Art.519 din Noul Cod de procedură civilă – sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Condiţii.

Prin două decizii, pronunţate în data de 17 februarie 2014 de către Completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost analizate condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit art.519 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, condiţii ce trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dintre toate aceste condiţii, singura care putea pune eventuale probleme de interpretare este condiţia ca chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Cu privire la această condiţie, Completul competent a reţinut, în ambele decizii, următoarele:

„Cât priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, se constată că în condiţiile în care legiuitorul nu a stabilit criteriile în funcţie de care o chestiune de drept poate fi considerată nouă, revine Înaltei Curţi sarcina stabilirii caracterului de noutate al acesteia.

    În mod evident, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunzând intenţiei legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanţelor de judecată în materie.

    În egală măsură însă noutatea, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă şi la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare a devenit actuală ulterior.

    În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise:

   – asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare;

   – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

    Este evident, aşadar, că în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.”

Aşadar, Completul Î.C.C.J. a stabilit, pe această cale, în mod clar şi fundamental corect că, sub acest aspect, criteriul de delimitare între cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare – cel cu funcţie de reglare (recursul în interesul legii), pe de o parte, şi cel cu funcţie de prevenire (hotărârea prealabilă), pe de altă parte – este existenţa sau nu a unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: