prin consultare pe loc sau prin eliberarea unei copii, în termen de 10 zile de la trimiterea comunicării menționate cu privire la rezultatul cererii de ofertă, fără a aduce atingere exercitării de către entitatea contractantă a competenței sale de a refuza sau de a amâna accesul în cazurile prevăzute de lege.

12      Potrivit articolului 120 din Decretul legislativ nr. 104/2010 din 2 iulie 2010 de instituire a Codului de procedură administrativă (supliment ordinar la GURI nr. 156 din 7 iulie 2010), căile de atac împotriva actelor procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice trebuie exercitate în termen de 30 de zile de la primirea comunicării prevăzute la articolul 79 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

13      Articolul 43 din Decretul legislativ nr. 104/2010 prevede că deciziile entității contractante adoptate după ce un candidat a introdus o acțiune împotriva atribuirii definitive a contractului pot fi contestate, în cadrul aceleiași proceduri, prin introducerea unei acțiuni calificate drept „acțiune prin care se prezintă motive noi”, care trebuie să fie exercitată în termenul de 30 de zile prevăzut la articolul 120 din acest decret legislativ.

14      Conform unei jurisprudențe constante a instanțelor administrative italiene, comunicarea deciziei de atribuire prevăzute la articolul 79 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 163/2006 constituie o condiție suficientă pentru a asigura cunoașterea perfectă a actului cauzator de prejudiciu și că aceasta este adecvată pentru a declanșa termenul de decădere, neavând nicio importanță faptul că întreprinderea interesată nu cunoaște, total sau parțial, documentele interne ale procedurii de atribuire. Această comunicare dă naștere obligației întreprinderii respective de a contesta imediat rezultatul procedurii cererii de ofertă în termen de 30 de zile, fără a aduce atingere posibilității acestei întreprinderi de a invoca motive suplimentare în ceea ce privește eventualele nelegalități care au putut fi cunoscute ulterior. Jurisprudența a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește cazul în care entitatea contractantă adoptă o decizie de atribuire definitivă ale cărei efecte sunt supuse condiției suspensive a verificării faptului că întreprinderea câștigătoare îndeplinește condițiile generale și speciale ale anunțului de participare, ținând seama de posibilitatea de a propune motive suplimentare în susținerea acțiunii care trebuie să fie introdusă în termenul de 30 de zile.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

15      Acquedotto Pugliese este o întreprindere publică controlată integral de Regione Puglia (regiunea Apulia), acționarul său unic. Această întreprindere asigură gestionarea rețelei de distribuție a apei și sistemele de colectare, precum și gestionarea integrată a resurselor de apă din regiunea Apulia și din unele localități din regiunile limitrofe. În temeiul anexei VI‑C la Decretul legislativ nr. 163/2006, Acquedotto Pugliese este o autoritate contractantă care operează în sectorul producției, transportului și distribuției apei potabile, care trebuie să respecte reglementarea națională de transpunere a Directivei 2004/17.

16      Prin anunțul de participare publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 15 martie 2011, Acquedotto Pugliese a inițiat o procedură deschisă de cerere de ofertă în vederea atribuirii pe o perioadă de 4 ani a contractului pentru serviciile de tratare a apelor uzate, de lucrări de întreținere ordinară și extraordinară a rețelelor de distribuție a apei și a sistemelor de colectare, precum și de realizare a rețelelor de alimentare și a tronsoanelor de canalizare în localitățile care fac parte dintr‑un cadru teritorial luat în considerare, pentru o valoare de bază de 17 615 739,07 euro, contractul trebuind să fie atribuit ofertei cu prețul cel mai mic.

17      În urma ședințelor publice din 17 și 30 mai 2011, a rezultat că asocierea temporară de întreprinderi condusă de Cooperativa Giovanni XXIII prezentase cea mai bună ofertă și se clasa prima. Asocierea temporară de întreprinderi condusă de Tundo srl (denumită în continuare „Tundo”) s‑a clasat a doua, iar asocierea temporară de întreprinderi condusă de Idrodinamica s‑a clasat a treia. În consecință, prin decizia din 7 iunie 2011, entitatea contractantă a atribuit definitiv contractul asocierii temporare de întreprinderi conduse de Cooperativa Giovanni XXIII. Comunicarea acestei decizii a fost efectuată la 6 iulie 2011.

18      În decizia menționată se prevedea de asemenea că, în așteptarea încheierii contractului, era autorizată executarea anticipată a contractului, că atribuirea definitivă va deveni efectivă numai după verificarea condițiilor de ordin general și specific pe care trebuie să le îndeplinească fiecare întreprindere asociată în gruparea câștigătoare și în gruparea clasificată pe locul al doilea și că se impunea notificarea ansamblului ofertanților cu privire la atribuirea contractului.

19      În așteptarea încheierii contractului, gruparea câștigătoare, constituită între timp prin actul notarial din 4 octombrie 2011, a informat entitatea contractantă, prin scrisoarea din 28 februarie 2012, că una dintre întreprinderile care făceau parte din asocierea temporară s‑a retras din grupare, precizând că intenționa, cu toate acestea, să preia contractul și că, în pofida componenței sale reduse, gruparea constituită pentru viitor din întreprinderea conducătoare și din alte două întreprinderi era în măsură să satisfacă cerințele tehnice și economice enunțate în anunțul de participare.

20      Prin decizia din 28 martie 2012, Acquedotto Pugliese a autorizat retragerea sus‑menționată. Contractul a fost încheiat, la 17 aprilie 2012, cu asocierea temporară de întreprinderi condusă de Cooperativa Giovanni XXIII în noua componență redusă.

21      Idrodinamica a introdus o acțiune, notificată la 17 mai 2012, împotriva actelor procedurii de atribuire a contractului în discuție, solicitând, în mod specific, anularea deciziei din 28 martie 2012 prin care a fost autorizată modificarea componenței grupării câștigătoare, anularea contractului încheiat la 17 aprilie 2012 și anularea deciziei din 7 iunie 2011 de atribuire definitivă a contractului. Idrodinamica arată că această procedură este afectată de nelegalitate pentru motivul, pe de o parte, că entitatea contractantă a autorizat modificarea componenței asocierii temporare de întreprinderi câștigătoare și, pe de altă parte, că această entitate nu a exclus de la procedură asocierea temporară de întreprinderi condusă de Tundo, clasificată pe locul al doilea, deoarece reprezentantul legal al unei întreprinderi care făcea parte din această asociere a prezentat o declarație falsă în care indica faptul că nu fusese condamnat penal niciodată.

22      Instanța de trimitere observă că, în conformitate cu normele și cu jurisprudența naționale, acțiunea introdusă de Idrodinamica trebuia să fie declarată inadmisibilă întrucât a fost formulată cu mult peste termenul de decădere de 30 de zile de la comunicarea deciziei de atribuire a contractului în discuție în litigiul principal. Cu toate acestea, Curtea ar fi considerat la punctul 40 din Hotărârea Uniplex (UK) (C‑406/08, EU:C:2010:45) că obiectivul celerității urmărit de normele privind căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziții publice nu ar permite statelor membre să ignore principiul efectivității protecției jurisdicționale, potrivit căruia modalitățile de aplicare a termenelor de decădere naționale nu trebuie să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care persoanele interesate le au în temeiul dreptului Uniunii.

23      Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă normele naționale în cauză sunt compatibile cu acest principiu al efectivității, în măsura în care elementele cuprinse în comunicarea deciziei de atribuire definitivă a contractului nu sunt întotdeauna suficiente pentru a permite candidaților și ofertanților cărora nu li s-a atribuit contractul să aibă cunoștință de documentele și de împrejurările de fapt relevante pentru decizia de introducere a unei acțiuni, în special în cazul în care o eventuală neregularitate procedurală ar fi survenit după adoptarea formală a unei decizii de atribuire definitivă.

24      În plus, regula de procedură care impune persoanelor interesate să introducă o acțiune în termenul de decădere de 30 de zile împotriva deciziei de atribuire a contractului, fără a aduce atingere posibilității de a invoca motive suplimentare întemeiate pe acte și pe împrejurări survenite ulterior, ar părea incompatibilă cu principiul efectivității protecției jurisdicționale, întrucât reclamantul trebuie să plătească onorariile avocatului și ale experților desemnați de părți, precum și taxa aferentă cheltuielilor de procedură atât la momentul introducerii acțiunii, cât și la prezentarea de motive noi.

25      Instanța de trimitere solicită să se stabilească, așadar, dacă dispozițiile pertinente ale dreptului Uniunii pot fi interpretate în sensul că termenul de decădere din dreptul de a introduce acțiunile prevăzut de normele naționale începe să curgă de la momentul la care persoana interesată ia cunoștință în mod real sau are posibilitatea să ia cunoștință, dând dovadă de o diligență normală, de existența unei neregularități, iar nu de la data comunicării deciziei de atribuire definitivă a contractului.

26      Având în vedere aceste considerații, Tribunale amministrativo regionale per la Puglia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolele 1, 2a, 2c și 2f din Directiva [92/13] trebuie să fie interpretate în sensul că termenul de introducere a acțiunii prin care se urmărește să se stabilească încălcarea reglementărilor privind atribuirea contractelor de achiziții publice începe să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință sau ar fi trebuit, în condiții normale de diligență, să cunoască existența încălcării?

2)      Articolele 1, 2a, 2c și 2f din Directiva [92/13] se opun dispozițiilor naționale de procedură sau practicilor interpretative precum cele menționate în cauza principală, care permit instanței să declare inadmisibilă o acțiune prin care se urmărește să se stabilească încălcarea legislației privind atribuirea contractelor de achiziții publice în cazul în care reclamantul, din cauza comportamentului autorității contractante, a luat cunoștință de încălcare după comunicarea formală a datelor deciziei de atribuire definitivă?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

27      Cooperativa Giovanni XXIII și guvernul italian exprimă îndoieli privind admisibilitatea întrebărilor în special întrucât motivele formulate de Idrodinamica sunt îndreptate împotriva actului entității contractante de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare și că nu este formulată nicio critică împotriva deciziei de atribuire definitivă a contractului.

28      În consecință, anularea eventuală a acestui act ar avea ca efect numai dispariția contractului încheiat cu gruparea câștigătoare în alcătuirea sa redusă, fără ca aceasta din urmă să își piardă totuși calitatea de câștigător. În consecință, întrebările adresate de instanța de trimitere nu ar prezenta o legătură concretă cu obiectul litigiului principal.

29      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea Fish Legal și Shirley, C‑279/12, EU:C:2013:853, punctul 30, precum și jurisprudența citată).

30      Nu aceasta este situația în speță, iar îndoielile exprimate de Cooperativa Giovanni XXIII și de guvernul italian cu privire la admisibilitatea întrebărilor nu sunt întemeiate. Astfel, instanța de trimitere solicită interpretarea dispozițiilor pertinente ale Directivei 92/13 pentru a aprecia admisibilitatea acțiunii introduse de Idrodinamica. Astfel cum reiese din dosarul pus la dispoziția Curții, această acțiune vizează, în esență, pe de o parte, anularea deciziei entității contractante prin care a autorizat modificarea componenței grupării câștigătoare și, pe de altă parte, faptul că această entitate s‑a abținut să excludă de la procedura de atribuire un concurent clasat înaintea Idrodinamica.

31      Trebuie să se constate că, în cazul în care prima critică invocată de Idrodinamica în cadrul litigiului principal, întemeiată, în esență, pe faptul că entitatea contractantă ar fi autorizat în mod ilegal reducerea numărului de întreprinderi care formează asocierea temporară de întreprinderi câștigătoare, ar fi admisă, decizia de încheiere a contractului cu gruparea câștigătoare ar putea fi anulată. Dacă cea de a doua critică, potrivit căreia entitatea contractantă ar fi trebuit să excludă asocierea temporară de întreprinderi Tundo, clasificată pe locul al doilea, pentru motivul că reprezentantul legal al unuia dintre membrii săi ar fi prezentat o declarație falsă, ar fi de asemenea admisă, șansele atribuirii contractului în discuție în litigiul principal în favoarea Idrodinamica ar crește în mod semnificativ. Astfel, Idrodinamica poate fi considerată în mod întemeiat o persoană „care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare”, în sensul articolului 1 alineatul (3) din Directiva 92/13.

32      În consecință, întrebările sunt admisibile.

 Cu privire la fond

33      Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract de achiziții publice trebuie să înceapă să curgă din nou în situația în care entitatea contractantă a adoptat, după expirarea termenului de introducere a acțiunii, o decizie susceptibilă să afecteze legalitatea acestei decizii de atribuire. Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă, în aceeași situație, un ofertant poate introduce o acțiune în anulare împotriva deciziei de atribuire a contractului în cazul în care a luat cunoștință de împrejurări anterioare aceleiași decizii de atribuire de natură să afecteze legalitatea procedurii de atribuire a contractului în cauză.

34      Modificarea adusă Directivei 92/13 prin Directiva 2007/66 și articolul 49 din Directiva 2004/17 au contribuit în mod semnificativ la informarea unui ofertant căruia nu i‑a fost atribuit contractul cu privire la rezultatul procedurii de atribuire a acestui contract și la motivele care îl susțin. În temeiul articolului 49 alineatul (2) din Directiva 2004/17, ofertantul poate solicita furnizarea de informații detaliate.

35      Principiul securității juridice impune ca informațiile astfel obținute și cele care ar fi putut fi obținute să nu mai poată servi drept temei pentru introducerea unei acțiuni de către ofertant după expirarea termenului prevăzut de dreptul național.

36      Dimpotrivă, în litigiul principal, decizia de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare vizează fapte care s‑au produs după atribuirea contractului și după expirarea termenului de introducere a acțiunii de 30 de zile prevăzut de reglementarea națională. În consecință, nici comunicarea deciziei de atribuire a contractului și a motivelor acestei decizii, nici răspunsul la o eventuală cerere a ofertantului adresată autorității contractante pentru obținerea de informații suplimentare nu puteau permite cunoașterea acestor fapte.

37      Conform jurisprudenței Curții, existența unor căi de atac eficiente împotriva încălcărilor dispozițiilor aplicabile în materia atribuirii contractelor de achiziții publice nu poate fi asigurată decât dacă termenele prevăzute pentru introducerea acestor acțiuni încep să curgă numai de la data la care reclamantul a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință de pretinsa încălcare a dispozițiilor menționate [a se vedea în acest sens Hotărârea Uniplex (UK), EU:C:2010:45, punctul 32 și jurisprudența citată].

38      Pe de altă parte, din decizia de trimitere rezultă că decizia de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare, care poate afecta legalitatea deciziei de atribuire a contractului, a fost adoptată înainte de încheierea contractului între entitatea contractantă și această grupare. În astfel de împrejurări, nu se poate considera că principiul securității juridice se opune ca termenul de 30 de zile de introducere a acțiunii să fie redeschis în ceea ce privește o acțiune vizând anularea deciziei de atribuire a contractului.

39      În această privință, trebuie să se considere că decizia de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare implică o modificare în raport cu decizia de atribuire care poate fi considerată substanțială dacă, având în vedere particularitățile procedurii de atribuire în cauză, vizează unul dintre elementele esențiale care a determinat adoptarea deciziei de atribuire. În această ipoteză, ar trebui să se aplice măsurile relevante prevăzute de dreptul național pentru a remedia această neregularitate, putându‑se merge până la organizarea unei noi proceduri de atribuire (a se vedea prin analogie Hotărârea Wall, C‑91/08, EU:C:2010:182, punctele 38, 39, 42 și 43).

40      În plus, este necesar să se arate că posibilitatea, precum cea prevăzută la articolul 43 din Decretul legislativ nr. 104/2010, de a invoca „motive noi” în cadrul unei acțiuni inițiale introduse în termen împotriva deciziei de atribuire a unui contract nu constituie întotdeauna o alternativă valabilă de protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, într‑o situație precum cea din cauza principală, ofertanții ar fi constrânși să atace in abstracto decizia de atribuire a contractului, fără a cunoaște în acest stadiu motivele care justifică această acțiune.

41      În consecință, termenul de 30 de zile, prevăzut de reglementarea națională, de introducere a acțiunii împotriva deciziei de atribuire a contractului trebuie să curgă din nou pentru a permite verificarea legalității deciziei entității contractante care a autorizat modificarea componenței grupării câștigătoare, care poate avea efecte asupra legalității deciziei de atribuire a contractului. Acest termen trebuie să înceapă să curgă de la data la care ofertantul a primit comunicarea deciziei de autorizare a modificării componenței grupării câștigătoare sau a avut cunoștință de aceasta.

42      În ceea ce privește critica invocată de Idrodinamica întemeiată pe neexcluderea de la procedura de atribuire a grupării clasificate pe locul al doilea pentru efectuarea de declarații false de către reprezentantul legal al uneia dintre societățile care compun această grupare, trebuie să se constate că această pretinsă neregularitate s‑a produs în mod necesar înaintea deciziei de atribuire a contractului.

43      În aceste condiții, este necesar să se constate că ofertantul, pe baza informațiilor care i‑au fost comunicate în temeiul articolului 2a din Directiva 92/13 și a articolului 49 din Directiva 2004/17 și pe baza celor pe care ar fi putut să le obțină dând dovadă de o diligență normală, era în măsură să introducă o acțiune împotriva încălcărilor eventuale ale dreptului Uniunii în materie de achiziții publice și că, în consecință, nu se impune redeschiderea termenului de introducere a acțiunii prevăzut de reglementarea națională.

44      Este necesar să se arate că, în situația din litigiul principal, în cazul anulării deciziei de atribuire a contractului în favoarea grupării clasificată pe primul loc în cadrul procedurii de atribuire, o nouă decizie de atribuire a contractului în favoarea unui alt ofertant poate face obiectul unei noi acțiuni în anulare în termenul prevăzut de reglementarea națională.

45      În consecință, trebuie să se considere că, în temeiul principiului securității juridice, în cazul unor neregularități pretins săvârșite înaintea deciziei de atribuire a contractului, un ofertant poate introduce o acțiune în anularea deciziei de atribuire numai în termenul specific prevăzut în acest scop de dreptul național, cu excepția cazului în care o dispoziție expresă a dreptului național garantează un astfel de drept la o cale de atac în conformitate cu dreptul Uniunii.

46      În schimb, un ofertant poate să introducă o acțiune în despăgubire în termenul general de prescripție prevăzut în acest scop de dreptul național.

47      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatele (1) și (3), precum și articolul 2a alineatul (2) ultimul paragraf din Directiva 92/13 trebuie interpretate în sensul că termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract trebuie să înceapă să curgă din nou în cazul în care a intervenit o nouă decizie a entității contractante, adoptată ulterior acestei decizii de atribuire, dar înainte de semnarea contractului și susceptibilă să afecteze legalitatea deciziei de atribuire menționate. Acest termen începe să curgă de la comunicarea către ofertanți a deciziei ulterioare sau, în lipsa acesteia, din momentul în care aceștia din urmă au luat cunoștință de această decizie.

48      În cazul în care un ofertant ia cunoștință, după expirarea termenului de introducere a acțiunii prevăzut de reglementarea națională, de o neregularitate pretins săvârșită înaintea deciziei de atribuire a unui contract, un drept la introducerea unei acțiuni împotriva acestei decizii îi este asigurat numai în acest termen, cu excepția cazului în care o dispoziție expresă a dreptului național garantează un astfel de drept în conformitate cu dreptul Uniunii.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 1 alineatele (1) și (3), precum și articolul 2a alineatul (2) ultimul paragraf din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007, trebuie interpretate în sensul că termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de atribuire a unui contract trebuie să înceapă să curgă din nou în cazul în care a intervenit o nouă decizie a entității contractante, adoptată ulterior acestei decizii de atribuire, dar înainte de semnarea contractului și susceptibilă să afecteze legalitatea deciziei de atribuire menționate. Acest termen începe să curgă de la comunicarea către ofertanți a deciziei ulterioare sau, în lipsa acesteia, din momentul în care aceștia din urmă au luat cunoștință de această decizie.

În cazul în care un ofertant ia cunoștință, după expirarea termenului de introducere a acțiunii prevăzut de reglementarea națională, de o neregularitate pretins săvârșită înaintea deciziei de atribuire a unui contract, un drept la introducerea unei acțiuni împotriva acestei decizii îi este asigurat numai în acest termen, cu excepția cazului în care o dispoziție expresă a dreptului național garantează un astfel de drept în conformitate cu dreptul Uniunii.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: Limitarea competenţei Curţii. Reiterarea jurisprudenței constante în sensul că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

8 mai 2014

„Trimitere preliminară – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiile egalității și nediscriminării – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Domeniu de aplicare al dreptului Uniunii – Lipsă – Necompetența Curții”

În cauza C‑483/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Grondwettelijk Hof (Belgia), prin decizia din 18 octombrie 2012, primită de Curte la 29 octombrie 2012, în procedura

Pelckmans Turnhout NV

împotriva

Walter Van Gastel Balen NV,

Walter Van Gastel NV,

Walter Van Gastel Lifestyle NV,

Walter Van Gastel Schoten NV,

cu participarea:

Ministerraad,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnul A. Borg Barthet, doamna M. Berger și domnii S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Pelckmans Turnhout NV, de G. Philipsen, advocaat;

–        pentru Walter Van Gastel Balen NV, Walter Van Gastel NV, Walter Van Gastel Lifestyle NV și Walter Van Gastel Schoten NV, de P. Wytinck, de P. Verstraeten și de D. Dobson, advocaten;

–        pentru guvernul belgian, de T. Materne și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți, asistați de J.‑F. De Bock și de V. De Schepper, advocaten;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de W. Roels și de E. White, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Întrebarea preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (3) TUE, precum și a articolelor 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborate cu articolele 15 și 16 din aceasta, precum și cu articolele 34 TFUE-36 TFUE, 56 TFUE și 57 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Pelckmans Turnhout NV (denumită în continuare „Pelckmans”), pe de o parte, și Walter Van Gastel Balen NV, Walter Van Gastel NV, Walter Van Gastel Lifestyle NV și Walter Van Gastel Schoten NV, pe de altă parte, toate aceste societăți desfășurându‑și activitatea în domeniul grădinăritului.

 Cadrul juridic belgian

3        Articolul 8 din Legea din 10 noiembrie 2006 privind programul de lucru din sectorul comercial, meșteșugăresc și al prestărilor de servicii (Belgisch Staatsblad, 19 decembrie 2006, p. 72879, denumită în continuare „LPL”) are următorul cuprins:

„Accesul consumatorului în cadrul subunității, vânzarea directă de produse sau de servicii consumatorului și livrările la domiciliu sunt interzise pe o perioadă neîntreruptă de 24 de ore, care începe duminica la ora 5 sau la ora 13 și se termină ziua următoare la aceeași oră.”

4        Articolul 9 din LPL prevede:

„Orice comerciant sau prestator de servicii poate să aleagă o altă zi de repaus săptămânal decât cea prevăzută la articolul 8, care începe în ziua aleasă la ora 5 sau la ora 13 și se termină în ziua următoare la aceeași oră.”

5        Potrivit articolului 13 din LPL:

„Comerciantul sau prestatorul de servicii care alege o altă zi de repaus săptămânal decât cea prevăzută la articolul 8 menționează în mod clar și vizibil din exterior ziua de repaus și ora începerii acesteia.”

6        Articolul 14 din LPL are următorul cuprins:

„Comercianții sau prestatorii de servicii care nu au ales o altă zi decât duminica drept zi de repaus săptămânal pot deroga de la obligația prevăzută la articolul 8 pentru a asigura permanența duminicală a profesiei lor.”

7        Articolul 16 din LPL prevede:

„§1.      Interdicțiile prevăzute la articolul 6 și la articolul 8 nu se aplică:

a)      vânzărilor la domiciliul unui alt consumator decât cumpărătorul, cu condiția ca vânzarea să aibă loc în partea locuită a unei locuințe utilizate exclusiv în scopuri private;

b)      vânzărilor la domiciliu efectuate la invitația consumatorului, pentru care clientul a solicitat expres în prealabil vizita vânzătorului, pentru a negocia cumpărarea unui produs sau a unui serviciu;

c)      vânzărilor și prestărilor de servicii în subunitățile societăților de transport public și în gările exploatate direct sau indirect de SNCB‑Holding sau de filialele sale, precum și în cadrul ansamblului imobiliar în care sunt situate aceste gări;

d)      vânzărilor și prestărilor de servicii în aeroporturi și în zonele portuare deschise traficului internațional de călători;

e)      prestărilor de servicii care trebuie efectuate în cazul în care este neapărat necesar;

f)      vânzării, în stațiile de alimentare cu combustibil sau în subunitățile situate pe domeniul autostrăzilor, a unei game de produse alimentare generale și de articole de uz casnic, cu excepția băuturilor alcoolice distilate și a băuturilor pe bază de drojdie cu un volum de alcool mai mare de 6 %, cu condiția ca suprafața comercială netă să nu depășească 250 m2.

Faptul că un consumator acceptă o ofertă prin telefon de vizită la inițiativa vânzătorului nu reprezintă o invitație în sensul literei b).

§2.      Aceste interdicții nu se aplică nici subunităților a căror activitate principală o constituie vânzarea uneia dintre următoarele grupe de produse:

a)      ziare, reviste, produse din tutun și articole pentru fumători, cartele telefonice și produse ale Loteriei Naționale;

b)      suporturi de opere audiovizuale și jocuri video, precum și închirierea acestora;

c)      carburant și ulei pentru autovehicule;

d)      înghețată în porții individuale;

e)      produse alimentare preparate în cadrul subunității și care nu sunt consumate în aceasta.

Este vorba despre o activitate principală atunci când vânzarea grupului de produse care constituie activitatea principală reprezintă cel puțin 50 % din cifra de afaceri anuală. […].”

8        Potrivit articolului 17 alineatul 1 din LPL:

„Interdicțiile prevăzute la articolul 6 a) și b) și la articolul 8 nu sunt aplicabile în stațiunile balneare și în localitățile sau în părțile din localitățile recunoscute drept centre turistice.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

9        Din decizia de trimitere reiese că pârâtele din litigiul principal au deschise pentru public centrele lor de grădinărit șapte zile din șapte. Considerând că această practică încalcă articolul 8 și următoarele din LPL, Pelckmans a solicitat Rechtbank van koophandel te Antwerpen (Tribunalul Comercial din Anvers) să dispună încetarea acestei practici și să oblige pârâtele respective să respecte o zi de repaus pe săptămână.

10      În fața acestei instanțe, pârâtele din litigiul principal au contestat acțiunea formulată de Pelckmans susținând că dispozițiile invocate din LPL sunt contrare dreptului Uniunii, în special Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), precum și articolelor 10 și 11 din Constituție.

11      Înainte de a se pronunța pe fondul cauzei, Rechtbank van koophandel te Antwerpen a adresat, prin decizia din 27 octombrie 2011, pe de o parte, două întrebări preliminare Curții, cu privire la interpretarea Directivei privind practicile comerciale neloiale, precum și, respectiv, a articolelor 34 TFUE, 35 TFUE, 49 TFUE și 56 TFUE, și, pe de altă parte, o întrebare preliminară Grondwettelijk Hof.

12      Prin Ordonanța Pelckmans Turnhout (C‑559/11, EU:C:2012:615), Curtea a răspuns la prima întrebare preliminară și la prima parte a celei de a doua întrebări preliminare că „Directiva [privind practicile comerciale neloiale] […] trebuie interpretată în sensul că nu se aplică în cazul unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care nu urmărește obiective legate de protecția consumatorilor”. În ceea ce privește a doua parte a celei de a doua întrebări, Curtea a considerat‑o ca fiind vădit inadmisibilă pentru motivul că Rechtbank van koophandel te Antwerpen nu explicase suficient motivele pentru care interpretarea dispozițiilor Tratatului FUE solicitată i se părea necesară în vederea soluționării litigiului principal și nu oferise nicio explicație cu privire la legătura pe care o stabilea între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului respectiv.

13      În ceea ce privește Grondwettelijk Hof, învestită cu întrebarea preliminară de constituționalitate, aceasta a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul egalității, prevăzut la articolul 6 alineatul (3) [TUE] și la articolele 20 și 21 din cart[ă] […] coroborate cu articolele 15 și 16 din cartă […] și cu articolele [34 TFUE-36 TFUE, 56 TFUE și 57 TFUE], trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări cum este cea cuprinsă la articolele 8, 9, 16 și 17 din [LPL], întrucât obligația de a avea o zi de repaus săptămânal prevăzută de aceste articole:

–        nu se aplică nici comercianților care au subunități în gările feroviare sau în subunitățile societăților de transport public, nici vânzărilor în aeroporturi sau în zonele portuare deschise traficului internațional de călători și nici vânzărilor în stațiile de alimentare cu combustibil sau în subunitățile situate pe domeniul autostrăzilor, dar, în schimb, se aplică comercianților care au subunități în alte locații;

–        nu se aplică comercianților care își desfășoară activitatea în domeniul vânzării de produse cum ar fi ziarele, revistele, produsele din tutun și articolele pentru fumători, cartelele telefonice și produsele Loteriei Naționale, în cel al vânzării de suporturi de opere audiovizuale și de jocuri video, în cel al vânzării de înghețată, dar, în schimb, se aplică comercianților care oferă alte produse;

–        se aplică numai comerțului cu amănuntul, și anume întreprinderilor care desfășoară activități de vânzare către consumatori, deși nu se aplică altor comercianți;

–        implică, cel puțin pentru comercianții care își exercită activitatea prin intermediul unui punct de vânzare fizic sau care au un contact direct cu consumatorul, o limitare mult mai strictă decât cea aplicabilă comercianților care își exercită activitatea prin intermediul unui magazin online sau eventual prin alte forme de vânzare la distanță?”

 Cu privire la competența Curții

14      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiile egalității și nediscriminării prevăzute la articolele 20 și 21 din cartă coroborate cu articolele 15 și 16 din aceasta și cu articolele 34 TFUE-36 TFUE, precum și cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum LPL, care, sub rezerva câtorva excepții, prevede o interdicție pentru comercianți de a‑și avea deschis magazinul șapte zile din șapte, impunându‑le obligația de a avea o zi de repaus săptămânal.

15      Guvernul german și Comisia Europeană concluzionează în sensul necompetenței Curții de a răspunde la această întrebare, întrucât decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că obiectul litigiului principal prezintă un element de legătură cu dreptul Uniunii.

16      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal. Această expunere, la fel ca expunerea sumară a faptelor pertinente impusă de articolul 94 litera (a) din acest regulament, trebuie să permită Curții să verifice, în plus față de admisibilitatea cererii de decizie preliminară, competența sa de a răspunde la întrebarea adresată.

17      Trebuie de asemenea amintit că domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 17).

18      Această dispoziție confirmă astfel jurisprudența constantă potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 19 și jurisprudența citată).

19      O astfel de definire a domeniului de aplicare al drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează, în plus, cu explicațiile cu privire la articolul 51 din cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia. Potrivit explicațiilor amintite, „statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii” (Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 20).

20      Rezultă că, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea în acest sens Ordonanța Currà și alții, C‑466/11, EU:C:2012:465, punctul 26, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 22).

21      Aceste considerații corespund celor care stau la baza articolului 6 alineatul (1) TUE, potrivit căruia dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. În temeiul articolului 51 alineatul (2) din cartă, aceasta din urmă nu extinde nici domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor acesteia, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate (a se vedea Hotărârea McB., C‑400/10 PPU, EU:C:2010:582, punctul 51, Hotărârea Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 71, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 23).

22      Or, decizia de trimitere nu cuprinde niciun element concret care să permită să se considere că situația juridică în cauză în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

23      Astfel, această decizie, ca și observațiile scrise transmise Curții, nu stabilește nicidecum că litigiul respectiv prezintă elemente de legătură cu una dintre situațiile avute în vedere de dispozițiile tratatului vizate de instanța de trimitere.

24      În orice caz, în ceea ce privește aplicarea articolelor 34 TFUE-36 TFUE, referitoare la libera circulație a mărfurilor, menționate de această instanță, trebuie amintit că Curtea a statuat deja în mai multe rânduri că aceste dispoziții nu se aplică unei reglementări naționale în materie de închidere a magazinelor care este opozabilă tuturor operatorilor economici vizați care desfășoară activități pe teritoriul național și care afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și pe cea a produselor provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea Punto Casa și PPV, C‑69/93 și C‑258/93, EU:C:1994:226, punctul 15, precum și Hotărârea Semeraro Casa Uno și alții, C‑418/93-C‑421/93, C‑460/93-C‑462/93, C‑464/93, C‑9/94-C‑11/94, C‑14/94, C‑15/94, C‑23/94, C‑24/94 și C‑332/94, EU:C:1996:242, punctul 28).

25      Tot astfel, în ceea ce privește articolele 56 TFUE și 57 TFUE, referitoare la libera prestare a serviciilor, invocate de asemenea de instanța de trimitere, este suficient să se constate că legislația în cauză este opozabilă tuturor operatorilor care desfășoară activități pe teritoriul național, că aceasta nu are de altfel ca obiect reglementarea condițiilor care privesc desfășurarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză și că, în sfârșit, efectele restrictive pe care le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca obligația pe care o prevede să poată fi considerată ca fiind de natură să împiedice această libertate (a se vedea prin analogie Hotărârea Semeraro Casa Uno și alții, EU:C:1996:242, punctul 32).

26      Din toate aceste considerații rezultă că competența Curții de a interpreta dispozițiile amintite de instanța de trimitere ale cartei nu este stabilită.

27      În aceste condiții, este necesar să se constate că Curtea este necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Grondwettelijk Hof.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

28      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este necompetentă să răspundă la întrebarea adresată cu titlu preliminar de Grondwettelijk Hof (Belgia).

Sursa: C.J.U.E.

 

Art.519 din Noul Cod de procedură civilă – sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Condiţii.

Prin două decizii, pronunţate în data de 17 februarie 2014 de către Completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost analizate condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit art.519 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, condiţii ce trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dintre toate aceste condiţii, singura care putea pune eventuale probleme de interpretare este condiţia ca chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Cu privire la această condiţie, Completul competent a reţinut, în ambele decizii, următoarele:

„Cât priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, se constată că în condiţiile în care legiuitorul nu a stabilit criteriile în funcţie de care o chestiune de drept poate fi considerată nouă, revine Înaltei Curţi sarcina stabilirii caracterului de noutate al acesteia.

    În mod evident, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunzând intenţiei legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanţelor de judecată în materie.

    În egală măsură însă noutatea, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă şi la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare a devenit actuală ulterior.

    În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise:

   – asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare;

   – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

    Este evident, aşadar, că în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.”

Aşadar, Completul Î.C.C.J. a stabilit, pe această cale, în mod clar şi fundamental corect că, sub acest aspect, criteriul de delimitare între cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare – cel cu funcţie de reglare (recursul în interesul legii), pe de o parte, şi cel cu funcţie de prevenire (hotărârea prealabilă), pe de altă parte – este existenţa sau nu a unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp.

C.J.U.E..Taxa emisii poluante – analiza neutralitatii acesteia, raportat la perioada de aplicare a O.U.G. nr.1/2012, de suspendare a efectelor art.4 alin.(2) din Legea nr.9/2012.

ORDONANȚA CURȚII (Marea Cameră)

3 februarie 2014

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor – Neutralitatea taxei între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele similare care se află deja pe piața națională”

În cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (C‑97/13) și de Curtea de Apel București (C‑214/13) (România), prin deciziile din 15 noiembrie 2012 și din 13 martie 2013, primite de Curte la 27 februarie și la 23 aprilie 2013, în procedurile

Silvia Georgiana Câmpean

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș,

Administrației Fondului pentru Mediu (C‑97/13),

și

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria

împotriva

George Ciocoiu (C‑214/13)

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta și domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, E. Juhász și M. Safjan, președinți de cameră, domnii A. Rosas, G. Arestis și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnul D. Šváby, doamna M. Berger, domnul F. Biltgen și doamna K. Jürimäe, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Câmpean, de D. Târșia, avocat;

–        pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, de G. Pene și de A. Dogeanu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, în calitate de agent, asistat de V. Angelescu și de A. L. Crișan, consilieri;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal, de C. Barslev, de L. Keppenne și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererile de decizii preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Câmpean, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, respectiv, între Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, pe de o parte, și domnul Ciocoiu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Câmpean și domnul Ciocoiu au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr‑un alt stat membru decât România.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat n vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.

4        Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

 Dreptul român

5        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care intrase în vigoare la 1 iulie 2008, instituise o taxă pe poluare pentru vehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plăti această taxă lua naștere la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

6        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori, fiind în cele din urmă abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.

7        Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituise o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

8        În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti această taxă lua naștere, printre altele, la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

9        În temeiul articolul 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat.

10      Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea acesteia.

11      Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑97/13

12      Doamna Câmpean a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

13      În vederea înmatriculării menționate, doamna Câmpean a plătit, la 18 ianuarie 2012, suma de 2 737 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

14      La 21 februarie 2012, doamna Câmpean a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

15      În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Contravin reglementările Legii nr. 9/2012 dispozițiilor articolului l10 din TFUE[?] [S]e instituie într‑adevăr o măsură vădit discriminatorie?

2)      Articolul 110 TFUE poate fi interpretat ca opunându‑se reglementării statuate de Legea nr. 9/2012 (forma sa inițială), prin care s‑a instituit o taxă pentru emisii poluante pentru autovehicule, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională?”

 Cauza C‑214/13

16      Domnul Ciocoiu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 2004 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 4.

17      În vederea înmatriculării menționate, domnul Ciocoiu a plătit, la 18 mai 2012, suma de 4 240 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

18      La 9 iulie 2012, domnul Ciocoiu a introdus o acțiune împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria la Tribunalul Teleorman, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

19      Prin hotărârea din 6 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman a admis această acțiune. Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București. Aceasta a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se opune articolul 110 TFUE aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second‑hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii […], cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condițiile în care perceperea și plata aceleiași taxe, deși prevăzută printr‑un act normativ și în cazul autoturismelor de ocazie (second‑hand) de pe piața internă, similare ca vechime, stare tehnică și rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, au fost suspendate ulterior printr‑un act normativ cu putere de lege?”

20      Prin decizia președintelui Curții din 24 septembrie 2013, cauzele C‑97/13 și C‑214/13 au fost conexate.

21      Prin scrisori depuse la grefa Curții la 2 septembrie și la 1 octombrie 2013, guvernul român a cerut, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrunirea Curții în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebările preliminare

22      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

23      Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.

24      La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

25      În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

26      În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

27      La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

28      Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.

29      Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.

30      Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.

31      Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

32      Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna Câmpean a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

33      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

 Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe

34      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.

35      Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 32).

36      Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 33).

37      În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.

38      Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu, citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.

39      În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).

40      Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).

41      La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior Tatu și Nisipeanu. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

42      Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Sursa: C.J.U.E.

 

[C.J.U.E.]: Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 – Procedura europeană de somație de plată – Cerere de somație care nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legislația națională – Natura exhaustivă a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cererea – Posibilitatea de a solicita plata dobânzilor scadente până la data plății capitalului

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

13 decembrie 2012

În cauza C‑215/11,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Okręgowy we Wrocławiu (Polonia), prin decizia din 11 aprilie 2011, primită de Curte la 9 mai 2011, în procedura

Iwona Szyrocka

împotriva

SiGer Technologie GmbH,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor), E. Levits, J.-J. Kasel și M. Safjan, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: doamna K. Sztranc‑Sławiczek, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 aprilie 2012,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul polonez, de M. Szpunar și de M. Arciszewski, precum și de B. Czech, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru guvernul portughez, de L. Fernandes, în calitate de agent;

–        pentru guvernul finlandez, de M. Pere, în calitate de agent;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de S. Ossowski, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de A.-M. Rouchaud‑Joët și de K. Herrmann, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 iunie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (JO L 399, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 108).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri europene de somație de plată inițiată de doamna Szyrocka, cu domiciliul în Polonia, împotriva SiGer Technologie GmbH, cu sediul în Germania.

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1896/2006

3        Potrivit considerentelor (8), (9), (10) și (11) ale Regulamentului nr. 1896/2006:

„(8)      Barierele în calea accesului la o justiție eficientă care rezultă din această situație în litigiile transfrontaliere, precum și denaturarea concurenței în cadrul pieței interne din cauza dezechilibrelor în funcționarea instrumentelor procedurale puse la dispoziția creditorilor în diferite state membre fac necesară o legislație comunitară care să garanteze condiții identice creditorilor și debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii Europene.

(9)      Scopul prezentului regulament este de a simplifica, de a accelera și de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de somație de plată […]

(10)      Procedura instituită de prezentul regulament ar trebui să constituie un instrument complementar și facultativ pentru reclamant, care este în continuare liber să recurgă la o procedură prevăzută de legislația națională. În consecință, prezentul regulament nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale.

(11)      Procedura ar trebui să se bazeze cât mai mult posibil pe utilizarea unor formulare tip pentru orice comunicare între instanță și părți pentru a facilita desfășurarea procedurii și pentru a permite utilizarea procesării automate a datelor.”

4        În temeiul considerentului (16) al regulamentului menționat, „[i]nstanța ar trebui să examineze cererea, inclusiv problema competenței și descrierea elementelor de probă, pe baza informațiilor furnizate în formularul de cerere. Acest lucru ar permite instanței să examineze prima facie temeinicia cererii și, printre altele, să respingă cererile vădit nefondate sau inadmisibile”.

5        Potrivit considerentului (29) al Regulamentului nr. 1896/2006, obiectivul regulamentului menționat este „instituirea unui mecanism rapid și uniform de recuperare a creanțelor pecuniare necontestate în toată Uniunea Europeană”.

6        Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede:

„Prezentul regulament are drept obiect:

(a)      simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somație de plată;

[…]”

7        Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială în litigiile transfrontaliere, indiferent de natura instanței. […]”

8        Potrivit articolului 3 alineatul (1) din regulamentul menționat:

„În sensul prezentului regulament, un litigiu transfrontalier este un litigiu în care cel puțin una din părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate.”

9        Articolul 4 din același regulament prevede:

„Se instituie o procedură europeană de somație de plată pentru recuperarea creanțelor pecuniare lichide și exigibile la data la care se introduce cererea de somație europeană de plată.”

10      Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede:

„În sensul aplicării prezentului regulament, competența se determină în conformitate cu normele de drept comunitar aplicabile în materie […]”

11      Articolul 7 din acest regulament prevede:

„(1)      Cererea de somație europeană de plată se introduce utilizându‑se formularul tip A din anexa I.

(2)      Cererea conține următoarele elemente:

(a)      numele și adresa părților și, după caz, ale reprezentanților acestora, precum și ale instanței sesizate;

(b)      valoarea creanței, în special principalul și, după caz, dobânzile, penalitățile contractuale și costurile;

(c)      în cazul în care se cer dobânzi la creanță, rata dobânzii și perioada pentru care se cer aceste dobânzi, cu excepția cazului în care la principal se adaugă automat dobânzi legale în temeiul legislației statului membru de origine;

(d)      cauza acțiunii, inclusiv descrierea circumstanțelor invocate ca temei al creanței și, după caz, a dobânzilor cerute;

(e)      o descriere a elementelor de probă în sprijinul creanței;

(f)      temeiul competenței

și

(g)      caracterul transfrontalier al litigiului în sensul articolului 3.

(3)      În cerere, reclamantul declară că, după cunoștința sa, informațiile furnizate sunt exacte și recunoaște că orice declarație falsă intenționată riscă să atragă sancțiunile prevăzute de legislația statului membru de origine.

(4)      Reclamantul poate informa instanța, într‑un apendice anexat cererii, că se opune trecerii la procedura civilă de drept comun […] în cazul în care pârâtul face opoziție. Reclamantul păstrează posibilitatea de a informa instanța ulterior în acest sens, dar în orice caz înainte de emiterea somației de plată.

(5)      Cererea se introduce pe suport de hârtie sau prin orice alt mijloc de comunicare acceptat de statul membru de origine și care poate fi utilizat de instanța de origine, inclusiv pe cale electronică.

(6)      Cererea se semnează de către reclamant sau, după caz, de către reprezentantul acestuia. […]”

12      Articolul 11 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Instanța respinge cererea în cazul în care:

(a)      nu sunt îndeplinite condițiile menționate la articolele 2, 3, 4, 6 și 7;

[…]”

13      Potrivit articolului 12 alineatul (3) din același regulament:

„În somația europeană de plată, pârâtul estre informat cu privire la posibilitatea:

(a)      de a plăti reclamantului suma care este menționată în somația de plată;

[…]”

14      Articolul 25 din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede:

„(1)      Suma cheltuielilor de judecată aferente unei proceduri europene a somației de plată și procedurii civile de drept comun care urmează în cazul unei opoziții la somația europeană de plată într‑un stat membru nu este mai mare decât cheltuielile de judecată generate de o procedură civilă de drept comun neprecedată de o procedură europeană a somației de plată în statul membru respectiv.

(2)      În sensul prezentului regulament, cheltuielile de judecată cuprind cheltuielile și taxele care urmează să fie achitate instanței, a căror valoare este stabilită în conformitate cu legislația națională.”

15      Articolul 26 din acest regulament prevede:

„Orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat de legislația națională.”

16      Anexa I la regulamentul menționat cuprinde formularul A, intitulat „Cerere de somație europeană de plată”.

17      Punctul 7 din instrucțiuni, intitulat „Indicații pentru a completa formularul de cerere”, care figurează în anexa I la același regulament, prevede:

„Dobânzi. În cazul în care se cer dobânzi, este necesar ca acest lucru să fie precizat pentru fiecare creanță […], cu ajutorul codurilor menționate în formular. […] În cazul în care se cer dobânzi până la hotărârea instanței, ultima rubrică [până la] rămâne necompletată. […]”

18      Formularul E de somație europeană de plată figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006.

Dreptul polonez

19      Potrivit articolului 187 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, în cauzele privind drepturi patrimoniale, cererea trebuie să indice valoarea obiectului litigiului, cu excepția cazului în care acest obiect corespunde sumei indicate.

20      Articolul 130 alineatul (1) din Codul de procedură civilă stabilește consecințele introducerii unei cereri afectate de vicii de formă. În temeiul acestei dispoziții, în general, instanța solicită reclamantului să rectifice, să completeze sau să achite cheltuielile aferente actului de procedură în termen de o săptămână, în caz contrar acesta fiind respins.

Litigiul principal și întrebările preliminare

21      La 23 februarie 2011, doamna Szyrocka, cu domiciliul în Polonia, a introdus la instanța de trimitere o cerere de somație europeană de plată împotriva SiGer Technologie GmbH, cu sediul în Tangermünde (Germania).

22      Cu ocazia examinării cererii menționate, instanța de trimitere a constatat că aceasta nu îndeplinea anumite condiții de formă prevăzute de dreptul polonez și în special că nu preciza, astfel cum impune dreptul polonez, valoarea obiectului litigiului în monedă poloneză în vederea calculării cheltuielilor de judecată. Reiese din dosarul prezentat Curții că doamna Szyrocka a indicat, în formularul de cerere de somație europeană de plată, suma creanței principale în euro. În plus, instanța de trimitere subliniază că doamna Szyrocka a menționat în acest formular că solicită plata dobânzilor începând de la o anumită dată și până la data plății creanței principale.

23      În aceste condiții, Sąd Okręgowy we Wrocławiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 7 din [Regulamentul nr. 1896/2006] trebuie interpretat în sensul că:

a)      reglementează în mod exhaustiv toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată

b)      sau în sensul că stabilește doar cerințele minime pentru o astfel de cerere, iar în ceea ce privește aspectele nereglementate prin această dispoziție, se vor aplica normele de drept național?

2)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare litera b) este afirmativ, dacă cererea nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de dreptul statului membru (de exemplu, nu s‑a anexat o copie a cererii pentru partea adversă sau nu s‑a indicat valoarea obiectului litigiului), reclamantul trebuie să fie chemat să își completeze cererea conform dreptului național, în temeiul articolului 26 din Regulamentul nr. 1896/2006 sau în temeiul articolului 9 din același regulament?

3)      Articolul 4 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul în care caracteristicile unei creanțe pecuniare, menționate în această normă, respectiv caracterul «lichid» și exigibil al creanței la data emiterii somației europene de plată, se referă exclusiv la creanța principală sau și la dobânzile de întârziere?

4)      Articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că, în procedura europeană de somație de plată, în cazul în care legislația statului membru de origine nu prevede aplicarea automată a dobânzilor, se pot solicita, alături de creanța principală:

a)      toate dobânzile, inclusiv așa‑numitele dobânzi deschise (calculate începând cu o dată fixă a exigibilității și până în ziua plății, care nu este determinată printr‑o dată, de exemplu, «începând din 20 martie 2011 și până în ziua plății»);

b)      doar dobânzile calculate începând cu o dată fixă a exigibilității până la introducerea cererii sau până la emiterea somației de plată;

c)      exclusiv dobânzile calculate începând cu o dată a exigibilității determinată cu precizie și până la introducerea cererii?

5)      În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera a), cum trebuie formulată decizia instanței cu privire la dobânzi în somația de plată în temeiul Regulamentului nr. 1896/2006?

6)      În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera b), cine trebuie să indice valoarea dobânzilor: reclamantul sau instanța din oficiu?

7)      În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera c), reclamantul este obligat să indice în cerere valoarea dobânzilor calculate?

8)      În cazul în care reclamantul nu calculează dobânzile solicitate până la introducerea cererii, instanța este obligată să le calculeze din oficiu sau trebuie să îl invite pe reclamant să completeze cererea în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 1896/2006?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

24      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că reglementează exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată sau dacă acesta nu cuprinde decât condițiile minime ale acestei cereri, dreptul național reglementând toate celelalte condiții formale care nu au fost stabilite prin această dispoziție.

25      În scopul de a răspunde la această întrebare, trebuie avute în vedere atât modul de redactare a articolului 7 din Regulamentul nr. 1896/2006, cât și economia și finalitatea acestui regulament.

26      Mai întâi, trebuie amintit că articolul 7 din regulamentul menționat cuprinde o serie de cerințe privind conținutul și forma unei cereri de somație europeană de plată. Astfel, el stabilește, între altele, condiția introducerii unei astfel de cereri prin intermediul unui formular tip, elementele constitutive ale acesteia, declarația solicitantului privind exactitatea informațiilor prezentate în această cerere, posibilitatea ca el să se opună trecerii la procedura civilă ordinară, precum și modalitățile de semnare a cererii menționate.

27      Trebuie să se constate că din cuprinsul articolului menționat nu reiese niciun element care să permită să se ajungă la concluzia că, în ceea ce privește cererea de somație europeană de plată, statele membre ar rămâne libere să impună condiții suplimentare, prevăzute de dreptul lor național.

28      Astfel, după cum reiese cu claritate de la articolul 7 alineatul (2) litera (c) și alineatele (3), (5) și (6) din Regulamentul nr. 1896/2006, atunci când această dispoziție autorizează statele membre să reglementeze prin dreptul lor național anumite aspecte specifice ale cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată, ea prevede expres aceasta. În schimb, nicio altă trimitere expresă sau implicită care autorizează în general impunerea unor condiții suplimentare, prevăzute de dreptul național al statelor membre, nu figurează la acest articol.

29      În continuare, această interpretare literală este confirmată de economia Regulamentului nr. 1896/2006. În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, astfel cum reiese din considerentul (16) al acestui regulament, că instanța sesizată nu trebuie să examineze cererea de somație europeană de plată decât pe baza informațiilor cuprinse în aceasta. Pe de altă parte, articolele 2-4 și 6 din regulamentul menționat, care aduc precizări cu privire la anumite condiții aplicabile în cazul emiterii somației europene de plată, nu prevăd nicio posibilitate de a impune condiții suplimentare pe baza dreptului național al statelor membre. În plus, potrivit articolului 11 alineatul (1) litera (a) din același regulament, numai nerespectarea condițiilor enunțate la articolele 2-4, 6 și 7 din acesta determină respingerea cererii de somație europeană de plată.

30      În cele din urmă, este necesar să se amintească, astfel cum reiese de la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1896/2006, că acesta are drept obiect în special simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate. Astfel cum se precizează în considerentele (8), (10) și (29) ale regulamentului menționat, acesta, deși nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale, instituie, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv, un instrument uniform de recuperare a acestor creanțe care să garanteze condiții identice creditorilor și debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii.

31      Or, obiectivul menționat ar fi periclitat dacă statele membre ar putea prevedea în legislațiile lor naționale, în mod general, cerințe suplimentare care trebuie îndeplinite de cererea de somație europeană de plată. Astfel, aceste cerințe ar conduce nu numai la impunerea unor condiții neunitare ale acestei cereri în state membre diferite, ci ar conduce și la creșterea complexității, a duratei și a costurilor procedurii de somație europeană de plată.

32      Prin urmare, numai interpretarea potrivit căreia articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 reglementează exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată garantează respectarea obiectivului regulamentului menționat.

33      În special în ceea ce privește aspectul dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, instanța națională poate invita solicitantul să completeze cererea de somație europeană de plată în sensul indicării valorii obiectului litigiului în monedă poloneză pentru a permite calcularea cheltuielilor de judecată, trebuie să se constate că se permite acestei instanțe să se întemeieze, în acest scop, pe articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1896/2006, potrivit căruia cuantumul cheltuielilor de judecată se stabilește în conformitate cu dreptul național.

34      În această privință, trebuie subliniat că, în lipsa armonizării mecanismelor naționale de recuperare a creanțelor necontestate, modalitățile procedurale de determinare a cuantumului cheltuielilor de judecată sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, sub rezerva respectării condițiilor stabilite la articolul 25 din regulamentul menționat. Aceste modalități nu trebuie totuși să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă, în practică, sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 46 și jurisprudența citată).

35      Reiese de aici că instanța națională rămâne, în principiu, liberă să obțină informații privind valoarea obiectului litigiului potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca normele de procedură legate de determinarea cheltuielilor de judecată să nu determine nici o prelungire excesivă a procedurii europene de somație de plată, nici respingerea cererii de somație europeană de plată.

36      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată. În temeiul articolului 25 din regulamentul amintit și sub rezerva condițiilor menționate la acest articol, instanța națională păstrează libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

Cu privire la a doua întrebare

37      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

Cu privire la a treia și la a patra întrebare

38      Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 4 și 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somație europeană de plată, dobânzi pentru perioada dintre data la care au devenit exigibile și data plății creanței principale.

39      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 din Regulamentul nr. 1896/2006, creanțele pecuniare a căror recuperare se solicită în cadrul procedurii europene de somație de plată trebuie să fie lichide și exigibile, în timp ce articolul 7 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat prevede că, în cazul în care se cer dobânzi la creanță, cererea de somație de plată trebuie să indice rata dobânzii și perioada pentru care se cer aceste dobânzi.

40      În ceea ce privește, pe de o parte, aspectul dacă dobânzile solicitate în cadrul procedurii europene de somație de plată trebuie să fie lichide și exigibile, în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 1896/2006, este necesar să se constate că interpretarea literală a acestui articol nu oferă indicații precise în această privință, dat fiind în special că această dispoziție se referă, în mod general, la „creanțele pecuniare” care pot fi solicitate în cadrul unei proceduri europene de somație de plată.

41      Cu toate acestea, este important să se sublinieze că reiese din contextul în care se înscrie această dispoziție și în special dintr‑o coroborare a acesteia cu articolul 7 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat că acele condiții privind caracterul lichid și exigibil al creanței menționate la acest articol nu vizează dobânzile.

42      Astfel, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia Europeană, nicio dispoziție din Regulamentul nr. 1896/2006 nu impune solicitantului să indice, în cererea sa de somație europeană de plată, valoarea exactă a dobânzilor. În special, articolul 7 alineatul (2) litera (c) din acest regulament prevede numai, în cazul în care se cer dobânzi la creanță, că este necesar să se indice rata dobânzii, precum și perioada pentru care se cer aceste dobânzi, ceea ce se reflectă de altfel și în formularul de cerere de somație europeană de plată care figurează în anexa I la regulamentul menționat.

43      Pe de altă parte, în ceea ce privește aspectul dacă articolul 7 alineatul (2) litera (c) menționat se opune solicitării de dobânzi pentru perioada dintre data exigibilității lor până la data plății creanței principale, trebuie să se sublinieze că, deși articolul amintit nu impune indicarea valorii dobânzilor în cererea de somație de plată, acesta nu amintește nici data până la care se pot solicita aceste dobânzi.

44      În aceste împrejurări, este necesar să se interpreteze dispoziția amintită în special în lumina obiectivului Regulamentului nr. 1896/2006, care, astfel cum s‑a arătat la punctul 30 din prezenta hotărâre, nu constă numai în instituirea unui mecanism simplu, rapid și eficace de recuperare a creanțelor pecuniare necontestate, ci și în reducerea costurilor unei astfel de proceduri.

45      În această privință, trebuie subliniat că o interpretare a articolului 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 care ar lipsi solicitantul de posibilitatea de a cere dobânzile scadente până la data plății creanței principale nu ar corespunde obiectivului menționat. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 66 din concluzii, dacă cererea privind dobânzile trebuia limitată la dobânzile scadente la momentul cererii de somație europeană de plată sau la data emiterii somației de plată, reclamantul nu ar fi în măsură să obțină totalitatea dobânzilor datorate până la data plății capitalului decât prin formularea mai multor cereri succesive, respectiv o cerere inițială pentru capital și pentru dobânzile scadente, urmată de o cerere privind plata dobânzilor rămase pentru perioada dintre introducerea cererii inițiale sau emiterea somației de plată până la plata capitalului.

46      Astfel, trebuie să se constate că o interpretare a articolului 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 care nu permite solicitarea dobânzilor scadente până la data plății creanței principale ar putea conduce la creșterea duratei și a complexității procedurii europene de somație de plată și la sporirea costurilor acesteia.

47      În plus, o astfel de interpretare ar putea descuraja solicitantul de la inițierea unei proceduri europene de somație de plată și l‑ar putea încuraja să prefere procedurile naționale, care îi permit obținerea tuturor dobânzilor. Deși este adevărat, desigur, astfel cum se menționează în considerentul (10) al Regulamentului nr. 1896/2006, că procedura instituită prin acest regulament nu constituie decât un instrument complementar și facultativ în raport cu cele prevăzute în dreptul național, totuși, pentru ca această procedură să reprezinte o opțiune reală pentru creditori, aceștia trebuie să fie în măsură să invoce în cadrul ei aceleași drepturi precum în procedurile naționale.

48      În consecință, articolele 4 și 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 nu se opun, așadar, ca reclamantul să solicite, în cadrul somației europene de plată, dobânzile scadente până la data plății creanței principale.

49      Pe de altă parte, această interpretare nu este repusă în discuție de argumentele invocate de guvernul portughez și de guvernul Regatului Unit în favoarea interpretării acestor dispoziții în sensul că dobânzile nu pot fi solicitate pentru perioada care a urmat emiterii somației de plată.

50      Astfel, contrar celor susținute de guvernul Regatului Unit, împrejurarea că instrucțiunile privind completarea formularului de somație europeană de plată care figurează în anexa I la Regulamentul nr. 1896/2006 nu menționează la punctul 7 decât posibilitatea de a solicita dobânzile scadente până la data deciziei instanței privind această cerere nu poate lipsi reclamantul de posibilitatea de a solicita de asemenea dobânzile scadente ulterior acestei date. Așadar, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 86 din concluzii, aceste instrucțiuni, chiar dacă sunt fără îndoială utile în interpretarea regulamentului menționat, nu au decât un caracter exemplificativ, care nu acoperă toate situațiile care ar putea apărea în practică în mod exhaustiv.

51      În plus, în ceea ce privește argumentul guvernului portughez întemeiat pe articolul 12 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 1896/2006, trebuie constatat că această dispoziție prevede că, în cadrul procedurii somației europene de plată, pârâtul este informat în legătură cu suma pe care trebuie să o plătească reclamantului. Or, pârâtul este informat în legătură cu această sumă nu numai atunci când valoarea finală a creanței principale și cea a dobânzii figurează în somația europeană de plată, ci și în ipoteza în care această somație indică valoarea creanței principale, precum și rata dobânzii și perioada pentru care se solicită aceste dobânzi. În plus, o interpretare a dispoziției menționate care nu permite reclamantului să solicite dobânzile scadente până la data plății capitalului ar fi contrară obiectivului regulamentului amintit, din motivele precizate la punctele 44-46 din prezenta hotărâre.

52      Trebuie să se adauge că dispozițiile Regulamentului nr. 1896/2006 nu pot constitui, în sine și fără o bază în dreptul care reglementează raportul juridic dintre reclamant și pârât, un temei juridic al cererii privind dobânzile scadente până la data plății acestei creanțe. Astfel, întrucât Regulamentul nr. 1896/2006 nu reglementează decât aspectele procedurale ale mecanismului de somație de plată, orice aspect legat de dreptul material, inclusiv cel privind tipul dobânzilor care pot fi solicitate în cadrul acestei proceduri, rămâne reglementat de dreptul aplicabil raportului dintre părți din care a luat naștere creanța în cauză.

53      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la a treia și la a patra întrebare că articolul 4 și articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somație europeană de plată, dobânzile pentru perioada dintre data exigibilității lor și data plății creanței principale.

Cu privire la a cincea întrebare

54      Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească în ce mod trebuie completat formularul de somație europeană de plată care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006 dacă pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzile scadente până la data plății creanței principale.

55      Cu titlu introductiv, trebuie precizat că în formularul menționat apare o linie orizontală intitulată „Dobânzi (de la)”, care intersectează trei coloane verticale, intitulate „Moneda”, „Suma” și „Data (ziua/luna/anul)”.

56      În această privință, este necesar să se arate, astfel cum reiese din considerentul (11) al Regulamentului nr. 1896/2006, că procedura europeană de somație de plată ar trebui să se bazeze cât mai mult posibil pe utilizarea unor formulare tip pentru a facilita desfășurarea procedurii și pentru a permite utilizarea procesării automate a datelor.

57      Or, întrucât formularele se întemeiază pe situațiile cele mai tipice care pot avea loc în practică, trebuie să se constate că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unde formularul de somație europeană de plată nu prevede expres posibilitatea de a preciza că pârâtul este obligat să plătească reclamantului dobânzile scadente până la data plății creanței principale, cuprinsul formularului menționat trebuie adaptat la împrejurările particulare ale cauzei, astfel încât instanța să poată pronunța o astfel de decizie.

58      Astfel, formularul de somație europeană de plată trebuie completat într‑un mod care să permită pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească reclamantului dobânzile scadente până la data plății creanței principale și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data de la care se solicită plata respectivelor dobânzi. În măsura în care se respectă aceste cerințe, modalitățile concrete de completare a acelui formular pot fi stabilite de instanța națională.

59      Cu titlu de exemplu, instanța națională poate indica, în formularul de somație europeană de plată, moneda în coloana prevăzută în acest scop, rata dobânzii în coloana intitulată „Suma”, precum și precizarea că pârâtul este obligat să plătească dobânzi începând de la o anumită dată până la data plății creanței principale, în coloana „Data (ziua, luna, anul)”.

60      În consecință, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că, atunci când pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzi scadente până la data plății creanței principale, instanța națională rămâne liberă să aleagă modalitățile concrete de a completa formularul de somație europeană de plată, care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care formularul astfel completat permite pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plății capitalului și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data începând de la care se solicită aceste dobânzi.

Cu privire la a șasea, la a șaptea și la a opta întrebare adresate

61      Având în vedere răspunsul dat la a treia și la a patra întrebare, nu este necesar să se răspundă la celelalte întrebări adresate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

62      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1)      Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată.

În temeiul articolului 25 din regulamentul amintit și sub rezerva condițiilor menționate la acest articol, instanța națională păstrează libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

2)      Articolul 4 și articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somație europeană de plată, dobânzile pentru perioada dintre data exigibilității lor și data plății creanței principale.

3)      Atunci când pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzi scadente până la data plății creanței principale, instanța națională rămâne liberă să aleagă modalitățile concrete de a completa formularul de somație europeană de plată, care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care formularul astfel completat permite pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plății capitalului și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data începând de la care se solicită aceste dobânzi.

Sursa: Curtea de Justitie a Uniunii Europene

%d blogeri au apreciat asta: